• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive etichetă: plecare

Vorbe fără duh (III)

19 Marți ian. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

esenţial, lucrurile esenţiale, oameni, plecare, păstrare, trecere

Despre esenţialul lucrurilor esenţiale

Poate că oamenii nu trec pe lîngă lucrurile esenţiale, ci lasă lucrurile esenţiale să treacă pe lîngă ei, înţelegînd că, dacă le-ar păstra, le-ar pleca de lîngă suflet.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Vă rog, ştergeţi tabla!

28 Luni dec. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

a fi, contexte, devenire, eu, fire, Idei, identitate, ideologii, nimeni, nimic, oameni, palipmsest, plecare, sentimente, sine, sinucidere, tablă, tabula rasa, teorie despre sine, tot, ştergere

Mi-e că nu mai am altă soluţie decît să şterg tabla fiinţei mele şi să fac din eul meu o tabula rasa. Să şterg tot, de tot, aşa cum aş şterge putina. Aşa cum aş pleca de zăludă către nicăieri perfect singură, fără să iau pe nimeni şi nimic cu mine. Aşa cum aş pleca fără să privesc niciodată înapoi. Aşa cum aş deveni brusc amnezică. Aşa ca şi cum m-aş dezice şi mai brusc de tot: de ceea ce am fost, de ceea ce sînt, de ceea ce m-au făcut alţii să fiu, de ceea ce mi-ar fi fost firesc să fiu, de ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, de cei în preajma cărora mi-aş fi dorit să fiu şi de cei care m-au justificat să fiu. Am auzit că se poate. Cu prea multă voinţă aş putea reuşi să mă provoc să funcţionez împotriva firii.

Nu mai am altă soluţie decît să şterg de tot tabla fiindcă nu mai pricep aproape nimic din palimpsestul care s-a adunat aici în cei 22 de ani ai mei, nu mai înţeleg teoria mea despre mine (porneşte pesemne de la o ipoteză greşită, iar în etapele demonstraţiei nu am ştiut să urmez o metodologie viabilă a devenirii – toate experimentele mi-au contrazis ipoteza). 

Trebuie să şterg absolut tot fiindcă nu mai pot distinge ce merită păstrat şi ce nu – totul e amestecat–, toate ideologiile, sentimentele, gîndurile, oamenii, obişnuinţele, identităţile sînt prinse laolaltă, într-un tot omogen şi inscindabil, pe baza unor legături organice, după modelul hypertextului. Dar nu mă îndur. Cum aş putea să mă îndur să şterg tabla cînd acolo ştiu că s-au adunat caligrafiile profesorilor mei, sentimentele faţă de cei mai dragi dintre oameni, ideile desprinse din cele mai minunate lecturi, obişnuinţele din cele mai frumoase contexte de viaţă? Cum aş putea reuşi să nu cad în genunchi după ce am şters tabla şi să cer iertare tablei după toate aceste crime? Cum aş putea să nu mai fiu nimic din ceea ce sînt cînd încă mai iubesc măcar un om, mai cred într-o singură idee, mă simt eu însămi măcar într-un singur context? Nu, nu pot să mă sinucid, deşi ştiu că e singura soluţie. Aşa că mă declar neputincioasă şi aştept oferte de la mercenari dispuşi să şteargă tabla în locul meu.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Chiar dacă…

19 Joi nov. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Ideologii obsesii fetişuri, Terapie de şoc

≈ Un comentariu

Etichete

alteritate, aşteptare, chemare, disperare, nevoie, plecare, strigăt, suflet, tăcere

Dacă eu vorbesc, şi plîng, şi îţi spun că am nevoie de tine, tu ai să taci.
Dacă eu strig, şi lovesc, şi îţi spun că nu am nevoie de tine, tu tot ai să taci.

Dacă eu te chem, tu ai să pleci.
Dacă eu te alung, tu tot ai să pleci.

