Futai românesc în manualele catalane

Etichete

Catalunya, colocvialul catalan, estic fotut, futai, futere, lleida, pe româneşte

Pentru catalani, colocvialul e un registru lingvistic adecvat mediului academic şi argoul, condimentul sine-qua-non al schimbului de replici profesor-student. Degeaba am făcut noi ochii mari, ne-am ţinut cu mîna de burtă străduindu-ne să rîdem şi am încercat să le explicăm respectuos că în România sîntem mai de modă veche, ne adresăm profesorilor cu dumneavostră şi nu vorbim la facultate cum vorbim pe stradă. Pentru că aşa am fost educaţi. Ne-au privit ca pe nişte ciudaţi, păstrîndu-şi în privire orgoliul apucăturilor rudimentare asumate drept spirit liber, modernist. Ineluctabil, rămînem nişte înapoiaţi ignoranţi.

Culmea colocvialului catalan am întîlnit-o azi, la pagina 66 din manualul de catalană „Veus 2” sub titulatura Estic fotut!. Pe româneşte, Sînt futut! (mă îndoiesc de faptul că traducerea mai era necesară, dar, să rămînem „academici”). Lecţia era desigur plină de fotuts şi fotudas, de fumuts şi fumudas, adică de persoane care nu o duceau prea bine cu travaliul existenţei cotidiene care le cangrena spiritul şi le abolea raţiunea de-a fi. Am ascultat casete, am indentificat futuţii de nefutuţi şi ne-am însuşit noţiunile elementare pentru un nivel basic desăvîrşit de limbă catalană. Profesoara a fost şi ea, la rîndul său, mulţumită, pentru că toată lumea a reuşit să integreze vocabula în propoziţii, expresii, contexte, fără prea multe eforturi de înţelegere. Ce de interferenţe lingvistice între limbile romanice! Ostres! Cum s-are zice, Futere!. Empatie generală, puţine chicoteli, doar zîmbete netrucate, neîncorsetate, nerafinate. Ca şi limbajul academic.

Ca urmare a două ore intensive de catalană estic acadèmicament fotuda. Avui no crec que em vagi a treballar gens.

Zbor perfect şi simplu castellan

Etichete

împietrire, dialog, toamnă, UdL, zbor, zbor întors

Aleea ce dă spre Edifici-ul Rectorat al Universităţii din Lleida e pavată cu tot felul de bune intenţii lucruri perfect simple. De ce? Avem două variante.

 

Terţa persoană a unui zbor perfect simplu spaniol. Pavaj catalan „a la UdL”

Intenţionalitatea catalană 1 (varianta pasivă)

Totul e aşa complicat în Catalunya, încît măcar conjugarea trebuie să fie o chestiune la degetul mic (de la picior) al oricui. Da, de conjugarea castellană e vorba. Cît despre perfecţiune, nu „importă” dacă zborul e la pămînt. Zborul spaniol, da. Dacă nici un pas nu se sinchiseşte de el şi nici de toamna care-l năpădeşte, înseamnă că stă bine şi e la locul lui.

Intenţionalitatea catalană 2 (varianta activă)

 – Uitaţi cum facem: zborul castellan îl punem jos, la trecut, toamna însă o lasăm, deocamdată, la prezent.

 – Dar cu la batalla de’l Voló ce facem?

– Simplu.

– Aaa, au pierdut spaniolii?

– Perfect.

– O lăsăm mărturie în Catalunya, în drum spre universitate.

Felinarul roşu al unei fiinţe solare

Etichete

diluvii, felinarul roşu, fiinţă, Iona, lleida, lumină, ploaie, umbrelă

„- Chitul trăieşte în apă şi umezeala-l răzbeşte şi trece-năuntru. – Ce dacă acolo sînt oameni?”

Ce se întîmplă cu o fiinţă solară atunci cînd o plouă? De obiecei se stinge şi se întunecă. Mai întîi se preface în cenuşă, apoi într-o pastă gri care se diluează treptat, sublimîndu-se tot mai mult în ceaţă, odată cu fiecare picătură pe care o absoarbe în ea pînă la impasibilitate.

