Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.

Reclame

Cuvinte de acces la singurătate (III)

Etichete

abandon, ardere, însingurare, însoţire, bolnav, demiurg, devenire, disperare, fiinţă, Iad, indiferenţă, insomnie, leucemie, naivi, părăsire, ratare, renunţare

Disperarea

Qui si convien lasciare ogne sospetto;
ogne viltà convien che qui sia morta.”

***

Vidi e conobbi l’ombra di colui
che per viltade fece il gran rifiuto.

(Dante Aligheri, Infernul)

La uşa din dosul Iadului

Acolo unde ordinea lucrurilor se inversează – unde somnul devine insomnie şi trezia somn, unde dragostea devine indiferenţă şi indiferenţa devine afect, unde suferinţa devine hohot şi veselia devine suferinţă, unde mîngîierea devine palmă şi palma devine alint, unde ambiţia devine renunţare şi renunţarea devine scop, unde glasul devine tăcere şi tăcerea devine strigăt – şi-a făcut culcuş disperarea. Acolo nu se mai duc lupte, acolo sînt exilaţi învinşii, proiectele ratate ale demiurgilor amatori. Acolo nu există contradicţii, nu se izbesc vasele de sînge între ele pentru transfuzie, doar sîngele fiinţei însingurate se decolorează haotic cu globule albe, ca şi cum s-ar droga inutil. Leucemia păstoasă cuprinde spiritele şi împrăştie mirosul de sfîrşit de lume ca într-un crematoriu pentru ciumaţi. Paradisuri imaginare ale promisiunilor neţinute li se perindă bolnavilor prin faţa retinei. De ce s-au lăsat păcăliţi că vor primi la fiecare masă de frupt fărămituri de devenire? Aşa le-a trebuit naivilor ce-au crezut în făgăduiri numai de ei auzite şi şi-au vîndut sufletul fără negocieri celui care le-a oferit tobogan pentru creşterea unei fiinţe noi. Acum îşi mănîncă pielea şi îşi rod oasele fiinţei lor uitate, la care nu se mai pot întoarce. Pe aceşti supuşi visării maladive, obsesiilor ardente îi supune la capătul iluziei legea disperării. Îi condamnă fără drept de apel la părăsire, ca pe nişte greşeli care nu suportă îndreptare. Pînă şi poarta de la capătul Iadului le este închisă. Demiurgul le-a făcut doar intrarea, nicînd nu le-a garantat însoţirea. Să-şi trăiască pînă la nebunie vina!

Cuvinte de acces la singurătate (I)

Etichete

alegere, alteritate, categorii, clişee, criză, destin, dragoste, existenţă, formule sociale, hazard, indivizi, paradigmă, ratare, relaţii, rost, sine, singurătate

Destinul

Destinul are o formă oarecum sferică: cu cît ne îndepărtăm mai mult de el, cu atît ne apropiem de el. Destinul nu are propriu-zis «intenţii», dar uneori avem impresia că, în timp ce se desfăşoară o viaţă plină de glorie şi succese, undeva, obscur, un dispozitiv lucrează pe dos, făcînd ca, eforia să se transforme, pe neaşteptate, în dramă. Evenimentul fatal nu este cel care poate fi explicat prin nişte cauze, ci acela care, la un moment dat, contrazice toate cauzalităţile, venind de aiurea, dar avînd această destinaţie secretă.” (Jean Baudrillard, Cuvinte de acces)

Că-ţi fuge viaţa, că ţi se neantizează rostul sau că-ţi scapă dragostea nu e o chestiune de opţiune. E o chestiune ineluctabilă de domeniul hazardului, o conjuraţie ticăloasă a providenţei. Singurătatea te alege ea pe tine şi nu tu pe ea. Nimeni nu e în măsură să fie singur şi nimeni nu este cu adevărat singur. Nici vorbă de o posibilă vocaţie pentru singurătate; nu se poate vorbi despre singurătate nici în cazul celor care se izolează voluntar, precum pustinicii sau gînditorii – ei trăiesc în paradigma alterităţii mistice, operînd cu o selecţie brutală a instanţelor reprezentative întru devenire şi existenţă.