Dar eu vorbesc, şi lovesc, şi plîng, şi te alung, şi te strig, şi te chem, aşteptîndu-te să vii lîngă mine şi să îmi vorbeşti.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Îmi ascut îndrăzneala cu frica

27 Miercuri aug. 2008

Posted by Laura Păuleţ in Frustrări la persoanele I, II şi III, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

anxietăţi, demers, plecare

Anxietăţile m-au împiedicat dintotdeauna să fiu un călător. Mai degrabă frica şi neîncrederea m-au paralizat întotdeauna, mi-au tăiat respiraţia în dreptul fiecărei punţi de măgar pe care trebuia s-o sar şi mi-au rîs în nas cu neputinţa. Deşi mi-au plăcut valurile n-am învăţat niciodată să înot, deşi mi-a plăcut lupta n-am reuşit niciodată să-mi procur vreun scut, deşi mi-a plăcut focul mi-am stins elanurile în obişnuinţe, deşi mi-au plăcut cerul cu aerul, cu stelele şi soarele lui, nu am reuşit să mă înalţ nicicînd pentru că nu am îndrăznit să mă desprind de pamînt. Nici pe pămînt ramînînd nu am reuşit să fiu mai temerară. Auzeam şi ascultam prea multe voci, prea multe comndamente care mă făceau să îmi acopăr gîndurile cu mîinile, să îmi îngrop dorinţele în pernă şi să-mi ciopîrţesc năzuinţele cu foarfecele. Am numit lipsa de îndrăzneală comoditate, obişnuinţă, lene, neputinţă – eufemisme pentru spaime şi pentru temeri, pentru golul de curaj în asumarea unei individualităţi.

Am copilărit ca Batman, cu frica de lilieci simbolici în sîn, neştiind că frica mea este de fapt frica lor şi că tocmai prin această frică mă pot ridica, pe ea mă pot căţăra, ajutîndu-mă de ea ca de corzi. Nici cînd am înţeles nu am reuşit să schimb prea mare lucru. Nu aveam forţa necesară pentru ascensiune, îmi lipsea tehnica – aveam nevoie de maeştrii pe care să-i idolatrizez şi apoi să-i reneg, de împotriviri pe care să învăţ să le ignor. În tot acest timp luciditatea m-a vegheat cu sînge rău, plămînii mi s-au chircit, inima s-a vărsat printre coaste, lăsîndu-mă îndeajuns de uscăţivă în forul meu interior pentru a-mi da seama că nu trebuie să mizez în jocul vieţii decît cu mine însămi, toată.

Acum am ieşit temporar din mine şi mă privesc plecînd, cu prea multe pietre şi bagaje, potrivite neechilibrat în spinare şi-n mîini, legată încă de obişnuinţe cu sfoara şi aşteptînd să văd anxietăţile cum se dispersează odată cu decolarea avionului. Sper că n-o să mă taxeze prea tare la check in, unele complicaţii interioare încă nerezolvate voi refuza să le declar la vamă, gînduri de care n-am putut să mă despart le voi trece sub tăcere. Restul e… căcat.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Iau toate pietrele cu mine

26 Marți aug. 2008

Posted by Laura Păuleţ in Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Comentarii închise la Iau toate pietrele cu mine

Etichete

delir, demers, plecare, teoria chibritului

Acuşi plec şi n-am reuşit să renunţ la nici o piatră. Le pun pe toate la bagajul de mînă şi ce nu mai are loc, las la cel de suflet. Poate că dintr-un impuls masochist m-aş putea gîndi să le atîrn pe toate la gît, dar simţul estetic mă împiedică să comit un asemnea act demonstrativ. Pesemne voi avea tot timpul din lume să le plimb pe străzile Lleidei şi cu siguranţă voi mai aduna de pe acolo unele noi – strălucitoare şi perfect sferice, şlefuite de mîini fine şi gînduri aspre sau neregulate şi colţuroase, înţepătoare, înşirate pe fir de undiţă, neglijent, după voia naturii şi-a tipului de clipă.

