Jocul de-a-viaţa-‘scunselea

Etichete

a fi, adversitate, ambiţii, înfrîngere, cîştig, degeaba, farsă, gîndire, joc, pierdere, rătăcire, schimbare, simulare, sine, v-aţi-ascunselea, viaţă, ţinte

Ai devenit de-atîta vreme altul. Un alt eu împuţinat la spirit, degradat fiinţial, înjosit existenţial. Dar nu, motivele pe care le invoci pentru ascunderea ta nu sînt acelea pe care le afişezi tu pe panoul tău comportamental. Greşelile care te-au adus aici nu sînt acelea pe care ţi le impuţi, formula pe care o îmbraci nu te scuteşte de fond. Încercările tale de deghizare, de eludare, de ecamotare sînt doar nişte  expresii ridicole ale disperării. Degeaba te vezi strîmb dacă nu te priveşti drept.  Nu aşa trebuie să te schimbi, nu aşa trebuie să devii. Te încăpăţînezi să faci metamorfoze improprii, să sfîrteci cordoane ombilicale la întîmplare. Nu, nu omul acela îţi era oprelişte, nu, nu preajma aceea ţi-era frustare. Ce faci? Chiar nu-ţi dai seama că tai de unde nu trebuie, că operezi cu rebutările greşite? Te ambiţionezi să rămîi singur? Te ambiţionezi să nu mai ai de ales? Chiar vrei să nu te mai găsească nimeni? Cu cine ai să mai joci?

Gîndeşti totul prost. Pentru că îţi impui să gîndeşti ceea ce ar trebuie să fie lăsat în voia simţurilor, integrat fără contestare şi îndoială căutată în structura motivaţională. Gîndeşti degeaba, acţionezi pe dos. Degeaba schimbi ceea ce ar trebui să rămînă aşa. Degeaba renunţi la acele lucruri pentru care ar trebui să lupţi pînă la capătul sufletului. Degeaba rămîi în acele conjucturi pe care ar trebui să te forţezi să le părăseşti, mergînd pînă la capătul voinţei. Totul ţi-e degeaba pentru că îţi impui ţinte false şi îţi inhibi raţiuni constitutive elementare. Raportarea la a fi nu ţi-e nici măsura sinelui şi nu-ţi e nici măsura realităţii, aşa cum ţi-ai dori. Nu, lucrurile nu-ţi vor fi niciodată pe plac, pentru că faci miscări greşite, ascunzîdu-ţi urmele pe care ai putea fi însoţit. Nu faci decît să te ascunzi de tine. Chiar vrei să te rătăceşti de tot? De-a ce anume ai să te mai joci?

Ştiu că vrei cu orice preţ să cîştigi. Crezi că trişînd o să reuşeşti să-i păcăleşti pe toţi, simulîndu-ţi victoria. Cu ambiţia ta ai să şi reuşeşti, şi asta ştiu. Însă mai ştiu că n-o să-ţi dai seama decît prea tîrziu că ai pierdut. Că te-ai pierdut, jucînd iresponsabil, de partea adversităţii şi nu a ta însuţi. Şi că nu mai e nimeni dispus să se joce v-aţi-(re)găsitălea.

Copile, tu chiar nu ştii că sinele nu e obiect de joacă?

Panica găurii negre

Etichete

acaparare, alteritate, întrebare, cochilie, disperare, farsă, gaură neagră, panică, raportare, răspuns, sine, tăcere

Prea adesea nu ai de unde să îţi mai extragi resursele. Farsa sistemică şi înşelarea personală, comodă, indiferentă, devin absolute, acaparante, exasperante. Normele, fie ele individuale sau colective, îşi pierd calitatea de noţiune. Tu, poziţionat în faţa sinelui, nu mai însemni nimic, din lipsă de raportare. Fiindcă raportarea se retrage egoist în cochilie. Nu nepăsător, dar se retrage. Devii mai singur decît singurătatea şi mai disperat decît relativul. Depinzi de un tine neformat, inconturabil. Unde te găseşti, ce-i de făcut, cine-i de întrebat? Ce mai poate conta, cine mai stă să certifice pentru tine? Răspunsul îl ştii, dar nu ţi se livrează spre aplicare. În disperare şi-n panică nu găseşti răspuns niciodată. Nici în scobirea cochiliei în căutare de alteritate. O gaură neagră a înghiţit din panică tot. Cineva e cu tine acolo, te cheamă, tu ştii, şi el ştie, şi voi ştiţi. Dar se tace prea mult.