Pentru cei mai mulţi indivizi, într-o accepţie universală, dar uşor rafinată, singurătatea e o stare datorată absenţei din orizontul de aşteptare a unor anume oameni, lucruri, înîmplări şi e mereu însoţită de efortul celui „singur” de a nu recurge la consolări precare şi la minciuni esenţiale. Oamenii singuri nu sînt cei cărora le lipseşte însoţirea formală prin viaţă şi aşezarea într-o formulă tip (contrar reprezentării coforme a clişeului social care operează prin bagatelizare la reducerea singurătăţii la o chestiune de poziţionare în contextul unei familii, relaţii amoroase, loc de muncă etc.), ci acei cărora le lipseşte esenţialul (natura acestuia diferă subiectiv şi constitutiv de la om la om).

Într-o discuţie nu întocmai savantă despre paradigma singurătăţii putem vorbi despre categorii umane şi unităţi de „măsurare” care definesc spectrul şi auspiciile sub care această noţiune (stare, ipostază sau cum am vrea s-o numim – terminologia este mai puţin importantă) este încarnată şi reprezentată social. Pe de o parte sînt cei care deplîng singurătatea în care trăiesc, pe de altă parte sînt cei care sînt singuri, dar nu ştiu (trăiesc sub acoperişul căldicel şi suficient al unei formule sociale), pe de încă o alta cei resemnaţi în singurătatea lor şi într-un ultim colţ cei care, providenţial, nu sînt atinşi de această stare şi sînt şi scutiţi de ipostazierile pe care aceasta le generează. Considerăm că nu există categorii intermediare, iar că cea din urmă, fiind una de sorginte abstractă – întrucît fiecare individ cu o minimă doză de conştiinţă este sau se simte, la un moment dat, singur. „Crizele”  obişnuite de singurătate care nu iartă aproape pe nimeni survin mai cu seamă din cauza unor nepotriviri dintre sine şi cadru, din neadaptare, din dezamăgire, din absenţă, din neîmplinire, din sentimentul de irosire, din ratare etc.

Există şi un soi de singurătate cosmică – ca un fel de tară a celor care în ciuda a tot ceea ce au cunoscut în termeni de prezenţă, alteritate şi reuşită stau sub bolta unui destin potrivnic care le întoarce sensul oricărei împliniri înspre un gol de fiinţă care înghite orice posibilitate de-a fi fericit.

O să mai urmeze.

Pedofilie în zăvoi (I)

Etichete

bagatelă, copii, devenire, didactic, discipoli, elevi, fals, formare, formativ, impostori, impostură, legitimitate, mentori, minciună, profesori, ratare

Copiii, mentorii şi impostorii

Ignoranţa unora impune limita formativă a altora. Suficienţa de sine, susţinută şi printr-o funcţie publică de ocazie, legitimată prin întîmplare, poate însemna, la limită, ratarea conjuncturală a unor destine. Mă refer aici la acei oameni care ocupă funcţii „aberante” pentru competenţele şi pregătirea lor profesionale şi care impun unor „naivi” norme false. Mai mult de-atît, aceşti închipuiţi acţionează ca forţe represive pentru cei legitimaţi în a oferi direcţii, bagatelizîndu-i pe aceştia în faţa celor cărora pot beneficia de nişte linii directoare viabile în devenirea lor. Se perpetuează astfel o minciună gravă, esenţială, care oferă unui obiect o imagine absolut deformată. Înşelătoria este totală, de ambele părţi – într-o dublă rebutare – obţinută prin marginalizarea celor avizaţi. Vorbim aici de discipoli „păcăliţi” de maeştri total închipuiţi, fără pertinenţă în actul didactic, total străini de ideologiile şi formulele pe care le propovăduiesc. Sărăciţii habar n-au de farsa care li se joacă: li se pare că răul vine de la cei care le arată realitatea cu degetul. Fiindcă ei n-au de unde să cunoască realitatea şi minciuna „avizată” şi căldicică care le pică mult prea lesne la stomacul lor leneş de asolescenţi. Nu ar putea metaboliza adevăruri total străine de experienţa lor şi total exterioare instanţelor cărora li s-au supus pînă în prezent.

Limita formativă pe care o capătă se transformă în însăşi igoranţa celor care nu sînt în stare să discearnă între instanţele formative. Copiii sînt cele dintîi victime – cei cu ochii vii şi curioşi, adolescenţi cîrcotaşi şi neastămpăraţi, tinerii cu vulturul în sînge. Drama este doar a celui care îşi închiupuie că devenirea acestora ţine seama de identificarea conştientă a diferenţelor dintre impostură şi legitimitate.