Mă voi plimba împodobită, cu fruntea sus şi mulţi nici nu vor şti ce pietre duc, cît de greu îmi atîrnă, dacă piatra soarelui mă arde sau dacă din pricina pietrei lunii nu pot adormi noaptea. Mă bazez pe faptul că oamenii nu au pasiunea să-şi ascută simţul observaţiei şi nu mă vor privi ca pe o statuie de piatră sau ca pe un om de sticlă. Deocamdată stau liniştită la gîndul că voi trece neobservată sau cel mult voi fi confundată cu un om de teatru sau c-un clovn scăpat de la circ. Poate atunci voi avea chef să mimez

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Bagajele rude cu numărul pi

23 Sâmbătă aug. 2008

Posted by Laura Păuleţ in Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

nostalgie, plecare, teoria chibritului

Orice trecere într-un dincolo sau într-un alt aici – numită generic plecare sau schimbare – e musai preîntîmpinată de o oprire moromeţiană pe o piatră de hotar şi însoţită de luarea capului în mîini. Aşa începi să numeri oameni, obiceiuri, locuri, griji, temeri, întîmplări, nostalgii, obişnuinţe, sentimente, stări, obiecte, tabieturi, neputinţe  – toate dragi şi indispensabile, unele chiar constitutive – şi vezi că se adună prea multe ca să le poţi strînge în vreo valiză sau măcar… într-un singur gînd, într-o singură gură de aer sorbită cu nesaţ din interiorul graniţelor orizontului domestic ştiut. Travaliul de a încerca să iei cu tine tot e comparabil cu demenţa unui matematician care ar vrea să numere toate numerele reale dintre plus şi minus infinit sau să-ţi tapeteze locuinţa cu toate zecimalele numărului pi. Dar, deşi luciditatea îţi sabotează efortul, tu te încăpăţînezi să îndeşi cu două mîini, să transpiri, să te oftici, să te dai cu fundul de pămînt şi în cele din urmă să izbucneşti într-un plîns prelung, cînd îţi dai seama că nu tu eşti cel care hotărăşti ce iei cu tine şi ce laşi acasă. Selecţia o face altcineva pentru tine, tu doar contabilizezi vămile pe care începi să le plăteşti cu mult înainte de a ajunge măcar în dreptul graniţei şi să-ţi induci supliciul.

Doar la ideea trecerii dincolo, devii asemeni unui călător în deşert care halucinează, îndulcindu-şi sau înveninîndu-şi vedeniile despre ce ar putea fi îndărătul unei dune opace de nisip. Tinzi să consideri nevăzutul transparent, să ţi-l proiectezi ideatic pînă la epuizare, în timp ce mergi tîrîind cu tine bagajele prea multe şi prea grele care-ţi deformeză ţinuta şi atitudinea în faţa noului. Ce nu vrei să ştii că urmează e momentul cînd vei bătători cu piciorul graniţa dintre noul aici şi vechiul acasă, cînd vei deveni liber în conştiinţa ta de lucrurile neesenţiale sau nepotrivite pe care le-ai luat cu tine.

De ce cînd alegi să pleci simţi că parcă te duci de bună-voie la un război, gata împuşcat într-un picior şi întrebîndu-te fără sens „De ce?” Pentru că într-adevăr te-ai băgat într-un război animat de un spirit belicos neconştientizat – unul greu, cel mai greu, cu tine însuţi. Se poate să fie nevoie să-ţi amputezi anumite obişnuinţe, să ţi se cangreneze anumite sentimente sau se poate lăsa cu vărsare de gînduri. Însă poate va fi o cale de vindecare şi de cicatrizare pentru a deveni dintr-un simplu călător năuc într-un deşert, un luptător  cu decoraţie de merit care nu va mai trebui să-şi caute puterea printre miile de bagaje, deşi ştie că pe Ea oricum a lăsat-o acasă, în dulapul cu lucruri de ocazie.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.637 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: