Rătăcirea lui Drumeş

Etichete

ascendent, încredere, însoţire, întru, destin, devenire, dragoste, drum, exigenţă, fiinţă, inimă, maestru, mînă, poartă, părinte, părăsire, revoltă, sine, uşă

Drumeş nu a fost dintotdeauna copilul străzii. A avut locul lui privilegiat în casa inimii cuiva. Aşa a crescut frumos, rafinat, mîndru, aproape puternic, cît timp a stat neclintit sub ascultarea unui părinte corect, aspru, pretensiv. Sub ascendentul protector, aproape suficient, a fost cel mai obedient, temerar doar atît cît să împlinească exigenţele şi temător cît să nu dezamăgească vreodată. Devenirea lui a avut naturaleţea unui firesc subînţeles, urmînd asumat şi antent contururile unui model pe care şi l-a reprezentat ca incontestabil şi inextricabil. Graţia i-a fost a încrederii nemăsurate în maestru, lumina din fiinţă a dragostei şi-a respectului infinite pentru acesta. De aceea, odată cu fiecare piedică mai consistentă, tensiunea periculoasă a eforturilor supra-fiinţiale s-a absorbit de la sine în sine, ca orice vas de sînge spart la organismele tinere. Eşecurile cînd i s-au întîmplat, i-au fost dureroase, dar pasagere, datorită încrederii în menirea sub care se afla şi siguranţei lui întru. Mustrările din partea maestrului le-a primit de fiecare dată cu ochii smeriţi, cu sufletul penitent, ca pe un impuls pentru mobilizarea voinţei. Trăia o fericire autentică, extatică, înţesată de provocări, de jocuri încrucişate şi de garanţii empatice.

Pînă, cînd, într-o zi, Drumeş s-a trezit părăsit. Lăsat în drum, abandonat fiinţial, dezorientat existenţial. Degeaba a aşteptat el cît a aşteptat în faţa unei uşi care, în loc să se deschidă, se îmbogăţea în fiecare zi cu un lacăt în plus. Drumeş n-a înţeles. A strigat, a izbit în gratii, s-a izbit de gratii, a urlat, a plîns, urcînd virulent şi furios pînă pe culmile disperării. Apoi a pornit-o la drum fără direcţie, fără convingeri, total abulic, dar furios, hotărît să se răzbune. Nu vroia să ajungă nicăieri, de asta a făcut popasurile cele mai nepotrivite. A bătut la uşi întîmplătoare şi a acceptat îmbrăţişări străine, consolări ieftine şi false. Dintr-un individ mîndru şi pretenţios, s-a transformat într-un boschetar dement, flegmatic. Îşi ura destinul, se ura pe sine şi încerca să uite că nu are nici un chip, nici o identitate. Dar amintirile îl cotropeau, dorinţele îl acaparau intempestiv şi atunci îşi îngropa hulpav ura în alcool, pînă la hohot. Se distrugea sistematic, vindicativ, din neputinţă. Singurătatea îi era briceag cu care îşi ciopîrţea zilnic carnea fiinţei. Nu-şi mai dorea nimic, nu-i trebuia cu adevărat nimeni, deşi era disperat de a se încojura din oameni, încercînd să-şi astupe golul esenţial din inimă. Nu reuşea niciodată nici măcar vreo consolare, se umplea doar de scîrbă. O scîrbă densă, de alţii şi de sine, corespondentul unei nefericiri absolute.

Drumeş nu vroia decît să ajungă acasă şi să găsească poarta deschisă. Drumeş era un copil care vroia ca drumul să îl ducă înapoi de unde l-a luat, ca de acolo înainte să-şi înceapă drumul. Drumeş nu era în stare să-şi poarte singur de grijă. Era un copil mare, uşor răzgîiat şi cu un orgoliu bizar, care avea nevoie să fie dus de mînă, însoţit mereu, aşa cum avea nevoie de aer ca să respire. Nu era îndeajuns de matur să fie el cel care să deschidă lacătul şi să-şi dea seama că dincolo de uşa care îi apărea acum interzisă se găsea tot un copil.

