Viaţa în jurul catedrei (III)

Etichete

alteritate, alţii, audienţă privată, însoţire, întîlniri providenţiale, întru, ceilalţi, cunoaştere, informaţii, libertate, memorie, motivaţie, salvare, scenariu paideic, semnificativ, sine, vocaţie, voinţă

Scenariu paideic pentru o sintaxă afectivă a cunoaşterii

Pentru mine cunoaşterea nu ar fi existat fără anumiţi oameni. Sînt convinsă că aş fi rămas în ignoranţă în lipsa unor întîlniri providenţiale care să mă prindă într-un scenariu paideic. Fără limbajul afectiv din preajmă care mi-a ordonat priorităţile nu mi-aş fi descoperit vreo propensiune latentă şi nu mi-aş fi probat nici o potenţialitate. Nu, nu cred că am vocaţia cunoaşterii în sine, ci prin alţii. Nicicînd nu m-aş apuca de una singură de „cercetat” şi de scormonit prin problematicile lumii, strict pentru mine. Dacă „miza” cunoaşterii nu prespune împărtăşirea întru o alteritate, atunci ea nu-mi devine morcov. Nemotivate afectiv, resursele mele cognitive nu se activează în nici un fel. Nici memoria în sine nu are o mecanică prea bună, aşa că nu mă ajută să stochez date şi nici procesorul motivaţional nu merge nealimentat pentru a procesa informaţiile de capul lui şi de unul singur. Aşadar, pentru mine cunoaşterea nu e nicidecum o stare la rece, ci un proces la cald. În lipsa oamenilor care să mă captiveze cu sistemul lor de-a gîndi şi cu modul lor de-a fi îmi petrec zilele într-un gol de fiinţă în care nu-mi arde de nimic (v-am mai spus că funcţionez pe principiul lui întru). Sarcinile-de-îndeplinit devin o povară fără de semăn în lipsa unui cineva la care să le raportez şi cui să-i dedic rodul muncii mele. Nu mă refer aici la destinatarul de drept al unor sarcini de lucru care presupun un demers de cunoaştere, ci la acei indivizi semnificativi care îmi reprezintă audienţa privată şi care prin faptul că sînt îmi dau încredere şi putere să fiu (da, ei sînt acei oameni perfecţi de care vă spuneam şi care mă salvează de mine). Însoţită de o prezenţă imaginară care-mi suflă în pînzele voinţei sînt mereu liberă să călătoresc prin orice domenii şi să trăiesc bucuria îmbogăţirii cu fel de fel de informaţii. Neînsoţită, sînt ca o navă părăsită care pluteşte, fără rost, în derivă, aşteptînd scufundarea iminentă în sine şi-n marea de informaţii care nu-şi dezvăluie pentru mine sensul.

Nu spun, am avut momente de teribilism în care mi-am strigat independenţa şi lipsa nevoii de cei semnificativi mie. Orgolii infantile care s-au spulberat cu fiecare probare a neputinţei de a fi doar pentru sine, chiar şi în cunoaştere. Ştiu că fără o sintaxă afectivă adecvată cunoaşterea nu reprezintă pentru mine decît un şir de date imposibil de metabolizat. În aceste condiţii, rămîn un organism subnutrit care deşi are posibilităţi infinite de a se alimenta, nu are şi forţa necesară. Cunoaşterea prin alţii mi-e ca un cordon ombilical care mă leagă de lume indirect, printr-o conexiune intermediară. Altfel, încetez să mai fiu cineva.  Şi realitatea asta mi-e cea mai de preţ cunoaştere.

Re:amintiri (I)

Etichete

Alexandru Paleologu, citate, consolare, existenţă, iluzii, iubire, lucrurile esenţiale, mediocritate, memorie, oameni, Octavian Paler, pierdere, salvare, umor, vis

Mă consolez:

„Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră.
Dar mediocritatea iluziilor nu are cine o scuza.
Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.”
(Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă)

„Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi cele mai importante lucruri în viaţa asta sînt, cred eu iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa) şi umorul. Dacă te naşti cu ele, e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa gîndindu-te foarte mult la ele, reprezentîndu-le în diverse circumstanţe. Cele ce salvează cele mai proaste şi mai ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial este, totuşi, iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii. În viaţă, poţi să fii un dobitoc, sau poţi să te salvezi. Şi nu poţi să te salvezi decît iubind pe cineva mai mult decît te iubeşti pe tine însuţi.”
(Al. Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor)

Aşteptarea s-a sfîrşit

Etichete

a cere, a da, afecte, aşteptare, cerere, clipe, conservare, denaturare, idealism, libertate, lucruri, mentor, miracol, mreje, naivitate, peltea, salvare, trufie, tăcere, valoare, voinţă

Unul dintre mentorii mei mi-a spus cîndva că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Copilul din mine a rîs atunci, ca de un moft al maestrului meu. „Numai să vină, pot să aştept oricît, numai bine mă vor surpinde şi vor veni ca un miracol”, am replicat eu atunci cu trufia idealistului naiv.