În Lleida o fiinţă solară poate scăpa de anxietatea ploii devenind una cu ea. Să iasă în întîmpinarea diluviului interior cu inconştienţa individului care nu are nimic de pierdut. Nici măcar pe sine. Să-şi rătăceasscă disperarea paşilor în curgerea indiferentă a rîurilor de pe marginile străzilor. Să-şi confrunte lacrimile risipitoare cu stropii mai mari, mai rotunzi, mai deşi şi mai coerenţi decît durerea ei. Să înoate ca o profesionistă în învelişurile exterioare îmbibate de apă, care o strîng şi i se cambrează pe obsesiile umflate. Să privească pentru prima dată cu încrederea anonimatului prin plasa deasă de picături către oamenii pe care i-a prins pe piciorul însingurării, sub egoismul unei umbrele. Să fie singura. Singura fiinţă fără o umbrelă maro. Singura fără o haină neagră încheiată pînă în gît. Singura care nu zgribuleşte, ci doar primeşte umezeala în sine. Singura care a ales să iasă descoperită cînd toţi ceilaţi s-au ascuns nepriceput în cortul fisurat pe care îl fac umbrelele, ciocnindu-se între ele pe drum. Să se lase plouată pînă devine impermeabilă şi impasibilă. Pînă se umple, pînă se dilată mai mult decît graniţele sale. Pînă îşi iese din sine. Şi aşa, ieşită din sine să uite că soarele nu trebuie inventat.

Cînd o plouă, în Lleida, se întîmplă ca o fiinţă solară să găsească temeritatea de a porni în căutarea luminii. E aproape inevitabil, chiar şi pentru cazurile de lene solară ontologică. Pentru că Lleida e ca o burtă comodă şi ocrotitoare de peşte în care cînd plouă se face prea întuneric. Şi aşa, în absenţa soarelui, fiinţa e obligată să-şi găsească un felinar pe măsură, să-şi facă singură cale în universul care o închide.

Alteritatea mea decadentă. Toamnă lleidatană

Etichete

alteritate, Iona, lleida, toamnă

„- Mi se pare mie, sau e tîrziu? – Cum a trecut timpul!”

De la o vreme văd că am început să ne contopim în tonuri de ruginiu şi de tîrziu. Petrecem nopţile împreună într-o îmbrăţişare înfrigurată şi în timpul zilei primim cu sete sărutul soarelui pînă atingem climaxul încîntării. Lăsăm ceaţa şi umezeala să ne pătrundă adînc, pînă la măduva oaselor, apoi, cînd orizontul începe să se crape de ziuă ne învăluim cu fumul răsuflării grele, obosite.

„-Totuşi, nu mi-e somn. – Nu contează, trebuie să adormi.”

O luăm de la capăt în fiecare zi, cu pasiune potolită sau cu ardoare descătuşată. Lăsăm să ne cadă peste pleoape frunze putrezite şi ascultăm tîmplă lăngă tîmplă freamătul paşilor oamenilor care scîrţîie şi foşnesc fals sau melodios. Ţie îţi calcă pe temelii, mie îmi trec pe lîngă spaime. În sus şi-n jos. Pe unii îi privim cu desconsiderare şi îi exilăm printre ruine. Pe alţii îi lăsăm să ţopăie în jurul nostru. Îi simţim ca pe nişte copii care sînt ai noştri deşi am vrea să vedem trecînd pe străzi realizările noastre nenăscute. În rest sîntem nişte voyeur-iste. Privim în case şi citim sub epiderme, la lumina critică a cunoaşterii.

„-Acum sînt vesel, ori…? – Aşa şi-aşa.”

De ce nu ne-am găsit mai de timpuriu? Ştiu, a trebuit mai întîi să ne îngălbenim, să cădem pe pămînt, să dăm ceasul cu o oră înapoi, să ne cunoaştem intrînd una în cotloanele celeilalte. Dar nu înainte de toate să ne privim mult şi lung de la distanţă, să ne găsim cusururi şi să ne ridicăm una alteia un sentiment înalt. Am greşit însă direcţia. În sus trebuia să construim, nu în jos. Ne-am întîlnit pînă la urmă la mijlocul lui sus-jos şi ne-ntomnim pe o bancă de lemn din centrul sufletului. Lleido, degeaba ne codim, tu nu vezi ce putredă e toamna asta din noi? Ştii că o să îngheţăm iarna şi o să ne topim ineluctabil la venirea primăverii.