Viaţa în jurul cozii (II)

Etichete

aer, anaerob, coadă, duminică, fagocitoză, lume, lumină, oameni, plimbare, plămîn, respiraţie, răbdare, sine, sufocare, toamnă

Fantezii anaerobe

M-aş porni să iau aer, dar aerul pe care îl întîlnesc respirînd e mereu acelaşi. Greu, dens, sufocant, pestilenţial, irespirabil. Şi în plus, unde aş putea ieşi să iau aer într-o zi de duminică? Pe unde m-aş putea plimba, fugind de aerul meu, decît în jurul aceleiaşi cozi? Doar mereu întîlnesc aceiaşi oameni, parazitînd cu respiraţiile lor abuzive un aer comun, infinit compromis. Şi oricum, ei au devenit insuportabil de mulţi şi insuportabili în sine, pe cînd în mine s-a făcut prea degrabă tîrziu. Nu mai am răbdare cu timpul, m-a ameţit goana asta inutil-circulară din farsa pe care mi-a jucat-o alergătura în jurul sinelui prin lume. Nu mai am răbdare decît cu soarele ostenit de septembrie. Aş vrea să respir impropriu lumina leneşă şi coagulată de toamnă, prin pori şi epidermă, ca un organism anaerob. Să simt cum scrîşnetul dintre aerul rece şi lumina caldă îmi pişcă şi înfioară pielea, iar liniştea începe să-mi curgă răbdător prin vene. Aş uita astfel de plămîni-mi dezabuzaţi care nu reuşesc să-şi scuipe în indiferenţă deznădejdea de-a alimenta masochist inima.

M-aş porni să respir hulpav şi abuziv din restul ăsta de lumină tomnatică, dar mi-e teamă că se va înnora prea degrabă. Că s-ar porni furtunile de praf să-mi iasă sadic în întîmpinare. Şi că va trebui să mă adăpostesc covrig, îmbrăţişînd o aceeaşi coadă, într-un acelaşi aer dependent de respiraţia care-mi lipseşte. M-ar lua cu frig, şi pielea mi s-ar înfiora de aceeaşi anxietate a sufocării. Trebuie să încep să exist prin fagocitoză.

Viaţa în jurul cozii (I)

Etichete

a face, a fi, a putea, ambiţie, ataraxie, distrugere, facil, figuri, final, hedonism, previzibil, provocare, stupid, succes

Ambiţia individului domestic

De prea timpuriu, inconştient şi cu o dedicaţie exhaustivă, nejustificată, ne livrăm ambiţiilor stupide. Dorim să fim protagoniştii unor demonstraţii „de forţă”, surmontînd ostentativ şi spectacular, în văzul lumii, limite facile. Din neputinţa de a ne depăşi condiţionările sau complexele reale, de mici copii ne facem ţeluri existenţiale din nimicuri mărunte. Mai întîi ne spargem capul, în acrobaţii la bătătorul din faţa blocului, să le demostrăm celorlalţi că nu ne e teamă de „figurile” la înalţime. Apoi, adolescenţii fiind, ne întrecem în numărul de grade şi sticle de alcool consumate, după care cădem sub masă. De tineri, ne măsurăm în numărul de partide de sex desfăşurate pe noapte pe care reuşim să le realizăm cu cît mai mulţi şi cît mai străini, pînă la epuizarea somnolentă din zori. În tot acest decurs urmărim să fim şi cei mai vizibili din punct de vedere fizic, şi cei mai remarcaţi intelectual. Ne zbatem pentru podiumuri pe care nu ştim de ce am vrea să urcăm, dar de pe care cocoţaţi ne place să ne declamăm superioritatea. Maturi fiind, ne punem în gînd să ne demonstrăm opusul: că nu mai avem nevoie să ne mai riscăm viaţa la înălţime pentru un plus de adrenalină, că ne putem debarasa oricînd de vicii, că putem rămîne fideli unui singur om care nu ne incită şi că succesul ne lasă indiferenţi. De fiecare dată, negreşit, reuşim.