Nu demult, mă credeam în stare să suport oricît, să îndur totul şi să sacrific totul în aşteptare. Credeam în conservarea eului meu în aşteptarea miracolului. Mă închipuiam un fel de prinţesă adormită închisă în turnul de cleştar care îşi aşteaptă într-un soi de penitenţă ontologică salvatorul. De atunci, mulţi „salvatori” mi s-au perindat pe la fereastră, unii mi-au trecut prin pat şi alţii mi-au rămas atîrnaţi de suflet. Nici unul însă nu mi-a adus eliberarea, nu m-a salvat de mine. Degeaba am tăcut, degeaba am implorat la ceasul celei mai mari dintre disperări, ei nu au fost decît în trecere. Pentru că niciodată nu mi i-am prins în mreje, n-am vrut să le cer nimic. Pe majoritatea i-am lăsat să plece, pe alţii chiar i-am alungat. Ştiam că lucrurile nu au valoare decît dacă vin de la sine, din voinţa şi nevoia libere ale celui care le oferă şi mi se oferă. Ştiam şi că lucrurile nu sînt eterne, că doar clipele sînt infinite în profunzimea lor, că afectele sînt supuse denaturării şi perimării, de aceea mă grăbeam să le execut înainte de vreme, fără să mai aştept ca vreo peltea să se formeze şi mai apoi să se lungească.

Acum, m-a ajuns aşteptarea. Mă scald în mai multe luntre unde trag de o peltea care se întinde mai mult decît mi-aş fi închipuit, pentru a ieşi la un oricare-ar-fi liman. Aşa îmi închipuiesc zi de zi existenţa, simţind că nimic nu are nici o valoare. Înregistrînd cum liberul arbitru s-a preschimbat în batjocoră şi cum faptul de a nu cere s-a transformat într-un „ei de fapt nu-i trebuie” al celorlalţi. Astfel, adultul din „aici şi acum”, care nu mai poate îndura aşteptarea în absenţa credinţei în alteritate,  conştientizează că lucrurile nu au valoare decît dacă vin atunci cînd sînt aşteptate. Şi că, de aici încolo, orice va veni este ne-aşteptat. Că de acum, aşteptarea s-a sfîrşit. Voi cere, ca să mi se dea.

Biruinţa demonilor

Etichete

atac, îngeri, demoni, nebunie, salvare, singurătate

Nici tu n-ai crezut că există, deşi ai trăit cu ei dintotdeauna. Multă vreme nu ai spus nimănui.  Ştiai că ceilalţi nu te vor crede, erai convinsă că or să te numească nebună. Cum altfel, cînd tu însăţi, trăind laolaltă cu ei, îţi presimţeai nebunia? Ţi-ai măcinat interioritatea, înghiţindu-ţi în sec spaimele. Ca un animal hăituit, ţi-ai consumat existenţa în fugi perpetue şi în definitive închideri în tine.  Omniprezenţa lor în viaţa ta, perpetua bîntuire, s-au transformat într-o trans-situaţională vină a ta. Prematur, ai ajuns să te urăşti pe tine pentru ce erau ei. Pentru ce făceau ei din tine, întorcîndu-ţi orice împotrivire înapoi, înmiit.

Au existat şi  oameni care te-au crezut şi care au încercat să te salveze. Încrederea lor te-a făcut din un om slab ce erai, un luptător. Ai crezut că îi poţi înfrunta, că îi poţi exorciza din viaţa ta. Însă nu ai făcut decît să le stîrnşti şi mai mult furia şi să-i determini să-şi fortifice atacurile. Înainte de-a te răpune pe tine, i-au răpus pe toţi cei ce mai îndrăzneau să se te apere cu propriile trupuri şi suflete. Ştiau că pentru a te face să capitulezi definitiv, trebuia ca mai întîi să te lase singură. Evident, au reuşit. Şi-au sărbătorit victoria împărtăşindu-se zilnic cu energiile tale, cu visurile tale, cu speranţele şi convingerile tale. Intrînd prin efracţie iar şi iar în existenţa ta, strivindu-ţi cu bocancii cele mai dragi dintre bucurii. Contactul tău cu realitatea a devenit pe zi ce trece mai neclar, din ce în ce mai intermitent, pînă cînd ai ajuns să nu mai fii tu, reacţiile tale să nu mai fie ale tale. Învins, te-ai preschimbat, după chipul şi asemănarea lor, tu însuţi, într-un monstru.

