Desfătări

Etichete

alteritate, ascendent, ce-mi place, certuri, ciudăţenii, Idei, leapşă, măşti, obsesii, scris, sine, supliciu, teorie

Hazaparu m-a provocat la exhibiţionisme. Greu exerciţiu să spun ce-mi place cînd de obicei mi se slobozesc numai frustrările.

1. Alteritatea; ca obsesie.
2. Ideile; din ochi sau din cărţi.
3. Certurile; ideologice, într-o crîşmă.
4. Supliciul; dacă e formativ.
5. Măştile; dacă ascund îndeajuns.
6. Scrisul; ca eliberare.
7. Ciudăţeniile; ca individualitate.
8. Ascendentul; celuilalt.
9. Teoria; ca modus vivendi.
10. Alteriatea; ca sine.

Nu ştiu cum se practică plesnirea cu leapşa, dar o da şi eu conformist mai departe lui Zăvoi, Elizei, lui Tomei şi înapoi lui Hazaparu, ca să scrie şi el ce-i place.

Reclame

Legături ombilicale

Etichete

avorton, cordon ombilical, existenţă, expulzare, fiinţă a nimănui, incubator, legumă, lichid amniotic, neputinţă

Cred că m-au expulzat prematur în existenţă şi de aceea îmi tot caut cordoane ombilicale de care să mă leg pentru a supravieţui. Sau, poate, nici măcar nu trebuia să mă nasc. Altfel nu-mi explic de ce nu mă comport ca un organism autofil şi tot caut burţi în care să mă culcuşesc. Sînt un soi de parazit care îşi caută gazde care să-i ofere o sursă de vitalitate şi un soi de înveliş protector. În lipsa unui cordon ombilical mă simt un avorton  – un fel de fiinţă a nimănui, nedorită, inutilă şi neputincioasă. Nici un incubator nu mă poate ajuta să-mi dezvolt organele care să-l producă pe „a fi”. Legarea la aparate şi hrănirea prin perfuzii nu mă ajută defel; eu am nevoie de substanţele metabolizante ale unui altcuiva care să mă facă să cresc din el, pentru a deveni după chipul şi asemănarea lui.

Nu ştiu cum se face că de fiecare dată, cordonul ombilical cedează şi mă trezesc expulzată în disperare. Aşa abandonată înainte de vreme de gazdă simt de fiecare dată cum mor încet, agonizînd. Nici un rost şi nici o perspectivă nu se-ntrezăresc pentru că nicicînd nu apucă să se împlinească lunile necesare de gestaţie. În stare de legumă, aştept să mă înghită ceva şi să-ncep să plutesc într-un lichid amniotic. Ca să simt din nou beatitdinea de-a fi în apele mele.

Refluxul unei obsesii

Etichete

alături, înec, distanţă, existenţă, final, gînd, lucruri esenţiale, mare, neant, obsesie, părăsire, reflux, sine, singurătate, suflet, tristeţe, vicii

Printre puţinele lucruri pe care le-am învăţat la vreme sau le-am intuit din timp este că doar trecerea pe lîngă lucrurile esenţiale e singurul fapt de neiertat într-o viaţă de om. Şi-atunci mi-am sculptat miracolele, surpinzător întîmplate, în gînd şi-n inimă, în chip de viciu sau de obsesii, eludînd orice-ar fi putut interfera frumuseţii lor de-a mi se fi petrecut tocmai mie. Pentru ele mi-am vîndut sufletul fără a sta la îndoială, mi-am abandonat comodităţiile, mi-am transgresat fobiile, mi-am eludat trebuinţele, mi-am defrişat împrejurimile şi mi-am masacrat pasiunile. Oferirea totului în schimbul a „nu ştiu ce” nu a fost însă nicicînd o opţiune, ci mai mult un act reflex. Spontan şi aproape necondiţionat, disperat şi aproape inconştient. Cu toate astea miracolele mi-au fugit mereu ca nisipul printre degete şi mi s-au evaporat din existenţă mai degrabă ca spuma de mare. Tristeţea care mi-a rămas întotdeauna de pe urma lor, ca un preinfract provocat de o fericire prea mare pentru o fiinţă searbădă, mi-a fost balsam amar peste o rană care se căsca şi mă înghiţea în chip de consolare precară ca o burtă de peşte. Chiar şi-aşa mi-a fost mai bine dintotdeauna, doar să nu mă părăsească de tot memoria lor, ca o fantomă bîntuindu-mi sinapsele. Mă bucuram, părăsită şi dezorientată, să mai pot simţi undeva într-un cotlon de inimă că ceva putrezeşte – semn că ceva a existat.

