De printre oameni
Pe timpuri, îi tratam cu desconsiderare pe cei pe care mărturiseau că îi chinuie plictiseala şi că-i striveşte singurătatea. „Cîtă sărăcie fiinţială!”, îmi spuneam eu cu superioritate. Autofilă cum eram, nu-mi trebuia nimic mai mult decît un şir de cuvinte măiestrit împletite între nişte coperte oricum ar fi fost ele: strălucitoare, mucegăite, noi, urîte, vechi, frumoase. Ascendentul pe care mi-l recunoaşteam îl regăseam într-o formă sinceră de jubilaţie, în care devoram lumi de idei şi trăiam sorbind din gîndurile pe care le furam de la chipuri imprecise şi pe care, fără să vreau, le făceam ale mele. De fapt, căutam să cresc, în singurul fel care venea, firesc, din mine.
Metabolismul meu funcţiona perfect: hrana de suflet n-o doream prea diversificată, spiritul se împărtăşea şi el dintr-o credinţă fără tăgadă. N-aveam nevoie să pipăi ca să urlu, „este!”. Nici de alcool ca să trăiesc stări euforice de beţie şi sinceritate. Nu trebuia să-mi umflu plămînii cu nicotină ca să mă simt împlinită. N-aş fi ieşit nicicum din casă, cum să las eu deoparte atîta plin pentru golul de-afară? Pentru sărăcia frustă a lumii? N-aveam nevoie de altceva decît de linişte: de uşa închisă la cameră şi de izolarea cît se poate de temeinică. Doar îmi reproşam oboseala ochilor, goana insidioasă a timpului şi memoria care nu putea cuprinde toată fascinaţia aceea formată de literele care se aglutinau în fracţiuni de gînd. Ideologii se năşteau peste noapte, idiosincrazii de culcuşeau printre sinapse, idei îmi furnicau simţurile şi condeiului mei i se aprindeau călcîiele. Scrisul l-am descoperit tîrziu, cu jenă şi mefienţă. Cînd scriam era o stare de absolut, o fericire fără seamăn, care nu se asemăna nici unui act sexual oricît de reuşit şi înţesat de orgasme. Dar atunci, dintr-o dată nu-mi mai eram suficientă. Tînjeam după confirmări.
„Ce copil sînt!”, mi-am spus cînd deja luasem decizia de-a scăpa printre oameni.
Deşi am tînjit şi mi-am cumpărat o sumedenie de volume noi, acum am închis toate cărţile în dulapuri, nici copertele nu vreau să le mai văd, cu-atît mai puţin să le mai deschid. Mi-e teamă de ce nu aş mai găsi în ele. Mă apropii doar de cărţile tehnice şi doar dacă sînt constrînsă de context la studiu. Scrisului i-am conferit un caracter funcţional, utilitar, l-am prins în tipare şi textele nu le mai simt ca o parte din mine. Mi-am devenit străină şi mi-e lehamite de singurătate. Autofobia mă înnăduşă, nu mai metabolizează decît insuficienţa personală.
De multe ori mă plictisesc. Iar atunci, prefer să deschid nu o carte, ci uşa de la intrare şi să plec. Să ies, oriunde. Să mă pierd printre voci, printre hăhăieli, printre gesturi fruste şi dezgustătoare, să mă înfurii de spectacolul grobian din varii felii de societate. Îmi plac urîtul şi vulgarul, pesemne, din momente ce stau printre ele. Frumosul, elegantul le-am înstrăinat de fiinţa mea. La început dintr-o obligaţie, apoi dintr-o obişnuinţă.
Prea mult mi s-a spus că nu sînt un om cu picioarele pe pămînt, că nu ştiu ce-i viaţa şi mi s-a inoculat ca un complex reproşul retoric „Tu pe ce lume trăieşti?” M-am pornit prin lume cu inima îndoită, dar cu o determinare absurdă, gîndindu-mă că, la o adică, în caz de eşec n-am cum să pierd calea spre mine, că mă pot întoarce oricînd printre cuvinte.
„Ce copil am fost!”, mi-am spus cînd am văzut că nu mai pot lua decizia de-a mă retrage dintre oameni.
Apreciază:
Apreciere Încarc...