Pedofilie în zăvoi (II)

Etichete

act didactic, aventuri, copii, disciplină, farsă, inventare, oameni, obligaţie, ordine, pedagogie, pedofilie, ploaie, plăsmuire, pădure, tineri, zăvoi, şcoală

Lecţia de plăsmuire din „locaţia” farsei

Copiii stau aburiţi, după termopane. Proptiţi pe scaune în poziţii de drepţi, ca la şcoală, ascultă cu ochi de peşte fiert pe oricine le-ar sta dinainte. De unde-ar putea şti ce-i afară cînd, constrînşi la claustrare, privirile le sînt estompate de corpuri de pază? „Liniştea, ordinea şi disciplina” sînt asigurate de profesorii şi de părinţii risipiţi printre ei, care intervin  la discuţii în locul lor. Nu cred, nu gîndesc şi nu află nimic. Coordonatorul le ţipă ceva şi dintr-o comandă toţi mărşăluiesc spre o altă „locaţie”, unde urmează să-şi reia aceleaşi poziţii. Acel „trebuie” ţine locul actului didactic şi a învăţăturii care să-i curenteze, scoţîndu-i din amorţeală. Îşi desfăşoară durata mecanic, sfîrşind în oboseala din care cîştigul ireal le este plăsmuit şi îndesat pe canalul raţiunii prin forţa falsei autorităţi. Ei nu vor nimic. Pentru că nu ştiu. 

***

Plouă cu stropi grei, chirciţi şi încăpăţînaţi. Perdeaua de ploaie e ca ceaţa de pe creierele tinere care mustesc în derută. Fără voia şi nu din vina lor. De ce-ar porni prin noroaie în căutare de poveşti, de ce s-ar pierde prin pădure în aventuri, de ce-ar vrea să întîlnească oameni stranii, simpli sau încîlciţi cînd sînt nu doar încurajaţi ori sfătuiţi, ci obligaţi să inventeze?

Dragostea în vremea minciunii

Etichete

afect, alteritate, dezgust, dragoste, farsă, iubire, singurătate

Vulpe bătrînă, iubirea

Nu cred în grija care impune condiţii. În lătratul preocupării pentru celălalt, echivalent al şantajului sentimental ce nu vine dintr-o iubire prea mare, ci dintr-o nesiguranţă de sine care impune ţinerea „sub papuc”. Nu cred în dragostea care controlează, care măsoară, care normează şi-l constrînge pe „obiectul posedat” la un anumit soi de comportament cotidian. Nu cred în dragostea părinţilor pentru copiii pe care îi verifică non-stop, pe care îi urmăresc ca să îi aducă de păr acasă, pe care îi umilesc cu rînjet în faţa prietenilor şi pe care în ultimă fază îi obligă să le zîmbească strîmb, din ură. Nu cred în dragostea prietenilor care te sună de douăzeci de ori ca să te întrebe cu insistenţă ce e cu tine cînd e limpede că nici măcar nu vrei să le răspunzi la telefon. Nu cred în dragostea iubitului care îşi întreabă iubita cu cine, unde şi cît mai stă, care îi contabilizează berile sau consumul de nicotină, care îi permite să iasă în oraş doar cu el, care o supune propriilor obiceiuri şi în final, o văduveşte fiinţial de o bucată esenţială de personalitate.

Aceste simulacre de dragoste urmăresc, în fapt, însingurarea celuilalt şi înstrăinarea lui de acele fiinţe care-i oferă un afect autentic, liber de constrîngeri formale. Ele îmi repugnă pentru că, de fapt coincid cu cerşitul de afect, pe care ori l-au pierdut, ori sînt pe cale de a-l pierde, ori nu l-au avut niciodată cu-adevărat. Mă dezgustă pînă în măduva fiinţei indivizii ce le practică nonşalant, cu o ostentativă siguranţă de sine care se clădeşte pe bagatelizarea celuilalt (în particular şi în public). Aceşti inşi stăpînesc la perfecţie tehnica pisicelii „simpatice” mizînd pe puterea de concesie a celuilalt. Rînjetul de satisfacţie au abilitatea de a-l înlocui, după ce au obţinut ce-au dorit, cu un sărut drăgostos. Tot ei sînt cei care victimizează, care reproşează, inducîndu-i celuilalt o culpabilitate falsă ca o piatră de moară plasată strategic de gîtul propriei individualităţi.

Preţuiesc acele forme de iubire care există în virtutea empatiei spontane, a unei înţelegeri mutuale totale, a unei încrederi subînţelese, a unor certitudini interioare care nu au nevoie de probare şi certificare. Afectele care nu impun, nu cer prezenţă constantă, expresii de manifestare fixate în tipare sociale, nu reclamă vreo obligativitate, ci se oferă în mod firesc – nu din obligaţie, ci din preţuire şi admiraţie. Aceste soiuri de dragoste sînt privilegii destiniale pe cît de rare pe atît de pline de fiinţă. Sînt cele prin care noi, ca indivizi, creştem, progresăm, jubilăm. Ele sînt portretul îmbunătăţit, unica oglindă în care ne putem privi cu mîndrie şi încîntare. 

În lipsa unor întîlniri provedenţiale nu cred în consolările simulacrelor de afect. Pledez fără posibilitate de recurs pentru condamnarea farsei, asumarea unei singurătăţi esenţiale şi scuipatul pe închipuitele iubiri.

