Vorbe fără duh (III)

Etichete

esenţial, lucrurile esenţiale, oameni, plecare, păstrare, trecere

Despre esenţialul lucrurilor esenţiale

Poate că oamenii nu trec pe lîngă lucrurile esenţiale, ci lasă lucrurile esenţiale să treacă pe lîngă ei, înţelegînd că, dacă le-ar păstra, le-ar pleca de lîngă suflet.

Reclame

Vă rog, ştergeţi tabla!

Etichete

a fi, contexte, devenire, eu, fire, Idei, identitate, ideologii, nimeni, nimic, oameni, palipmsest, plecare, sentimente, sine, sinucidere, tablă, tabula rasa, teorie despre sine, tot, ştergere

Mi-e că nu mai am altă soluţie decît să şterg tabla fiinţei mele şi să fac din eul meu o tabula rasa. Să şterg tot, de tot, aşa cum aş şterge putina. Aşa cum aş pleca de zăludă către nicăieri perfect singură, fără să iau pe nimeni şi nimic cu mine. Aşa cum aş pleca fără să privesc niciodată înapoi. Aşa cum aş deveni brusc amnezică. Aşa ca şi cum m-aş dezice şi mai brusc de tot: de ceea ce am fost, de ceea ce sînt, de ceea ce m-au făcut alţii să fiu, de ceea ce mi-ar fi fost firesc să fiu, de ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, de cei în preajma cărora mi-aş fi dorit să fiu şi de cei care m-au justificat să fiu. Am auzit că se poate. Cu prea multă voinţă aş putea reuşi să mă provoc să funcţionez împotriva firii.

Nu mai am altă soluţie decît să şterg de tot tabla fiindcă nu mai pricep aproape nimic din palimpsestul care s-a adunat aici în cei 22 de ani ai mei, nu mai înţeleg teoria mea despre mine (porneşte pesemne de la o ipoteză greşită, iar în etapele demonstraţiei nu am ştiut să urmez o metodologie viabilă a devenirii – toate experimentele mi-au contrazis ipoteza). 

Trebuie să şterg absolut tot fiindcă nu mai pot distinge ce merită păstrat şi ce nu – totul e amestecat–, toate ideologiile, sentimentele, gîndurile, oamenii, obişnuinţele, identităţile sînt prinse laolaltă, într-un tot omogen şi inscindabil, pe baza unor legături organice, după modelul hypertextului. Dar nu mă îndur. Cum aş putea să mă îndur să şterg tabla cînd acolo ştiu că s-au adunat caligrafiile profesorilor mei, sentimentele faţă de cei mai dragi dintre oameni, ideile desprinse din cele mai minunate lecturi, obişnuinţele din cele mai frumoase contexte de viaţă? Cum aş putea reuşi să nu cad în genunchi după ce am şters tabla şi să cer iertare tablei după toate aceste crime? Cum aş putea să nu mai fiu nimic din ceea ce sînt cînd încă mai iubesc măcar un om, mai cred într-o singură idee, mă simt eu însămi măcar într-un singur context? Nu, nu pot să mă sinucid, deşi ştiu că e singura soluţie. Aşa că mă declar neputincioasă şi aştept oferte de la mercenari dispuşi să şteargă tabla în locul meu.

Chiar dacă…

Etichete

alteritate, aşteptare, chemare, disperare, nevoie, plecare, strigăt, suflet, tăcere

Dacă eu vorbesc, şi plîng, şi îţi spun că am nevoie de tine, tu ai să taci.
Dacă eu strig, şi lovesc, şi îţi spun că nu am nevoie de tine, tu tot ai să taci.

Dacă eu te chem, tu ai să pleci.
Dacă eu te alung, tu tot ai să pleci.

Dar eu vorbesc, şi lovesc, şi plîng, şi te alung, şi te strig, şi te chem, aşteptîndu-te să vii lîngă mine şi să îmi vorbeşti.

Îmi ascut îndrăzneala cu frica

Etichete

anxietăţi, demers, plecare

Anxietăţile m-au împiedicat dintotdeauna să fiu un călător. Mai degrabă frica şi neîncrederea m-au paralizat întotdeauna, mi-au tăiat respiraţia în dreptul fiecărei punţi de măgar pe care trebuia s-o sar şi mi-au rîs în nas cu neputinţa. Deşi mi-au plăcut valurile n-am învăţat niciodată să înot, deşi mi-a plăcut lupta n-am reuşit niciodată să-mi procur vreun scut, deşi mi-a plăcut focul mi-am stins elanurile în obişnuinţe, deşi mi-au plăcut cerul cu aerul, cu stelele şi soarele lui, nu am reuşit să mă înalţ nicicînd pentru că nu am îndrăznit să mă desprind de pamînt. Nici pe pămînt ramînînd nu am reuşit să fiu mai temerară. Auzeam şi ascultam prea multe voci, prea multe comndamente care mă făceau să îmi acopăr gîndurile cu mîinile, să îmi îngrop dorinţele în pernă şi să-mi ciopîrţesc năzuinţele cu foarfecele. Am numit lipsa de îndrăzneală comoditate, obişnuinţă, lene, neputinţă – eufemisme pentru spaime şi pentru temeri, pentru golul de curaj în asumarea unei individualităţi.