M-am simţit mereu protejată aşa, înghiţită, – de-o bere rece, de-un fum gros, de-o viteză prea mare, de vreun copac prea înflorit, de un freamăt extatic ori de vreo foaie de hîrtie prea impregnată de idei. Toate astea însă niciodată n-au făcut nimic fără o prezenţă anume alături – într-un lîngă de la o distanţă de gînd, de unde să mi-o pot alătura empatic oricînd.

Mă ia cu friguri de la inimă cînd mă lasă obsesiile, cînd viciile îşi pierd savoarea şi gîndul nu mai pipăie decît neantul vîscos care mi se prelinge prin muşchi. Imaginea mea din oglindă se volatilizează şi rostul de-a fi se  îneacă asemeni unui soare care se răzgîndeşte chiar în clipa de dinainte de a răsări. Degeaba se mai agită marea atunci ademenindu-mă cu valuri. Singurătatea mă ia de la stomac, cu greţuri, asemeni unui rău de mare care mă face să dau afară orice rest de vitalitate. Lîngă nu mai sînt decît eu atunci cînd gîndul se izbeşte de un perete de sticlă hidos şi artificial construit din cealaltă parte. Rămîn un eu pe care nu-l mai percep în lipsa rostului ce mi-l oferea obsesia pe care o simt agonic cum se închide în melcul ei pentru a muri. E clipa refluxului cînd esenţialul se-ndepărtează de mine fără a-l putea opri cu nici un urlet.

Căutarea nu are nici un sens, nici aruncarea în larg. Sinuciderea se petrece de fiecare dată la mal. La malul la care se îneacă toate miracolele care mor încolăcite-n flori.

Sex tantric pe patul de moarte

Etichete

amintire, amărăciune, anamneză, înec, corabii, dracu, iluzii, lehamite, mar adentro, moarte, pat, peşti, remuşcări, sine, singurătate, suflet

Mar adentro,
mar adentro.

Y en la ingravidez del fondo
donde se cumplen los sueños…”

Aştept. De data asta chiar habar nu mai am ce. Uneori chiar uit că aştept, aşa ma ia un somn rău, de parc-aş avea cîte-o piatră de moară împlîntată în fiecare muşchi şi schije dincolo de pupile. Doar stau, ca lehuză după o naştere care n-a mai avut loc, într-un pat de lehamite în care mi-am deversat toate amărăciunile şi-am sîngerat ruşinos, în văzul lumii, pînă mi-am epuizat toate iluziile. Acum am rămas singură, toţi ceilalţi s-au retras în lumile lor şi m-au lăsat numai c-o mine nefolositoare, dar folosită şi dezgustătoare, ca o carne putredă. Mi-e scîrbă de ce-am devenit, dar încerc să mă obişnuiesc cu mirosul pestilenţial şi cu gîngăniile remuşcărilor pe care le alung cu mîna de fiecare dată (nu, să le strivesc, nu mă încumet). Oare de ce mă bîzîie aşa insidios şi redundant de parcă aş fi murit? 

Cred că m-aş putea cataloga ca bolîndă. Nu mai am loc de mine, mă sufoc în fiecare noapte cu propriile coşmaruri care mă fac să mă trezesc prematur. Sufăr de-un nu mai ştiu ce şi tot aştept. Nu mai am ce încerca. Nu mai vreau nimic, nu mă mai ştiu, nu ştiu să mă mai caut, nu mai caut să mă mai pricep. Resursele zac latent, pe fundul mării unde mi s-au înecat corăbiile. Pînzele lor le mai am, totuşi, păstrate. Mă învelesc în ele, că-mi miros a briză şi-mi mai aduc aminte de mine pe vremea cînd vroiam să stau în picioare pe creasta valului.