Aşa ne trecem viaţa, ne irosim energia şi durata, şi ne rătăcim rostul. Ascultînd de o voce malefică ce-o creştem şi-o edităm strîmb în noi, care mai întîi ne împinge la un hedonism necontrolat şi apoi ne aruncă pervers în braţele unei ataraxii ilegitime. În tot acest decurs în care ne demonstrăm precar, frust şi fără vreo raţiune reală integrată proiectului de-a fi, „că putem”, de fapt, nu realizăm nimic; ci distrugem, neprogramat dar sistematic, orice şansă autentică de-a deveni propria noastră măsură. Noncomformişti, îndrăzneţi în aparenţă, nu facem în esenţă decît să ne conformăm, din pricina unei insuficienţe personale. Cînd ne lăsam, nu ne lăsăm pănă la capăt, cînd ne opunem nu ne opunem decît parţial. Vrînd să devenim speciali, rămînem, în fiecare moment, banali. Vrînd să fim perfecţi, sîntem mereu cei cu un handicap vizibil. Optînd pentru comportamentele cele mai la îndemînă, riscăm ceea ce ştim că nu contează dacă vom pierde (sau ştim că nu avem cum să pierdem). Nu provocăm niciodată la duel comodităţile, convingerile împrumutate, dar confortabile, defectele native, deviaţiile comportamentale înscrise în ADN, temerile paralizante, handicapurile psihice şi fiziologice. De aceea avem, mereu, de cîştigat. De aceea, nu ne simţim, nicicînd, cîştigaţi, întorcîndu-ne haotic viaţa cînd la 90, cînd la 180, cînd la 360 de grade. Nu facem decît să ne învîrtim în jurul cozii, revenind mereu în acelaşi punct 0, din care am căutat mereu să plecăm. Provocările pe care ni le lansăm au, întotdeauna, un final previzibil. Iar noi am avut întotdeuna nevoie de garanţii, nu de libertatea de-a ne înşela. Pentru că, de fapt, nu sîntem în stare să ne asumăm niciodată nici un risc. Fiindcă ştim, tacit, că nu putem nimic. Şi fiindcă ne iluzionăm cu gînduri prefabricate că, păcălindu-ne cu reuşite facile, ne putem oricînd eutanasia conştiinţa. Dar nici asta nu putem.

Bumerangul e în tine

Etichete

bumerang, fiinţă, nebunie, neputinţă, orgoliu, rău, sentiment, sentinţă, sine

De sentimentele rele m-am ferit dintotdeauna, ca de un bumerang prea ascuţit. Ca şi de orgolii. Pentru că ştiam, cumva aprioric, că tot ascuţişul lor distructiv se va despica degrabă şi se va întoarce asupra-mi într-un efect înmiit. Însă, punîndu-mă ostentativ în calea lor, în virtutea unei puteri închipuite, m-am lăsat prea lesne şi degrabă lovită de ele, rănită, torturată şi apoi răpusă. Căzînd neputincioasă, de parcă aş fi fost aruncată într-o prăpastie, ca după o brutală crimă, le-am lăsat să mă acapareze laolaltă cu sublimul. Fără să le mai pot separa, deosebi sau discerene de acesta. Le-am lăsat să se amestece, haotic, condamnîndu-le şi slăvindu-le împreună. Disperînd din pricina lor, şi sperînd distant, datorită Fiinţei înşelătoare din ele.

De pomană mi-am impus, structural şi ideologic, să fiu mereu cea care îndură – nicidecum din martiraj, ci din neputinţa asumării răului ca lege în existenţa mea –, n-am făcut să obţin decît o amînare  a unei sentinţe. Sentinţă care îmi era nebunia. Sentinţă de care, din nou, m-am ferit. De care ferindu-mă, n-am putut fugi. Pe care fugind, am împlinit-o. Pentru ca, împlinind-o, să zac în părăsire. În neant, în incertitudinea pişcătoare din răcnetul delirant al Fiinţei. Şi de unde să găsesc, în neant, încă un bumerang să-l arunc în celălalt  cu îngăduinţă, ca să mi se întoarcă în chip de revenire?

Cu viaţa pe viaţă călcînd

Etichete

început, gol, limită, moarte, oameni, orgoliu, pas, povară, sfîrşit, sine, suflet, tristeţe, viaţă

Să începi, din nou, cu sfîrşitul. Să iei pieptiş la urcuş dealul, cu povara tuturor dezamăgirilor şi eşecurilor tale în spinare, cu graţia, zîmbetul şi naturaleţea cu care ţi-ai da drumul la vale, rostogolindu-te în virtutea gravitaţiei, de prea mult entuziasm. Să-ţi înghiţi tristeţea ca pe o vomă pe care nu o poţi scuipa în public, să-ţi închizi temerile adînc în viscere, avînd grijă să nu provoace tribulaţii musculaturii în văzul lumii. Să ai pasul sigur al felinei, deşi sufletul ţi-e precum al unei prade pentru care nu se găseşte niciunde loc de ascundere. Să ai statura mîndră, chiar dacă povara sinelui neadaptat te cocoşează ca pe-o camilă care trebuie să străbată un deşert, încărcată de poverile tuturor străinilor nepăsători ce i-au pus pretenţiile lor în cîrcă. Cînd nu mai poţi, s-o iei la galop, demonstrîndu-ţi că limitele nu sînt decît nişte himere. Să priveşti întotdeauna în sus şi, niciodată în gol sau în pămînt, ci pe deasupra tuturor, ca de firescul unui orgoliu inegalabil. Să porţi întotdeauna tocuri înalte, să nu observe nimeni că de-abia te-ai ridicat din groapă. Să te prefaci că, rece şi ticălos, calci superior pe cadavrele altora, strivindu-le impasibil, deşi nu faci decît să calci cu picioarle goale pe jarul încins pe care îţi ard la temperaturi inadmisibil de mari dorinţele şi pasiunile. Să fii cel mai înalt, cel mai elegant, cel mai rafinat, ca şi cum ai fi vedeta unui bal, deşi spiritul ţi-e al unui pribeag boschetar căruia nu-i trebuie nici măcar o pereche de papuci de dîrvală pentru a se pierde pe cărările lumii. Să fii cel mai urît dintre toţi, deşi iubeşti mai presus de fiinţa ta. Să pretinzi că nu-ţi trebuie, atunci cînd tînjeşti. Să invoci pactul cu Diavolul atunci cînd te copleşeşte disperarea că Dumnezeu te-a uitat. Să loveşti nemilos în ceilalţi atunci cînd obrajii ţi se inundă de sînge şi sufletul ţi se rupe în două. Să fii călău profesionist, cînd te simţi victima călăilor amatori. Pentru ca atunci cînd ai căzut de tot, toţi să-ţi inividieze poziţia de pe podium. Să fii singurul, ca să nu se vadă cît de singur eşti în tristeţea ta. Să fii întotdeauna primul, ca nimeni să nu-şi dea seama că un nimeni ca tine, care n-a avut niciodată nimic, a pierdut tot. Sfîrşitul tău să fie pentru ceilalţi recunoaştere a victoriei, iar pentru tine, ritual macabru de îngropăciune. Nu un epilog, ci un prolog sfîşietor, ca o nouă utopie.

Hazardul unei pietre

Etichete

alteritate, apă, cascadă, clocot, cădere, destin, furie, hazard, modelare, măcinare, pasiuni, piatră, singurătate, tărie, vitalitate, vocaţie, zbucium

