Solilocviul platitudinilor

Etichete

dialog, platitudini, solilocviu, vacanţă

– Nu știu ce să fac, dacă să renunț sau să continui. Ai nevoie de o vacanță. Ești prea singur. Trebuie să te alimentezi. Ai nevoie de somn. Ai fi dispus să cunoști pe cineva? Du-te în străinătate, nu-i așa de scump. Odihna e importantă. Ce mai e cu viața ta? Trebuie să te detensionezi. Viața e simplă. Cu dragostea cum mai stai? Muncești prea mult. Hai cu noi undeva! Așa ești tu, nevrotic. Ești obosit pentru că nu mănînci. Cum reușești să le faci pe toate? Ești nefutut. Lucrurile sînt mai complicate decît îți imaginezi. Dar trebuie să pleci undeva! – Auziți, ia mai lăsați-mă în pace! Te-ai gîndit să pleci în afară? Postul ăla e sub nivelul tău, nu poți să-l accepți. Se cîștigă greu o bucată de pîine. – Nimeni nu mă înțelege.

Ai să te spînzuri de depresie. N-ai mîncat nimic azi. Îți aduc aminte de visul tău. – Nu era visul meu! Mai sînt și alte lucruri importante în viață. Te-ai distrat? Ai un blocaj, poate ar trebui să vezi un psiholog. Mai ieși și tu la o plimbare. Bei prea mult. Tu ai putea, dacă ai vrea. Ești un adolescent întîrziat. Întotdeauna noi ți-am dat de toate, nu ți-a lipsit nimic, niciodată. Trebuie să faci și tu niște mișcare. Te alinți. – Nu sînt motivat. Cum a fost? Trebuie să bifezi. Iarăși ieși? Nu știi ce vrei la vîrsta asta? E de la fumat. Tu cînd te apuci de treabă? – Mi-e greu și urît. Nu face decît ceea ce simți. – Mi-e frică, nu pot. Te văd nehotărît. Crezi că nouă ne-a fost ușor? Dai banii aiurea. Și dacă pleci la ce o să te ajute? Cred că ți-ar prinde bine o schimbare. Nu știu ce ți-ai mai putea dori. Trebuie să ne gîndim cum să facem. Ți-ai găsit pe cineva? Ai pierdut vremea, deci. Ce planuri ai? – Dar n-am apucat să simt nimic. De-acum gata. Trebuie făcut, asta e. Contează că îți place ceea ce faci. Așa e peste tot. N-o să se mai uite nimeni la tine, altfel. – Cred că merit mai mult. E păcat de ce ai făcut pînă acum.  Nu sîntem decît niște frunze în vînt. Noi te iubim oricum. – Nu știu ce să fac. Ce ai, nu ți-a priit vacanța?

Nimic

Etichete

apăsare, beţie, nelinişte, nepăsare, nimic

E un caz de beţie de a nu fi nimic, iar voinţa e o găleată în curtea unei gospodării răsturnată în trecere cu un gest nepăsător de picior.”  (F. Pessoa, Cartea Neliniştirii)

Răzbunarea lui Iona

Etichete

amărăciune, apă, înghiţire, burtă, cuţit, fericiri, Iona, nenoroc, speranţe, valuri

O să-mi aşez privirea otrăvită, pe care mi-aţi spus că o am, pe voi. O să aştept să vă moară speranţele, fericirile şi tot ceea ce v-aţi pus mai frumos în gînd. O să asist la pierderea ecoului vostru şi o să vă iau în rîs nenorocul. O să stau să mă uit cum vă izbesc valurile pînă vi se termină apa şi cum sînteţi înghiţiţi de vii de cea mai amară dintre amărăciuni. N-o să vă las nici un cuţit la îndemînă  să vă spintecaţi burta. Să rămîneţi cu el înfipt în suflet!

Vorbe de duh (III)

Etichete

autodistrugere, exonerare, eşec, sine, suferinţă, ură, viaţă, vină

Vina, bat-o vina

Unii, oricît ar încerca, nu se pot exonera de vină. De vina care îi urmăreşte parcă dinadins ca să le acapareze şi să le epuizeze sinele, amintindu-le de fiecare dată cînd ceva nu merge în existenţa lor, cînd au eşuat şi cînd suferă, că ei sînt de vină. Pentru aceşti indivizi vina nu poate fi externalizată. Va rămîne în ei ca morb al urii de sine, al dezgustului de viaţă şi al autodistrugerii.