Coşmar locuţionar cu dumnezei

Etichete

coşmar, cuvinte, delir, disperare, dumnezeu, examen, licheni, limbă, lingvistică, salvare, singurătate, vise

Astă noapte (sau mai bine zis astă-zi) am avut cel mai cumplit şi de-ne-imaginat-coşmar. Se făcea că nu mai puteam să scriu. Fizic şi intelectual. Cum s-ar zice în spaniolă – ¡Qué barbaridad!

Într-un soi de dislexie combinată cu înapoiere mintală eram la un examen de lingvistică şi trebuia să înşir pe-o foaie nişte concepte de pragmatică pe care mi se părea că le asimilasem de o manieră sau o alta. Însă mîna nu mă asculta, nu putea articula forma literelor şi conţinutul frazei. Nu puteam scrie corect cuvîntul „Dumnezeu”. Nush ce avea de-a face Dumnezeul cu nişte concepte fundamentale de pragmatică lingvistică, dar mie nu-mi ieşea sub nici o formă grafia vocabulei. Nici nu puteam gîndi, cuvintele nu se legau între ele, se sfărîmau în vidul dintre sinapse şi scăpau oricărei forme de coerenţe, într-un soi de demenţă. Atunci am ieşit cu foaia în mînă, alergînd pe străzi printre frunze căzute şi aşezîndu-mă la răstimpuri pe cîte o bordură, în bătaia soarelui să văd dacă nu mi-am căpătat, cumva, prin miracolul descătuşării şi eliberării, competenţele lingvistice. Nimic însă. Dumnezeul meu nu vroia să se întrupeze în vocabule. Eram în mijlocul oraşului gol ca prinsă într-o cămaşă de forţă, doar cu ochii rămaşi neputincioşi şi mobili.  Pe foaie zăceau inestetice numai tăieturi. Cu siguranţă că nu mai aveam cum să trec examenul, degeaba aşteptam să vină proful şi să-şi facă pomană cu mine să-mi dea măcar cîteva cuvinte înapoi. Eram complet singură. Numai „dumnezei” scrişi în fel şi chip şi tăiaţi cu linii drepte, ondulate sau cu zig-zag-uri. Fără licheni la îndemînă îmi începusem căderea în gol. M-am trezit. Cuvîntul soare se sprijinea de marginea patului şi mă mîngîia. Din milă.

Lichenii mei din vocabule

Etichete

alteritate, cuvînt, cădere, delir, fiinţă, gol, prăpastie, sine, singurătate, teoria chibritului

De ce te poţi prinde cînd te afli deasupra unei prăpăstii? De crengi uscate, de muşchi alunecoşi, de stînci sau de pietre care se prăvălesc indiferente. Pe sora mea au salvat-o lichenii, de care a stat agăţată ore în şir, pînă la întîlnirea cu acalmia şi abulia salvatorilor care nu i-au întins o mînă, ci doar o frînghie.

Pe mine ce m-ar putea salva de căderea în fîntînile reci şi în prăpăstiile întunecoase din mine? Într-un post anterior am spus că salvarea îmi este acea mînă de oameni care fac cît un plural, care îmi citesc gîndurile ca nişte magicieni şi care mă oblojesc într-una, ca pe un pui ieşit prematur din ou. Dar în afara de ei? Dacă ar fi, printr-un proces abstract şi simbolic să mă lipsesc de alteritate, cu ce aş rămîne? Ce licheni aş putea găsi la îndemînă, din punctul în care mă aflu? Lichenii mei sînt cuvintele. Cuvintele-aer, cuvintele-apă, cuvintele-cer, cuvintele-om, cuvintele-idee, cuvintele-gînd, cuvintele-pămînt, cuvintele-scris şi frazele care le leagă într-o osmoză, asemenea unui bandaj strîns în jurul membrului bolnav, care ustură şi vindecă în acelaşi timp rana cea mai grea.