Aflat fiind în faţa unei cascade nu mai vrei să sfărîmi pietre. Vrei doar să te laşi sfărîmat precum pietrele. Învins, nu mai vrei să te răzbuni. Înşelat, nu mai vrei să trădezi. Abuzat, nu mai vrei să agresezi. Folosit, nu mai vrei să profiţi. Nu mai vrei să întorci nici un curs al lucrurilor. Nu mai vrei să fii zbuciumul, furia, disperarea sau ura care să se avînte în bulboane şi să taie cu spume din carnea tare a pasiunilor care te-au măcinat. Vrei doar să te laşi din nou măcinat de ele, ca de o îmbrăţişare de dorul căreia te sfărîmi. Tu, cel lipsit de viaţă vrei să fii din nou izbit în inimă de o vitalitate neiertătoare, dură, acaparatoare. Vrei să intri din nou în tăria instrinsecă a destinului tău de piatră şi vrei să fii victima căderii neostenite de apă. Să te laşi cuprins, siluit, răpus, agresat iar şi iar, fără oprire, fără posibilitate de evadare sau de rispostă. Fără să te gîndeşti că hazardul tău e injust, fără să deplîngi precum o prostituată cu vocaţie trecerea celorlalţi prin tine. Vrei să simţi atingerea neîntrerupt de dureroasă a apei, fiindcă ţie destinată nu ţi-e tăria singurăţii, ci cea a alterităţii maladive, reci, indiferente, trecătoare. Clocotul ritmic al loviturilor primite vrei să-ţi fie dovadă de însemnătate pe lume şi să-ţi ţină loc de fericire. Vrei să nu exişti degeaba, în uscăciunea săracă a griului care ţi-e propriu. Vrei să fii modelat fără milă, ca nu rămîi la fel de tern ca pietrele celelalte, aflate la o distanţă considerabilă de locul unde se prăvăleşte nemiloasă apa. Nu vrei să te gîndeşti departe, la cum o să ajungi: ascuţit, rotunjit, rupt în bucăţi sau descărnat de la locul lui şi purtat spre ape prea murdare ori prea tulburi. Vrei doar izbitura, pentru că aşa eşti sigur că ai să străluceşti, o vreme. Pentru că doar datorită apei care se năpusteşte asupra ta, cu toată lipsa ei de îngăduinţă, culorile fiinţei tale de piatră prind viaţă în lumina soarelui.

***

Aflat în faţa unei cascade îţi dai seama că nu vei fi niciodată precum apa. Nu-ţi rămîne atunci, decît să devii precum piatra. Pentru ca, totuşi, să fii.

Însă nu poţi rămîne pentru totdeauna în faţa unei cascade.

Osînza căldicelului. O evaluare fierbinte

Etichete

abandon, adevăr, banal, confort, căldicel, echilibru, exces, extremă, facil, fata morgana, hibernare, iele, individ, mediocritate, obişnuit, plafonare, precar, provocare, renunţare, social, temperatură psihică

Ştiu faptele tale: nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, dacă ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te vărs din gura mea.” (Apocalipsa, 3, 15-16)

Dintotdeauna mi-a repugnat obişnuitul, cu toate categoriile, implicaţiile, sinonimele şi simpatizanţii lui. L-am asimilat fără excepţie aproape precarităţii, căldicelului, banalului, comunului, mediocrităţii, la limită,  chiar ordinarului (păstrînd şi conotaţia vulgară a termenului). Mi s-a părut formula, scuza, apanajul şi bordeiul sărăcăcios al celor săraci cu duhul, al celor neputincioşi, al celor puţin înzestraţi, conformiştilor fără ideologie, mefienţilor constitutiv, eternilor complexaţi şi abulicilor incurabili.

Fiindcă obişnuitul oferă un atare confort şi un echilibru fabricat ieftin şi facil de generaţii la rînd, avînd„calitatea” de a constitui opţiunea de-a fi a majorităţii oamenilor, acesta a căştigat teren şi legitimitate în faţa altor forme de-a fi mai reliefate, mai complexe, ce oferă posibilitatea unor perpetue provocări fiinţiale care implică verificarea neostenită a adevărului. De aici supremaţia banalului şi exilarea celorlalte formule existenţiale la periferia unde se primesc etichetele ciudăţeniei, extremismului, excesului. Astfel, excesivi, complicaţi sau neadaptaţi sînt aceia care refuză lucrurile primite de-a gata, care nu se compromit fiinţial şi nu se mutilează voluntar să doarmă cu pinguinii în pat, care nu ţin strîns vrabia în mînă de teama ciorii de pe gard şi care nu se prezintă „în regulă” la examenul neindulgent al opiniei publice.

Nici vorbă că ar exista vreo dificultate sau vreo provocare în a trăi în mijlocul banalului cotidian după „normele” lui. Temperatura psihică a fiinţei umane este acolo una indecisă, oscilantă în dreptul mediocrităţii, individul trăindu-şi viaţa cu „privilegiul” de-a fi un om social, dar ignorînd că se află în moarte spirituală, nemaiputînd să dezvolte pasiuni sau să se livreze trăirilor limită.

Nicicînd un om perfect social, adaptat fără vreun cusur formal vieţii printre semeni, nu va avea calitatea distincţiei, unicităţii şi nu va fi la rîndul său demn să constituie obiectul unei pasiuni a vreunui individ deosebit de ceilalţi. El va avea admiraţia nesăţioasă a celor asemenea lui – adică a mediocrilor – şi „podiumul” consacrat reuşitelor acestora. Cu greu se va mai putea lansa la vreun pol pulsatil al existenţei dacă s-a obişnuit să trăiască în afara crizelor şi febrelor fiinţiale, a suferinţelor şi fericirlor extreme. Însă, va beneficia de echilibrul inextricabil al unui pămînt sigur, nebîntuit de mişcări tectonice în stare să producă un cutrem destructiv decisiv, în măsură să-i răstoarne existenţa pe de-andoaselea total. Nu va fi ameninţat încontinuu de gropi fără fund, de oaze de apă în deşert, de fete morgana mascate în oameni sau de iele despletite, de draci împieliţaţi meniţi să demonteze turnuri de fildeş sau de îngeri care împrăştie briza absolutului. Nu va fi ameninţat nici de dezamăgiri, nici de posibilitatea de-a pierde ceea ce are – de aceea va putea să nu facă niciodată nimic cu adevărat temerar, deci cu potenţial constructiv. Va fi eternul plafonat care oricît s-ar căi nu ar mai putea să-şi întoarcă în răspăr cursul vieţii.

Se poate ca la un moment dat luptătorii cu morile de vînt, indivizii fără vreun căpătăi formal, obosiţi de căutările lor şi învinşi de provocările pe care şi le-au asumat mai mult ideatic decît pragmatic să tînjească după stabilitatea ordinarului şi după lipsa de neprevăzut a acestuia. Nici nu ştiu aceştia ce-şi doresc şi acceptă închiderea în mediocritate ca pe o consecinţă firească a salvării de eterna pribegie prin lume. De-şi dau seama că au greşit, va fi iremediabil.

Greu de spus dacă un om obişnuit este mai fericit decît unul neobişnuit sau ciudat (conform unei accepţii sociale cvasi-unanim împărtăşite). Însă cu siguranţă este mai mort fiindcă la temperaturile la care trăieşte nu are nevoie de o cantitate prea mare de energie. Consumul lui este redus la minim, ca al unui animal aflat în hiberanare. Altfel spus, îşi este sieşi resursă a ceea ce a acumulat cîndva. El nu mai e îndreptăţit să ceară nimic. A ales o formă de îndestulare echivalentă suficienţei care să-l menţină în viaţă vieţuire şi-atît.

Al dreacu’ leapşă

Etichete

îndrăciţi, draci, dracu, leapşă

Ptiu drace, c-am mai primit o împieliţată de leapşă, de data asta de la Loredana.

1. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat/femeie: să aibă pe dracu’
2. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: dracii 
3. Principala mea trăsătură: dracofilia
4. Principalul meu defect: că fac şi pe dracu’
5. Îndeletnicirea mea preferată: să fac pe dracu’-n patru
6. Fericirea pe care mi-o visez: dracul gol
7. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire – superstiţie: să n-ai nici pe dracu’
8. Locul unde aş vrea să trăiesc: la dracu-n praznic
9. Culoarea mea preferată: roşu în draci
10. Floarea care-mi place: buruiana dracului
11. Pasărea mea preferată: dracul-de-mare
12. Prozatorii mei preferaţi: ăia care o căutat pe dracu’ şi-o ajuns la tat’-su
13. Poeţii mei preferaţi: tot ăia
14. Eroii mei preferati din literatură: drăcoşii
15. Eroinele mele preferate din literatură: drăcoasele
16. Compozitorii mei preferaţi: ăia pe care i-o luat dracu’
17. Pictorii mei preferaţi: ăia daţi dracului
18. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: îndrăciţii
19. Ce urăsc cel mai mult: pe mama dracului
20. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: vocaţia îndrăcirii
21. Cum aş vrea să mor: lăsată dracului
22. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: a fi tot un drac
23. Deviza mea: Fi-ai al dreacu’!