Îmi aduc din ce în ce mai greu aminte de mine. Anamnezele se produc rar şi forţat, cîtă vreme nimeni nu-mi serveşte la pat vreo madlenă. Memoria involutară sondează leneş cuvinte, gesturi, priviri. Cînd mi se pare că mă mai întremez puţin, cîte-o muscă neagră şi sîcîitoare mă readuce în prezent. Plesnesc din palme în gol. Nici de data asta nu prind nimic. La fel cum nu prindeam nici pe mare. Nici un peşte nu-mi cădea în undiţă sau în plasă. Mai degrabă se prindeau printre nade şi mureau pe-acolo decît în corabie la mine. Greu mi-a mai fost să pricep că niciodată, nici un peşte nu va trage la mine,  să-i simt şi eu zbaterea între palme şi agonia, pentru ca apoi să simt bucuria de-ai da drumul şi-al elibera de mine. Că n-am vocaţie de pescar şi că stau de pomană şi înfrunt furtuni pe mare m-am încăpăţinat să nu pricep.  Era evident – mai ales pentru mine – dar m-a pus dracu să aştept şi să întind pelteaua transparentă a nădejdei ani de zile.

Cred că am îmbătrînit. De atîta soare m-am înoptat şi de-atîta apă am început să mucegăiesc, să mă macin ca o piatră. Pe zi ce trece mă detest din ce în ce mai mult. Mi-e dor de mare, dar zău că nu mai am energie de-mpletit nuiele la vreun vis care să mă poarte în larg. Nici pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului nu mai ies. Pe dracul ăsta sentimental l-am exilat dincolo de uşa interzisă pe care-am ferecat-o c-o cheie pe care am aruncat-o în mare. Mi-am zis că, de s-ar întoarce singură la mal, atunci n-o să ignor semnul. Şi mi-am mai zis că, de mi s-ar întinde o mînă pe care s-o simt cu ochii închişi, o să mă apuc de ea s-o mai iau o dată de la capăt. Uneori am halucinaţii cu acea mînă care mă învăluie, mă iubeşte şi mă ajută să mor pe nesimţite. Însă mă trezec mereu cu-aceaşi spaimă şi sete, de cîte-o altă moarte.

Tu mirada y mi mirada
como un eco repitiendo, sin palabras
‘más adentro’, ‘más adentro’
hasta el más allá del todo
por la sangre y por los huesos.

Pero me despierto siempre
y siempre quiero estar muerto.”

Aghiuţă

Etichete

aghiuţă, alinare, împăcare, boţ, bucurie, drac, fiinţă, iluzie, negru, tors, tăciune, vitalitate

N-am ştiut că împăcarea cu sine poate veni de la un boţ de drac. Că un pumn de tăciune e o alinare vie care-ţi dă un motiv să te ridici din pat dimineaţa. Că nişte ochi gri care te fixează pînă devin verzi îţi pot deveni rost pînă la eludarea lipsei de sens a propriei fiinţe. Că te poţi pierde aşa cum n-ai reuşit să te găseşti în tine însuţi în vitalitatea unui ghem de tremur negru care-ţi strigă sfîşietor nevoia de tine. Că-ţi poţi găsi aproapele în căldura cere-ţi stă în braţe şi te învăluie de acel fior pe care credeai că l-ai uitat undeva, pe-un drum fără sens.

*

Ce-am ştiut e doar că-l vreau, cu disperare şi fără un motiv lucid, ca dintr-un soi de instinct care-mi spunea că salvarea e undeva pe-un drum lăturalinc. Că n-are nici un rost să mai forţez s-o mai apuc pieptiş pe-un traseu noduros pentru a ajunge pe-un munte fără vîrf, cîtă vreme nu mi-a mai rămas aerul nici unei speranţe şi plămînii mei s-au chircit hidos, în forma unor  horcăituri agonizante.