Am copilărit ca Batman, cu frica de lilieci simbolici în sîn, neştiind că frica mea este de fapt frica lor şi că tocmai prin această frică mă pot ridica, pe ea mă pot căţăra, ajutîndu-mă de ea ca de corzi. Nici cînd am înţeles nu am reuşit să schimb prea mare lucru. Nu aveam forţa necesară pentru ascensiune, îmi lipsea tehnica – aveam nevoie de maeştrii pe care să-i idolatrizez şi apoi să-i reneg, de împotriviri pe care să învăţ să le ignor. În tot acest timp luciditatea m-a vegheat cu sînge rău, plămînii mi s-au chircit, inima s-a vărsat printre coaste, lăsîndu-mă îndeajuns de uscăţivă în forul meu interior pentru a-mi da seama că nu trebuie să mizez în jocul vieţii decît cu mine însămi, toată.

Acum am ieşit temporar din mine şi mă privesc plecînd, cu prea multe pietre şi bagaje, potrivite neechilibrat în spinare şi-n mîini, legată încă de obişnuinţe cu sfoara şi aşteptînd să văd anxietăţile cum se dispersează odată cu decolarea avionului. Sper că n-o să mă taxeze prea tare la check in, unele complicaţii interioare încă nerezolvate voi refuza să le declar la vamă, gînduri de care n-am putut să mă despart le voi trece sub tăcere. Restul e… căcat.

Iau toate pietrele cu mine

Etichete

delir, demers, plecare, teoria chibritului

Acuşi plec şi n-am reuşit să renunţ la nici o piatră. Le pun pe toate la bagajul de mînă şi ce nu mai are loc, las la cel de suflet. Poate că dintr-un impuls masochist m-aş putea gîndi să le atîrn pe toate la gît, dar simţul estetic mă împiedică să comit un asemnea act demonstrativ. Pesemne voi avea tot timpul din lume să le plimb pe străzile Lleidei şi cu siguranţă voi mai aduna de pe acolo unele noi – strălucitoare şi perfect sferice, şlefuite de mîini fine şi gînduri aspre sau neregulate şi colţuroase, înţepătoare, înşirate pe fir de undiţă, neglijent, după voia naturii şi-a tipului de clipă.

Mă voi plimba împodobită, cu fruntea sus şi mulţi nici nu vor şti ce pietre duc, cît de greu îmi atîrnă, dacă piatra soarelui mă arde sau dacă din pricina pietrei lunii nu pot adormi noaptea. Mă bazez pe faptul că oamenii nu au pasiunea să-şi ascută simţul observaţiei şi nu mă vor privi ca pe o statuie de piatră sau ca pe un om de sticlă. Deocamdată stau liniştită la gîndul că voi trece neobservată sau cel mult voi fi confundată cu un om de teatru sau c-un clovn scăpat de la circ. Poate atunci voi avea chef să mimez

Bagajele rude cu numărul pi

Etichete

nostalgie, plecare, teoria chibritului

Orice trecere într-un dincolo sau într-un alt aici – numită generic plecare sau schimbare – e musai preîntîmpinată de o oprire moromeţiană pe o piatră de hotar şi însoţită de luarea capului în mîini. Aşa începi să numeri oameni, obiceiuri, locuri, griji, temeri, întîmplări, nostalgii, obişnuinţe, sentimente, stări, obiecte, tabieturi, neputinţe  – toate dragi şi indispensabile, unele chiar constitutive – şi vezi că se adună prea multe ca să le poţi strînge în vreo valiză sau măcar… într-un singur gînd, într-o singură gură de aer sorbită cu nesaţ din interiorul graniţelor orizontului domestic ştiut. Travaliul de a încerca să iei cu tine tot e comparabil cu demenţa unui matematician care ar vrea să numere toate numerele reale dintre plus şi minus infinit sau să-ţi tapeteze locuinţa cu toate zecimalele numărului pi. Dar, deşi luciditatea îţi sabotează efortul, tu te încăpăţînezi să îndeşi cu două mîini, să transpiri, să te oftici, să te dai cu fundul de pămînt şi în cele din urmă să izbucneşti într-un plîns prelung, cînd îţi dai seama că nu tu eşti cel care hotărăşti ce iei cu tine şi ce laşi acasă. Selecţia o face altcineva pentru tine, tu doar contabilizezi vămile pe care începi să le plăteşti cu mult înainte de a ajunge măcar în dreptul graniţei şi să-ţi induci supliciul.

Doar la ideea trecerii dincolo, devii asemeni unui călător în deşert care halucinează, îndulcindu-şi sau înveninîndu-şi vedeniile despre ce ar putea fi îndărătul unei dune opace de nisip. Tinzi să consideri nevăzutul transparent, să ţi-l proiectezi ideatic pînă la epuizare, în timp ce mergi tîrîind cu tine bagajele prea multe şi prea grele care-ţi deformeză ţinuta şi atitudinea în faţa noului. Ce nu vrei să ştii că urmează e momentul cînd vei bătători cu piciorul graniţa dintre noul aici şi vechiul acasă, cînd vei deveni liber în conştiinţa ta de lucrurile neesenţiale sau nepotrivite pe care le-ai luat cu tine.

De ce cînd alegi să pleci simţi că parcă te duci de bună-voie la un război, gata împuşcat într-un picior şi întrebîndu-te fără sens „De ce?” Pentru că într-adevăr te-ai băgat într-un război animat de un spirit belicos neconştientizat – unul greu, cel mai greu, cu tine însuţi. Se poate să fie nevoie să-ţi amputezi anumite obişnuinţe, să ţi se cangreneze anumite sentimente sau se poate lăsa cu vărsare de gînduri. Însă poate va fi o cale de vindecare şi de cicatrizare pentru a deveni dintr-un simplu călător năuc într-un deşert, un luptător  cu decoraţie de merit care nu va mai trebui să-şi caute puterea printre miile de bagaje, deşi ştie că pe Ea oricum a lăsat-o acasă, în dulapul cu lucruri de ocazie.