Şi acum şi întrebarea… de ce cuvintele? Pentru că pe multe dintre ele le găsesc ciorchine pe suflet să mă hrănesc cu ele la vreme de foame de idei şi la dilatare de timpuri. Pentru că îmi sînt corabie cu motor în cazul unor diluvii de disperare şi furtuni de sentimente. Pentru că doar ele mi se aşază pe gînduri să-mi fluture stindardul iluziei cînd îmi irosesc privirea în gol. Pentru că ele îmi vorbesc de pe un suport rece dar mă lasă să le simt organic căldura. Pentru că joacă v-aţi-ascunselea cu mine şi mă lasă să alerg după forma lor ca să mă pot bucura că le-am găsit sensul. Pentru că deseori mă trădează şi mă ambiţionează să le recuceresc. Pentru că uneori nu le înţeleg şi trebuie să mă ridic pe vîrfurile eforturilor ca să le dau de capăt. Pentru că se lasă pe mîna mea şi falsează cînd gafez, ca să ştiu că trebuie să mă corectez. Pentru că mă păcălesc ca să învăţ ca de altă dată să mă prind mai repede. Pentru că mă ascund; se îmbracă şi mă îmbracă pentru a mă putea identifica în chip cameleonic cu ele. Pentru că se ascund; se camuflează în limbi neştiute şi mă determină să le urmez în ţări care îmi pun pe furiş în traistă îndrăzneli noi. Pentru că le pot folosi ca podoabe, ca încălţări, ca umbrelă, ca acoperiş. Pentru că mă pot îmbăia în ele ca într-o baie cu spumă sau pot afla în marea lor de semnificaţii gustul sărat al vieţii. Pentru că sînt limpezi şi curgătoare şi au sonoritate de fiinţă. Pentru că mă fac sociabilă, punîndu-mă în relaţie cu o sumedenie de persoane pe care altfel nu aş fi putut îndrăzni să le ating. Pentru că doar ele mă iau la dans cînd în horă, cînd în tango, pînă mi se înfierbîntă tîmplele şi simţurile. Pentru că îmi sînt camarade de joacă şi pot fi copilul care n-am fost niciodată. Pentru că ele au îndrăzneala pe care eu nu am avut-o niciodată de a exprima adevăruri. Pentru că odată scrise şi rostite nu se şterg ca sentimentele neîmpărtăşite sau ca gîndurile neexprimate. Pentru că ele au intimitate, dar nu suferă de pudibonderie. Pentru că fac şi nu spun. Pentru că nu renunţă să urmeze firul posibilului cînd eu mă instalez în catalepsia neantului. Pentru că deschid în locul meu uşi interzise şi mă obligă să pătrund în ungherele prăfuite din mine ca să fac curăţenie.  Pentru că mă aduc oricînd alături de cei pe care îi iubesc. Şi… pentru că pe firul lor, care pare că mă trage în sus, tot la alteritate ajung, de unde, privind în jos şi în jur, certitudinea tot prăpastia rămîne. Dar, privind în sus, simt că se aude o lumină. Doar că trebuie să găsesc, ca Iona, o burtă de cuvînt de spintecat ca să răzbesc pînă la ea.

Mizerie şi dezordine

Etichete

camera mea, căldură, dezordine, dulap, frig, lehamite, lleida, lumină, mizerie, ordine, singurătate, soare, suflet, uşi

Unele ziceri-clişeu mă simt nevoită să le îndreptăţesc, cum ar fi aceea că organizarea şi aspectul spaţiului camerei tale reprezină o reflexie sau o proiecţie a propriei interiorităţi sufleteşti.

Tot observ că, de zile bune în şir, în camera mea din Lleida, e dezordine şi mizerie, dar eu nu fac nimic în acest sens. Intru, mă uit, mă dezgust, calc cu grijă şi încerc să nu mă ating prea tare de mobilierul pe care praful s-a strîns şi s-a sucit după bunul plac. Patul nu mi-l fac niciodată, pătura stă mereu dată la o parte, cearşaful mototolit în partea dinspre perete, perna apăsată şi „aşezată” cîş. Din dulap se văd ieşind o mînecă de la o bluză şi toarta de la o geantă, care atîrnă peste stratul de praf de dedesubt. O uşă stă crăcănată pe jumătate, aşa încît să se poată lesne observa mormanul de haine amestecate ca într-un coş dintr-un magazin second hand, care mai stă şi să se prăvălească drept în mijlocul camerei. Vorbind de uşi… În camera mea toate uşile scîrţîie –  şi cea de la intrare, şi cea de la balcon, şi cele de la dulapuri, pînă şi sertarele. Ignor sistematic faptul că le-aş putea unge.