**

Lumea spune că-i urît, îl alungă şi-l evită. Pentru mine e frumuseţea pe care o credeam pierdută. M-aş pierde şi eu, acum, cu el, în lumea în care-l face să tresalte fără motiv, să sar de bucuria lui, să mă joc de parcă aş fi dat spontan în mintea copiilor şi să-mi strig nepăsarea faţă de tot ceea ce mă sufocă de-atîta părăsire.

***

Mă retrag lîngă el şi tac. Şi lumea tace şi ea. Gîndurile amorţesc. Sufletul se destinde. Uit. Şi rămîne doar el. Şi-un tors mai anesteziant şi înşelător ca orice iluzie.

Pedofilie în zăvoi (III)

Etichete

aşteptări, clişeu, copii, entuziasm, pasiune, suficienţă

Clişeul fundului întors

Aş fi vrut să fi întîlnit măcar unul. Să fie măcar curios, sau măcar tenace. Sau măcar pasionat. Sau măcăr conştiincios. Sau măcar razna în felul lui. Dar erau toţi erau la fel: uniformi, suficienţi, nepăsători, conformişti, cu tiparele şi clişeele fixate în deprinderi pînă la o îngrijorătoare identificare cu ele. Constitutiv erau aşa, nu trăiau doar formula socială. Şi le era bine. Cum să nu-şi dorească să încerce să facă ceva mai bine cînd li se spune că ar trebui, cînd li se trasează linii şi li se întind mîini într-ajutor? De ce-ar vrea să stea de pomană? De ce n-ar vrea să forţeze limitele cînd li se arunncă mingea la fileul maleabilităţii juvenile şi-a mobilităţii ce se termină odată cu perioada de creştere? Părea să le fie fără doar şi poate limpede şi liniştit totul. Mă întreb de unde le proveneau unele certitudini şi falsa legitimitate că s-ar putea aprecia singuri. Cum de-şi suportau comoditatea împinsă pînă la nesimţire şi cum puteau mima politeţea, bunul simţ şi jena deşi în secunda următoare ofereau imaginea unui fund întors cu ostentaţie. Nu ştiau că de fapt şi-l întorc lor înşişi.

Nu ştiu de ce vorbesc la timpul trecut, doar eu am plecat. Cu nervii adunaţi în cerul gurii şi năclăiţii în grimasa unui gust amar. Sictirită şi nepăsătoare ca şi ei.  Nu ştiu de ce m-am întristat din moment ce realitatea nu mi-a contrazis convingerile şi expectativele. Probabil, că-n sinea mea de adult încă entuziasmat ca un copil speram să găsesc măcar un entuziast.

Poate că am găsit unul. Dar ceva mi-a spus că totuşi nu era voinţa lui aceea care-l făcea diferit.

Pedofilie în zăvoi (II)

Etichete

act didactic, aventuri, copii, disciplină, farsă, inventare, oameni, obligaţie, ordine, pedagogie, pedofilie, ploaie, plăsmuire, pădure, tineri, zăvoi, şcoală

Lecţia de plăsmuire din „locaţia” farsei

Copiii stau aburiţi, după termopane. Proptiţi pe scaune în poziţii de drepţi, ca la şcoală, ascultă cu ochi de peşte fiert pe oricine le-ar sta dinainte. De unde-ar putea şti ce-i afară cînd, constrînşi la claustrare, privirile le sînt estompate de corpuri de pază? „Liniştea, ordinea şi disciplina” sînt asigurate de profesorii şi de părinţii risipiţi printre ei, care intervin  la discuţii în locul lor. Nu cred, nu gîndesc şi nu află nimic. Coordonatorul le ţipă ceva şi dintr-o comandă toţi mărşăluiesc spre o altă „locaţie”, unde urmează să-şi reia aceleaşi poziţii. Acel „trebuie” ţine locul actului didactic şi a învăţăturii care să-i curenteze, scoţîndu-i din amorţeală. Îşi desfăşoară durata mecanic, sfîrşind în oboseala din care cîştigul ireal le este plăsmuit şi îndesat pe canalul raţiunii prin forţa falsei autorităţi. Ei nu vor nimic. Pentru că nu ştiu. 