***

Acum ştii că demonii există fiindcă ţi-au alungat toţi îngerii de la inimă. Ce mai contează că vina nu e a ta şi că poate nu eşti nebună?

Sentinţa sînt eu

Etichete

adevăr, alteritate, amăgire, condamnare, minciună, pansament, rana, salvare, sine, singurătate, zgaibă

Cînd Adevărul ţîşneşte prin toţi porii fiinţei tale şi de îmbată de el, atunci, degeaba te duci la culcare. Ai dormit destul în aşternutul căldicel al amăgirii care te-a curentat intermitent cu poticnirile lui din dreptul evidenţelor. Pansamentul nici unei minciuni nu va mai putea acoperi zgaiba care s-a preschimbat în însăşi fiinţa ta. De-acum, din cer va cădea numai sare şi peste tot vei da numai de cuţite care ţi se vor învîrti din oficiu în rană. Luciditatea te frămîntă ca pe un om în faza unei boli terminale, te face să urli din zvîcnetul tuturor capilarelor pentru că ştii că de-acum nu te mai poţi ascunde. Au căzut măştile pe care ţi le-ai pus să-ţi acopere oglinda şi nu eşti atît de ambiţios încît să mai poţi reconstrui ţesătura groasă şi alambicată a Minciunii. Aştepţi sentinţa. Însă de data asta sentiţa nu ţi-o mai dai nimeni. De nu vei reuşi să te salvezi, condamnarea trebuie să ţi-o semnezi chiar tu.

Ultimul îndemn pentru salvare

Etichete

alteritate, îndemn, fugă, salvare, singurătate, tară, şansă

Geografia fugii

Auzi, de ce nu fugi? De ce nu fugi la capătul lumii să-ţi inventezi acolo o ţară? Să trăieşti pe limba inimii tale, între graniţele pe care ţi le trasezi tu însuţi? Să umbli pe străzi dezgolit de temeri, cu sensibilitatea la vedere, nefardat şi nemascat? Într-o ţară în care potrivirea dintre oameni să se măsoare în statura visului, după culoarea pielii dorinţelor, în funcţie de condiţia socială a libertăţii, de educaţia de-a fi consecvent cu sine şi în moneda frumuseţii dinlăuntru? Să respiri în oazele pe care ţi le construieşti trăgînd aer proaspăt de bucurie în piept şi să-ţi consumi viaţa la temperaturile preferate de pe culmile sufletului tău? Să înoţi în marea ta de flori ale gîndului şi te laşi sufocat pînă la fericire de Adevărul tău?

Auzi, de ce n-o laşi pe ea, pe ei, pe el, pe ele? De ce nu renunţi la singurătate? De ce te gîndeşti atît cînd deja ar fi trebuit să fi fugit de mult? De ce nu laşi tot cînd nu ai nimic de pierdut? De ce te încăpăţînezi cu obstinaţie să te ce te ucizi lent şi cu bună ştiinţă, din slăbiciune? De ce nu dai dracului neantul şi minciunile de-aici?

Auzi, e ultima ta şansă. Prinde alteritatea de mînă, fugiţi şi inventaţi-vă o ţară.

Mlaştina omului obosit

Etichete

abandon, înec, dezgust, laşitate, lene, mlaştină, oboseală, om, plictis, renunţare, salvare