Sacrificiul care (se) dă de pomană

Etichete

de pomană, degeaba, dramă, farsă, inutilitate, sacrificiu, sine

Acei care-ţi cer sacrificiul nu-l merită. Acei care-ţi cer să renunţi la tine, să te schingiueşti, să-ţi ieşi din piele nu te merită. Pentru că acei care nu te-au văzut, nici nu te vor vedea vreodată. Sacrificiul tău nu-i va vindeca de cataractă. Acei care nu te înţeleg, nici nu te vor înţelege vreodată. Sacrificiul tău nu-i va vindeca de neputinţă. Acel sacrificiu subînţeles, presupus, direct sau indirect cerut, care te exilează la periferia fiinţei tale unde hămăleşti ca un damnat la împingerea limitelor nu-ţi va fi piatră de temelie pentru nici o legătură, pentru nici un edificiu afectiv sau material. Va fi doar irosire în van, fugă după vînt în care te vei dezintegra, ori te vei tranforma într-o apariţie fantomatică. Încercînd să devii omul tuturor (sau al cuiva anume, care te-a „cucerit”), omul drag, omul dezirabil, omul util, omul competent, vei deveni omul (de) nimic. Abătîndu-te de la o direcţie a ta sau de la linia ta de-a fi, în „nobilul” scop de a-i cuceri pe acei ce te-au captivat, nu vei ajunge aşa cum îţi închipui tu, naivule, la ei. Te vei rătăci pe drum, între tine şi contra-tine, ca un căutător de aur ridicol şi diletant. Degeaba vei fi ambiţios, breaz şi puternic. Pogresul, avansarea sînt o iluzie. Vei fi întocmai unui rac: încercînd să înaintezi vei regresa, vei retrograda. Sacrificiul nu te va face nici mai demn, nici mai meritoriu în ochii celor ce speri că te vor remarca, aşa cum îţi închipuiai. Te va face indezirabil faţă de tine şi te va lăsa la fel de indiferent pentru ceilalţi. Sau, mai rău, vei fi dispreţuit, jignit, bagatelizat în cea mai umilitoare formă de cei pentru care ai comis sacrificiile. Şi, insuportabil pentru tine însuţi. Pentru că sacrificiul, în forma lui care te epuizează şi „te strică” e o irosire irevocabilă. Amară şi amarnică. Inutil  ai crezut tu că prin sacrificiul oferit şi asumat o să creşti şi o să te modelezi ca un lut fără formă într-o înfăptuire măiestrită. Ca un material răs-utilizat, ai devenit inutilizabil. Nefolositor. De nimic. Şi asta încă e nimic. Drama cea mai mare o să fie atunci cînd îţi vei da seama că ai sacrificat totul şi, în continuare, nu mai ai ce să sacrifici. Ce om sfîrşit vei mai fi atunci!

Apocalipsa se îmbracă de la Prada

Etichete

apocalipsa, delir, devorare, farsă, hiene, sînge, sine, tragic

„Şi-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană”. (M. Sorescu, Iona)

Apocalipsa nu vine niciodată cînd trebuie. Vine ori mult prea devreme, ori cînd deja e prea tîrziu. Oricum, nu vine cum trebuie. Vine tiptil şi insidios ca o hienă care adulmecă mirosul de sînge. Deh, atunci cînd ar trebui să vină ca o panteră neagră care sare direct la beregata palpitîndă. Vine ca o furtună intempestivă care răstoarnă castele de iluzii, apleacă zgîrie norii de gînduri măreţe, îndoaie acoperişurile sufletului şi scoate din ţiţîni porţile raţiunii. Na, atunci cînd ar trebui să vină pe nesimţite, în somn, răpind doar suflul.  

Apocalipsa are cruzimea de-a nu lua. De-a nu lua cu totul. Ea doar secătuieşte, absoarbe substanţa vitală ca o lipitoare şi injectează veninul ca un şarpe. Apocalipsa e perversă. E şi nu e. Crezi c-a venit cînd ea nici n-are de gînd. Îţi poţi închipui că a plecat cînd ea de-abia s-a culcuşit printre artere, vene şi capilare. Apocalipsa manîncă globule albe şi ronţăie globule roşii. Lasă fiinţa translucidă şi inconsistentă ca o meduză. Apoi rîde hidos şi strîmb. Şi tare. Sau plînge prea încet. Sau cu sughiţuri. În nici un fel nu-i bine.

Apocalipsa bate la uşă. Dar, nu întotdeauna. Uneori dă buzna. Te găseşte cu gîndurile în vine şi sentimentele aruncate pe sofa. Nu se jenează. Nu-şi cere scuze. Doar îţi ia în derîdere goliciunea. Eşti penibil! Apocalipsa e o mîrlancă. E mizerabilă, e odioasă, dar poartă fustă mini şi se fardează şic. Mulţumeşte-i că te-a remarcat, măcar pentru a te umili. Pentru a-ţi arăta că n-are timp şi ochi pentru tine.

Apocalipsa e gurmandă. Îi place carnea fragedă de năzuinţe, însiropată în promisiuni şi coaptă în străduinţe. Apocalipsa degustă, pînă să devoreze. Devorarea e intrinsecă. Parţială însă, nu totală. Mai lasă acolo o bucată de inimă prea crudă sau prea uscată.

Apocalipsa e o farsă. E mirajul dintîi şi păcăleala de pe urmă. Apocalipsa e tragică. Ea nu există decît în mintea noastră. Atunci cînd vrem, de fapt, să ne salvăm.