Oglinzi n-am deloc. Doar una foarte mică în care mă machiez. Am în schimb odorizant de cameră, ca să miroase strident a flori şi-a primăvară. Am şi un copăcel. Era mic şi bogat, plin de frunze cărnoase de o culoare verde crud, brăzdate cu dunguliţe fine, albe. Acum copăcelul meu începe să nu mai fie, deşi îl ud de fiecare dată cînd îi simt pămîntul uscat. Devine din ce în ce mai spîn pe zi ce trece. Frunzele îl părăsesc, unele dintre ele uscate şi putrezite, însă cele mai multe încă verzi şi sănătoase.

Am şi un carton galben prins în pioneze pe peretele de deasupra patului, pe care mi-am propus să adun gînduri şi să reţin întîmplări. Pe margini am scris doar vreo două citate, din amintiri şi memorie, în rest, centrul a rămas gol, neatins.

În camera mea e mereu frig. Poate pentru că las tot timpul uşa la balcon deschisă. Nu mă pricep niciodată să anticipez cît de rece va fi ziua respectivă, de aceea, de cum mă trezesc şi pînă mă culc las frigul, ceaţa sau ploaia să intre şi să-şi facă de cap. Eu însă mereu aştept să pătrundă căldura şi soarele, să facă particulele de praf să danseze brownian prin aer. Dar pesemne că şi luminii i-e lehamite să pătrundă la mine în cameră.

Meşterul Manole s-a mutat în Lleida

Etichete

alteritate, Ana lui Manole, delir, lleida, Meşterul Manole, sacrificiu, singurătate, teoria chibritului

„Şi ce lucra ziua, noaptea se surpa…”, aşa se zice în folclorul românesc despre zădărnicia efortului unui hombre trabajador căruia destinul îi rîdea în nas. Despre inutilitatea străduinţelor în spaţiul universitar catalan s-ar putea spune că „ceea ce noaptea lucra, ziua se surpa”. Pentru că toate iluziile şi încercările consumate de-a lungul unei nopţi de traball sau de demersuri de auto-încurajare se prăbuşesc asemenea unor cărămizi abulice în virtutea gravitaţiei inexorabile, la fiecare manifestare a îndrăznelii de-a fi. Aşa că, ce să facă cel venit cu tremur în suflet şi foc în idei decît s-o ia în fiecare zi de la capăt în construcţia unui rost şi a unui contur într-un spaţiu în care oamenii sînt apropiaţi în aparenţă, dar potrivnici în esenţă. Să-şi reclădească, zi de zi, fiinţa în nefiinţă.

***

Să te faci că nu vezi cînd priveşti, să te faci că nu auzi cînd asculţi să te faci că nu înţelegi atunci cînd pricepi. Şi, mai ales, să faci acest lucru în fiecare zi în mod conştient, repetitiv, exasperant. Să te amăgeşti cu proprie voinţă şi bună ştiinţă. Să te străduieşti să nu citeşti în priviri, în gesturi, în manifestările suficienţei şi ale refuzului şi să înalţi zmeie colorate în disperare, în prostie lucidă. Să clădeşti castele de nisip din aceleaşi iluzii care cresc anapoda şi haotic asemenea unor flori fragile într-o mlaştină năclăită şi să vrei să locuieşti în ele. Să pretinzi să-ţi fie cald cu cerul deasupra, cu marea la orizont şi cu oamenii dragi alături cînd tu te adînceşti în vulcani noroioşi.

***

Adevărul sau realitatea sînt, în definitiv, o problemă de opţiune, la fel ca şi decizia sacrificiului. S-o zideşti sau nu pe Ana ta pentru „un ambiţ” de eternitate iluzorie, pentru un orgoliul de cucerire efemeră, pentru comfortul sufletesc sau ideatic al zilei de mîine. „Ana” nici nu are de ce să fie o fiinţă, poate fi o iluzie, un vis, o absenţă, o prezenţă sau o co-prezenţă. Legitimitatea şi oportunismul sacrificiului sînt de natură ontică şi nu ontologică.