***

Plouă cu stropi grei, chirciţi şi încăpăţînaţi. Perdeaua de ploaie e ca ceaţa de pe creierele tinere care mustesc în derută. Fără voia şi nu din vina lor. De ce-ar porni prin noroaie în căutare de poveşti, de ce s-ar pierde prin pădure în aventuri, de ce-ar vrea să întîlnească oameni stranii, simpli sau încîlciţi cînd sînt nu doar încurajaţi ori sfătuiţi, ci obligaţi să inventeze?

Pedofilie în zăvoi (I)

Etichete

bagatelă, copii, devenire, didactic, discipoli, elevi, fals, formare, formativ, impostori, impostură, legitimitate, mentori, minciună, profesori, ratare

Copiii, mentorii şi impostorii

Ignoranţa unora impune limita formativă a altora. Suficienţa de sine, susţinută şi printr-o funcţie publică de ocazie, legitimată prin întîmplare, poate însemna, la limită, ratarea conjuncturală a unor destine. Mă refer aici la acei oameni care ocupă funcţii „aberante” pentru competenţele şi pregătirea lor profesionale şi care impun unor „naivi” norme false. Mai mult de-atît, aceşti închipuiţi acţionează ca forţe represive pentru cei legitimaţi în a oferi direcţii, bagatelizîndu-i pe aceştia în faţa celor cărora pot beneficia de nişte linii directoare viabile în devenirea lor. Se perpetuează astfel o minciună gravă, esenţială, care oferă unui obiect o imagine absolut deformată. Înşelătoria este totală, de ambele părţi – într-o dublă rebutare – obţinută prin marginalizarea celor avizaţi. Vorbim aici de discipoli „păcăliţi” de maeştri total închipuiţi, fără pertinenţă în actul didactic, total străini de ideologiile şi formulele pe care le propovăduiesc. Sărăciţii habar n-au de farsa care li se joacă: li se pare că răul vine de la cei care le arată realitatea cu degetul. Fiindcă ei n-au de unde să cunoască realitatea şi minciuna „avizată” şi căldicică care le pică mult prea lesne la stomacul lor leneş de asolescenţi. Nu ar putea metaboliza adevăruri total străine de experienţa lor şi total exterioare instanţelor cărora li s-au supus pînă în prezent.

Limita formativă pe care o capătă se transformă în însăşi igoranţa celor care nu sînt în stare să discearnă între instanţele formative. Copiii sînt cele dintîi victime – cei cu ochii vii şi curioşi, adolescenţi cîrcotaşi şi neastămpăraţi, tinerii cu vulturul în sînge. Drama este doar a celui care îşi închiupuie că devenirea acestora ţine seama de identificarea conştientă a diferenţelor dintre impostură şi legitimitate.

Copilul dintre coperte

Etichete

închidere, coperte, copilărie, cărţi, deschidere, oameni, singurătate

De printre oameni

Pe timpuri, îi tratam cu desconsiderare pe cei pe care mărturiseau că îi chinuie plictiseala şi că-i striveşte singurătatea. „Cîtă sărăcie fiinţială!”, îmi spuneam eu cu superioritate. Autofilă cum eram, nu-mi trebuia nimic mai mult decît un şir de cuvinte măiestrit împletite între nişte coperte oricum ar fi fost ele: strălucitoare, mucegăite, noi, urîte, vechi, frumoase. Ascendentul pe care mi-l recunoaşteam îl regăseam într-o formă sinceră de jubilaţie, în care devoram lumi de idei şi trăiam sorbind din gîndurile pe care le furam de la chipuri imprecise şi pe care, fără să vreau, le făceam ale mele. De fapt, căutam să cresc, în singurul fel care venea, firesc, din mine.

Metabolismul meu funcţiona perfect: hrana de suflet n-o doream prea diversificată, spiritul se împărtăşea şi el dintr-o credinţă fără tăgadă. N-aveam nevoie să pipăi ca să urlu, „este!”. Nici de alcool ca să trăiesc stări euforice de beţie şi sinceritate. Nu trebuia să-mi umflu plămînii cu nicotină ca să mă simt împlinită. N-aş fi ieşit nicicum din casă, cum să las eu deoparte atîta plin pentru golul de-afară? Pentru sărăcia frustă a lumii? N-aveam nevoie de altceva decît de linişte: de uşa închisă la cameră şi de izolarea cît se poate de temeinică. Doar îmi reproşam oboseala ochilor, goana insidioasă a timpului şi memoria care nu putea cuprinde toată fascinaţia aceea formată de literele care se aglutinau în fracţiuni de gînd. Ideologii se năşteau peste noapte, idiosincrazii de culcuşeau printre sinapse, idei îmi furnicau simţurile şi condeiului mei i se aprindeau călcîiele. Scrisul l-am descoperit tîrziu, cu jenă şi mefienţă. Cînd scriam era o stare de absolut, o fericire fără seamăn, care nu se asemăna nici unui act sexual oricît de reuşit şi înţesat de orgasme. Dar atunci, dintr-o dată nu-mi mai eram suficientă. Tînjeam după confirmări.

„Ce copil sînt!”, mi-am spus cînd deja luasem decizia de-a scăpa printre oameni.

Deşi am tînjit şi mi-am cumpărat o sumedenie de volume noi, acum am închis toate cărţile în dulapuri, nici copertele nu vreau să le mai văd, cu-atît mai puţin să le mai deschid. Mi-e teamă de ce nu aş mai găsi în ele. Mă apropii doar de cărţile tehnice şi doar dacă sînt constrînsă de context la studiu. Scrisului i-am conferit un caracter funcţional, utilitar, l-am prins în tipare şi textele nu le mai simt ca o parte din mine. Mi-am devenit străină şi mi-e lehamite de singurătate. Autofobia mă înnăduşă, nu mai metabolizează decît insuficienţa personală.

De multe ori mă plictisesc. Iar atunci, prefer să deschid nu o carte, ci uşa de la intrare şi să plec. Să ies, oriunde. Să mă pierd printre voci, printre hăhăieli, printre gesturi fruste şi dezgustătoare, să mă înfurii de spectacolul grobian din varii felii de societate. Îmi plac urîtul şi vulgarul, pesemne, din momente ce stau printre ele. Frumosul, elegantul le-am înstrăinat de fiinţa mea. La început dintr-o obligaţie, apoi dintr-o obişnuinţă.

Prea mult mi s-a spus că nu sînt un om cu picioarele pe pămînt, că nu ştiu ce-i viaţa şi mi s-a inoculat ca un complex reproşul retoric „Tu pe ce lume trăieşti?” M-am pornit prin lume cu inima îndoită, dar cu o determinare absurdă, gîndindu-mă că, la o adică, în caz de eşec n-am cum să pierd calea spre mine, că mă pot întoarce oricînd printre cuvinte.

„Ce copil am fost!”, mi-am spus cînd am văzut că nu mai pot lua decizia de-a mă retrage dintre oameni.

Sudoarea din cuvinte

Etichete

cuvinte, fiinţă, noapte, singurătate, soare, sudoare

N-ar fi trebuit să plec niciodată dintre cuvinte. Ce greşeală să vin să vieţuiesc printre oameni! Uite aşa a mai murit un soare din centrul fiinţei mele şi mă paşte întunericul de la subsuoară. Transpir o fiinţă străină, de care aş vrea să mă dezic. Sudoarea m-a dezgustat dintotdeauna, ca orice surpulus şi m-a înnegrit constitutiv. Ce m-am înnoptat peste noapte! Mă dezic de mine frust şi spontan, ca de-o vocală prelungă dintr-un vaiet. Ca de semnul grafic dintr-o exclamaţie. Ca de durerea dintr-un spasm. Ca de ratarea dintr-o opţiune. Ca de finalitatea unui compromis.

Azi m-am întors la cuvinte. Şi nu pot promite că nu voi mai pleca dintre ele.