Ssst… îmi ascult audienţa privată

Etichete

destin, edificiu afectiv, esenţial, iubire, neputinţă, oameni perfecţi, perfecţiune, precaritate, părăsire, sens, spirit critic

„Dacă ura celorlaţi – covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase, este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt.” (G. Liiceanu, Declaraţie de iubire)

Am întîlnit şi oameni perfecţi. În care nu era nimic precar. În fiinţa cărora defectele erau pete de culoare care-i făceau nu hidoşi şi repugnaibili, ci fermecători şi seducători. Care, orice ar fi zis şi ar fi făcut era minunat. În faţa cărora spiritul critic n-a putut decît să lase neputincios garda jos. În fiinţa cărora toate abjecţiile, toate minciunile, toate căderile n-au însemnat nicicînd o ameninţare de a le clătina statuia din edificiul meu afectiv. Sînt cei cu care nu am apucat niciodată să „stau de vorbă” îndeajuns sau să petrec timp destul. Sînt cei care m-au făcut să nu îmi pară atît de rău că sînt, încît să decid că viaţa mea chiar nu are nici un sens (cît timp se găseau ei în ea nici nu aveam cum!). Sînt cei de care m-am lăsat luată simbolic de mînă şi condusă pe acoperişul lumii. Sînt acei cu adevărat neînlocuibili din inima mea, indiferent ce aş face sau ce ar face, unde aş fi sau unde ar fi, ce aş deveni sau ce ar deveni. Sînt aceia care au contat mai mult decît propriile neputinţe sau determinări. Aceia care m-au apărat şi m-au salvat de mine. Acei în prezenţa cărora şi gravitatea şi rîsul nu avut avut niciodată nimic derizoriu. Pentru care aş fi vrut să pot face ceva care să le lumineze destinul. Sînt cei care nu aveau cum să mă dezamăgească, chiar dacă au făcut-o. Aceia pentru care nici un efort nu a fost vreodată un sacrificiu, ci doar o bucurie inegalabilă de-a le fi fost alături. Nu ştiu dacă i-am iubit fiindcă erau perfecţi, sau erau perfecţi fiindcă i-am iubit. Nu contează decît faptul că pentru mine au fost şi sînt perfecţi şi astfel mi-au oferit şi mie sentimentul de-a fi perfectă, iubindu-i.

P.S. La un moment dat, trebuie să înţelegi că, deşi oamenii aceştia perfecţi te părăsesc sau îi părăseşti tu pe ei (într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, concret sau simbolic),  totuşi, rămîn cu tine şi nu trebuie să-i (re)negi.

Lecţia despre cerc

Etichete

alteritate, aşteptări, cerc, dezamăgire, gimnastică, greşeală, lecţie, schizoid, sine, voinţă

: Scrisoare

Mai ştii cercul acela pe care mi l-ai desenat? Tot mă chinui să încap în el. Îmi întind muşchii voinţei, îmi sfidez împotrivirea oaselor şi-mi ignor durerea din articulaţii. Cîndva sper că voi reuşi să-ţi împlinesc aşteptările. Aşa-mi construiesc zi de zi rostul, încercînd să nu te dezamăgesc, închinîndu-mă cercului şi cerîndu-i iertare cercului cînd mi se pare că i-am strîmbat conturul cu o gimnastică schizoidă.

[…]

Să ştii că, şi atunci cînd greşesc, greşesc tot fiindcă nu vreau să strîmb cercul… fiindcă ştii tu?… cercul acela e viaţa mea şi viaţa mea e încercarea mea de-a încăpea în el…

[…]

P.S. Mă sperie momentele cînd nu mai cred în cerc, parcă nu-mi mai încap în fire şi nu-mi mai găsesc loc în lume. Nu că ar fi vreun loc în lume pentru mine, dar locul meu e în cercul acela desenat de tine şi măcar pe acela sper că nu mi-l poate lua nimeni. Nici măcar tu.