Nimic nu e mai periculos pentru individ decît complacerea în plictis şi‑n lene. Lăsîndu‑se dominat de nemulţumiri profunde, de neajunsuri esenţiale, de frustrări legitime, se afundă pe zi ce trece în propria mizerie ca într‑o mlaştină. Pe măsură ce trece timpul fiinţa devine din ce în ce mai irecuperabilă. Se mănîncă pe interior, se degradează pe dinafară. Nu mai este în stare să se motiveze, să se determine. Adîncit şi inert în starea sa, omul ratează toate posibilităţile de salvare ce i se oferă. Întoarce privirea de la mîinile întinse pentru a‑l scoate din mocirlă, pentru că pentru el totul a devenit lipsit de sens. Cu toate astea, omul care se scufundă nici nu este indiferent, nu are un confort al lenei. El este omul obosit de sine şi de toate, căruia îi trebuie din exterior mai mult decît o mustrare strigată de la distanţă. Cu fiecare clipă în care simte că se afundă mai mult devine mai disperat în paralizia şi‑n neputinţa lui, mai dezgustat de sine. Viciul lui suprem este renunţarea cleioasă ca o pînză de păianjen. Idealizîndu‑şi trecutul, tînjeşte după acea vîrstă de aur cînd, în virtutea naivităţii şi‑a obstinaţiei de‑a deveni şi de‑a se construi, se arunca în toate provocările. Cînd se gîndeşte la cît de curajos era şi la cît de laş a devenit! Cît de multe visuri avea şi cîte corăbii i s‑au înecat! Fără doar şi poate, prematur. Dar, asta e. Ce să mai facă acum? El ar face, dac‑ar putea. Aşa îşi spune, anesteziîndu‑şi conştiinţa. Întreaga lume se mişcă în jurul lui, provocîndu‑i nostalgii. Oricum, dacă s‑ar putea motiva să iasă din mizeria asta, ar fi defazat. Cîte lucruri a pierdut, cît de departe i‑au devenit toate! Cum să se mai întoarcă la ceea ce a abandonat? Cum s‑o mai ia iar de la capăt, acum cînd a văzut că viermele învinge de fiecare dată? Şi totuşi, aşa nu poate rămîne. Îi era fără doar şi poate mai bine înainte. Ar vrea să ierte toate ticăloşiile, să uite toate dezamăgirile. De fapt, pesemne că a şi trecut peste ele, văzînd că mai rău e fără rău. Cît ar vrea să mai găsească o justificare, să se întindă după o nouă iluzie, să se cufunde într‑un supliciu constructiv şi nu într‑unul destructiv. Este oare prea tîrziu?

Coşmar locuţionar cu dumnezei

Etichete

coşmar, cuvinte, delir, disperare, dumnezeu, examen, licheni, limbă, lingvistică, salvare, singurătate, vise

Astă noapte (sau mai bine zis astă-zi) am avut cel mai cumplit şi de-ne-imaginat-coşmar. Se făcea că nu mai puteam să scriu. Fizic şi intelectual. Cum s-ar zice în spaniolă – ¡Qué barbaridad!

Într-un soi de dislexie combinată cu înapoiere mintală eram la un examen de lingvistică şi trebuia să înşir pe-o foaie nişte concepte de pragmatică pe care mi se părea că le asimilasem de o manieră sau o alta. Însă mîna nu mă asculta, nu putea articula forma literelor şi conţinutul frazei. Nu puteam scrie corect cuvîntul „Dumnezeu”. Nush ce avea de-a face Dumnezeul cu nişte concepte fundamentale de pragmatică lingvistică, dar mie nu-mi ieşea sub nici o formă grafia vocabulei. Nici nu puteam gîndi, cuvintele nu se legau între ele, se sfărîmau în vidul dintre sinapse şi scăpau oricărei forme de coerenţe, într-un soi de demenţă. Atunci am ieşit cu foaia în mînă, alergînd pe străzi printre frunze căzute şi aşezîndu-mă la răstimpuri pe cîte o bordură, în bătaia soarelui să văd dacă nu mi-am căpătat, cumva, prin miracolul descătuşării şi eliberării, competenţele lingvistice. Nimic însă. Dumnezeul meu nu vroia să se întrupeze în vocabule. Eram în mijlocul oraşului gol ca prinsă într-o cămaşă de forţă, doar cu ochii rămaşi neputincioşi şi mobili.  Pe foaie zăceau inestetice numai tăieturi. Cu siguranţă că nu mai aveam cum să trec examenul, degeaba aşteptam să vină proful şi să-şi facă pomană cu mine să-mi dea măcar cîteva cuvinte înapoi. Eram complet singură. Numai „dumnezei” scrişi în fel şi chip şi tăiaţi cu linii drepte, ondulate sau cu zig-zag-uri. Fără licheni la îndemînă îmi începusem căderea în gol. M-am trezit. Cuvîntul soare se sprijinea de marginea patului şi mă mîngîia. Din milă.