Plină de draci, o dau mai departe, spre cine se găseşte pe unde şi-a spart dracu’ opincile.

O leapşă tristă

Etichete

adevăr, ambiţie, anarhie, cuceritori, leapşă, Sartre, secret, supra-eu, vanitate

Elisa m-a plesnit cu o leapşă veselă, cică. Întorc obrazul stîng şi-o primesc tristă.

1. Cînd ţi s-a-ntâmplat ca lecţiile învăţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?

Cînd cei vechi au fost marii cuceritori.

2. Dacă ai putea invita un mare clasic la cină, cine ar fi şi de ce?

Pe Sartre, să-mi pună pe masă Adevărul.

3. Cine-i cea mai influentă persoană în viaţa ta?

Supra-eul.

4. Care-i ambiţia ta secretă?

Să instaurez anarhia în lume.

5. Preţul gloriei?

Vanitatea.

6. Greci sau Romani?

Romani, pentru că au supus.

Las libertatea de-a primi leapşa cui întoarce vesel, şi celălalt obraz.

Greaţa lui Joker

Etichete

bătaie de batjocoră, emetic, fiinţă, gînduri, greaţă, individ, joker, metabolism, mizerii, mucegai, organism, reziduu, scatofilie, sine

Deci asta e Greaţa: această evidenţă orbitoare? Cît mi-am bătut capul! Cît am mai scris! Acum ştiu: exist – lumea există – şi eu ştiu că lumea există. Asta-i tot. Dar nu-mi pasă. E ciudat că nu-mi pasă de nimic: mă sperie.” (J. P. Sartre, Greaţa)

În inima bătăii de batjocoră îşi întinde tentaculele lipicioase Greaţa, pentru a cuprinde Fiinţa cu toate ventuzele otrăvite şi-a injecta paralizant individul cu dezgustul de sine, de lume, de ceilalţi, cu spaima vieţii de ea însăşi şi cu a morţii de ea însăşi. Greaţa păstoasă, densă şi concupiscentă îşi face loc insidios prin capilarele fiinţei, dilatîndu-le nefiresc de mult şi preluînd total controlul asupra existentului fără ca acesta să poată apuca să instige anticorpii la împotrivire.

Cînd ratarea îşi dezvăluie în fiecare zi încă o faţă de Jolly Joker şi-l apropie pe individ din ce în ce mai emetic de precaritatea cărnii lui mucegăite şi răs-mucegăite de iluzii, însemnă că Greaţa s-a instalat în reflexul necondiţionat al respiraţiei, al deglutiţiei, al locomoţiei, ca o enzimă de-metabolizantă. Greaţa se insituie ca indicatorul dominant al unui metabolism bolnav, care nu mai poate cu nici un chip funcţiona normal. Un metabolism care absoarbe toate substanţele toxice în el, fără posibilitate de excreţie. Gîndurile ajută – ajută ca toate mizeriile să intre adînc, în sînge, siluind hematitele să capituleze. Organismul individului devine intrinsec scatofil, ajungînd să circule încontinuu pe dinlăuntru aceleaşi sucuri otrăvite care transformă Fiinţa într-un reziduu inflamabil a cărui combustie internă e una deosebit de pestilenţială. Individul îşi devine sieşi bombă chimică, fără control şi fără ceas. Toxic În-sine şi Pentru-sine, neputîndu-şi ieşi nicicum din el însuşi omul nu mai aşteaptă nimic. Nici În-sine, nici Pentru-sine.