Urechile lungi ale amînării

Etichete

amînare, neasumare, paralizie, posibilitate, ratare, scuze, tergiversare, timp, vină, şansă

Unele amînări se lungesc pînă acolo unde întîlnesc inconştienţa. Pelteaua lor se întinde ca o pîclă peste lucrurile care trebuie făcute şi le sufocă posibilitatea de-a exista. Tergiversările ating punctul lor terminus şi chiar îl şi depăşesc, ajungînd să anuleze orice şansă de realizare. Este un soi de inerţie vicioasă în toată chestiunea asta care îneacă totul într-o mlaştină de lene vîscoasă. Timpul îţi aminteşte la intervale fixe, prelingîndu-ţi pe remuşcări picături chinezeşti, că nu mai are răbdare cu tine. Şi aşa te cufunzi în acest soi de dezgust, care te paralizează de tot. Mai amîni puţin, din ce în ce mai mult de fapt, pînă te convingi că nu mai e nimic de făcut. Aştepţi cu un soi de nerăbdare autodestructivă să pui crucea peste toate lucrurile care au rămas nefăcute, dar aveau ascendentul de-a fi strălucitoare sau memorabile. Într-un fel îţi place acest soi de sinucidere pentru că te salvează de la un eşec aplicat. Aşa, pur şi simplu te ratezi prin nerealizare şi ai la îndemînă o scuză jalnică, dar căreia nu i se pot imputa vini calitative. În mod bizar, vina neasumării conştiente cîntăreşte mai uşor. Pentru că sub plapuma ei groasă şi apăsătoare ajungi să nu te mai simţi.

Tipologiile ratării

Etichete

anxietate, blazare, comoditate, neasumare, neputinţă, ratare

Puţini sînt indivizii care reuşesc să treacă pe lîngă ratare ori au şansa ca ratarea însăşi să îi ocolească pe ei. Pentru majoritatea, ratarea este spectrul sub care s-au sfărîmat iluziile, s-au degradat ireversibil eurile, s-a mistificat iremediabil personalitatea şi se desfăşoară derizoriu cotidianeitatea lor.

1. Ratarea din neputinţă. Este a celor care, peratologic, nu sînt în stare să întreprindă demersul întru „a deveni”: pentru că nu deţin resursele sau motorul existenţial, sau pentru că nu şi-au dezvoltat un sistem de subzistenţă afectiv, cognitiv şi social. Este forma de sinucidere a celor care, ştiind că nu pot face „ceva”, nu mai fac nimic. Este a mediocrilor şi a indivizilor comuni, fără apetenţe deosebite.

2. Ratarea din neasumare. Este tipică celor care nu pot sau nu vor să îşi asume nici un demers existenţial, a celor care rămîn încremeniţi în proiect şi joacă la bursa castelelor de nisip cu sediul în clopotul de sticlă. Este cercul în care se închid autofilii, dar şi autofobii.

3. Ratarea din anxietate. Este a celor care nici măcar nu sînt în stare să-şi construiască proiectul existenţial, întrucît sînt obsedaţi de inevitabilitatea ratării şi a lipsei de consistenţă şi posibilitate fiinţială. Sînt mediocrii lucizi care aleg să nu existe, de teamă că dacă ar încerca să fie ar sfîrşi în derizoriu şi, eventual, grotesc.

4. Ratarea din comoditate. Este a celor care ştiu că pot orice, parţial chiar pot, şi consideră că din acest motiv îşi pot permite să nu facă nimic. Este vorba despre ignoranţii de meserie cărora li se pare că, în virtutea instinctului de autoconservare, ceea ce au de făcut ei cu existenţa lor poate fi amînat. Este forma de ratare specifică hedoniştilor şi artiştilor.

5. Ratarea din blazare. E caracteristică celor care dau cu piciorul vocaţiei, negîndu-se pe sine şi propriile apetenţe din pricina saturaţiei de un atare context şi din pricina unor cojuncturi nefavorabile. Este prăpastia în care cei cu resurse existenţiale prodigioase se aruncă fără coardă elastică, în încercarea de a evita postura de „fraier”. Este soluţia la îndemîna hiper-lucizilor şi a masochiştilor.