Revenind. Pentru a clădi ceva, sacrificiul e în defintitiv inevitabil. Fapt aplicabil oriunde, oricînd şi în orice context. Nu e o tragedie, nici măcar o dramă, e un truism. La Universitat de Lleida o caut deja de două luni pe Ana, dar nu o găsesc, se pare că reuşesc să tranşez numai surogate, ca Jack Spintecătorul. Deja am sacrificat inutil o serie de iluzii. Îmi poate spune vreun meşter iscusit şi muncitor ce-ar fi făcut dacă n-ar fi avut-o pe Ana?

Cu spaniola la tranşat

Etichete

încăpăţinare, catalană, delir, eul meu, lleida, naţionalism, obstinaţie, românism, singurătate, spania, spaniolă, spaţii cultural-universitare, teoria chibritului, UdL

În Catalunya, masochismul suprem e să ţii morţiş să vorbeşti în spaniolă. Asta mai ales în mediul universitar, unde profesorii sînt îndeajuns de amabili să-ţi corecteze castellana entuziastă şi stîngace cu o formă adecvată în catalană.  Colegii vor fi şi ei deosebit de grijulii şi te vor sprijini cînd ai emis o frază cu sens şi semnificat în spaniolă pentru a ţi-o explica în catalană şi apoi a folosi ideea pentru dezvoltarea unui demers, a unei idei sau a unui proiect.

Culmea e că atunci cînd am aterizat în Lleida eram încîntată să descopăr hermeneutica încîlcită şi furăcioasă a limbii catalane fiind dispusă să înghit pe zi şase ore din acest ghiveci de spaniolă, franceză, portugheză şi română opărit la focul impetuos al naţionalismului (ştiut, dar necunoscut încă) şi denumit catalană. Mi se părea interesant. Mi-am zis că e amuzant să descoperi pentru prima dată curcubeul încordat în formă de arc de cerc al unei limbi alambicate şi caraghioase în dimensiunile ei gramaticale şi semantice. Asta, pînă la faza sufocării determinate de un demers universitar îmbîcsit de intenţii de îndobitocire şi de modalităţi subversive (eufemistic spus) de manipulare. Aşa că, pentru a-mi facilita neintegrarea mi-am zis că ar trebui să îmi încordez şi eu resorturile interiorităţii într-o revoltă şi să mă încăpăţînez să învăţ să vorbesc şi să scriu în spaniolă. Un trabajo demasiado difícil para una individa siempre atormentada como yo. Pero no importa. No pasa res nada.

Este ca şi cum ai dezvolta un afect lingvistic aberant şi ilegitim împotriva unei infuzii lingvistice autonome şi închistat-acaparatoare. Infuzie pe care o resimţiţi cu precădere într-un spaţiu ce ar trebui să fie translat sau transcendat în afara polemicilor politico-istorice. Însă totul se dezvăluie înseminat în realitate ca un apocrif ineluctabil. Iar tu, un amărît fără băgare de şi în seamă te pui în manieră aparent naivă de-a curmezişul realităţii pentru a-ţi motiva dezgustul de ea. Consecinţele declar însă că mi le asum, în manieră masochistă de asemenea. Oprobriul îl am, aştept condamnarea. Nu ştiu cum să-i zic însă nici în catalană şi nici în castellană, pe româneşte îi zice travaliu sau supliciu, nu sînt sigură exact. Cert este doar că e voluntar şi absurd.

 

P. S. Apologia catalană nu e pentru cei bolnavi de conştientizare. Să deduc, printr-un sofism, că totul e iraţional şi arbitrar şi că ţările catalane sînt populate numai de oameni sănătoşi?

Naţionalism impudic vs. naţionalism subversiv

Etichete

impudic, naţionalism, propagandă, subversiv

Ghici ciupercă ce-i sau care e varianta impudică şi care e cea subversivă din imaginile reprezentative pentru cele două „soiuri” de naţionalism.

1. Naţionalism românesc

Culori locale şi nuanţe expresive

2. Naţionalism catalan

Oficial ne merge bine

Catalani din toate ţările, uniţi-vă!