Re:amintiri (II)

Etichete

alteritate, amintiri, aşteptare, dumnezeu, gol, nimic, Octavian Paler, oricît, orice, poruncă, rugăciune, singurătate, speranţă, Viaţa pe un peron

Pentru oamenii singuri sau înstrăinaţi de alteritate:

„Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

***

„Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputînd vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decît în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sînt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.” (O. Paler, Scrisori imaginare)

Vorbe fără duh (III)

Etichete

esenţial, lucrurile esenţiale, oameni, plecare, păstrare, trecere

Despre esenţialul lucrurilor esenţiale

Poate că oamenii nu trec pe lîngă lucrurile esenţiale, ci lasă lucrurile esenţiale să treacă pe lîngă ei, înţelegînd că, dacă le-ar păstra, le-ar pleca de lîngă suflet.

Regatul meu pentru un soare

Etichete

buzunar, băltire, gaură neagră, gînduri, lume, mocirlă, nori, oameni, rost, soare, zoaie

Cineva mi-a luat soarele şi l-a prefăcut în nişte nori putrezi din care stoarce zilnic zoaie. Cum aţi vrea să nu băltesc la lumina unui bec chior, închisă în mine ca într-o gaură neagră? Cum aţi vrea să nu-mi acopăr gîndurile de mocirlă cînd îi văd pe toţi în preajma-mi sfîrîind în sinea lor, ca după o ploaie acidă care le-a distrus tot rostul şi le-a întunecat sufletul? Dar, oricum, de unde să-ţi mai mai faci rost de vreun rost, cînd cineva şi-a băgat soarele în buzunar şi-a emigrat cu el spre-o altă lume?

Deocherea cuvintelor

Etichete

alteritate, bordel, cuvinte, dezvelire, dezvăluire, exhibiţionism, fiinţă, gînduri, Idei, ideologii, mărturisire, pată, pornografie, prostituţie, sînge, scris, striptis, tăcere, vorbire

Mi-am amintit de „vorba” lui Nichita, „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte” şi mă întreb dacă nu cumva e prea brutal acest glas al sîngelui din noi care îşi cere dreptul la cuvînt. Ce s-ar întîmpla dacă  ne-am scoate cu toţii la mezat, pe sîrma cuvintelor, fiinţa de carne şi gînduri? Dacă toţi ne-am purta aşa dezveliţi la suflet prin lume, în virtutea unui exhibiţionism justificabil ideatic? Dacă toţi am face paradă de sentimentele noastre, de percepţiile noastre, de ideile noastre, de ideologiile noastre, despletindu-le în văzul lumii sub pretextul libertăţii cuvintelor şi-al nevoii terapeutice de mărturisire? Nu ar deveni cuvîntul doar un vehicul al pornografiei ideatice?

Cei care se dedau la astfel de comportamente exhibiţioniste în mod uzual susţin că vorbind îşi sporesc fiinţa şi că, prin ceea ce spun şi datorită formei în care reuşesc să-şi transmită ideile, oferă şi altora posibilitatea de a-şi spori fiinţa. Unii recunosc că, pur şi simplu, sînt mai singuri ca Iona în burta chitului şi însetaţi de alteritate, iar rostirea este o punte care prezintă o invitaţie la legarea gîndului propriu de un similar gînd al altcuiva. Poate că unii se oferă unor persoane anume, iar maniera aleasă este doar singura cale prin care li se pare că pot intra în contact cu cei aşteptaţi să asiste la despletire. Se amăgesc, aţi spune, sau poate doar îşi caută scuze pentru a face din striptisul lor fiinţial de zi cu zi o ocupaţiune de admirat sau, la limită, poate chiar o profesiune nobilă.

Poate că blogurile nu sînt decît bordeluri unde nişte gînduri deocheate, îmbrăcate sumar în cuvinte strălucitoare sînt dispuse să se ofere primului venit. Poate că dezvelirea nu este în toate cazurile o dovadă de uşurătate iar alteori, dezvelirea în sine, poate deveni de apreciat pentru graţia ei aparte prin care ordonează cuvintele. Se poate că, dintre cei care scriu sau vorbesc, sînt mulţi ce visează să devină prostituate de lux care să reuşească să nu se mai ofere contingent pe platforme gratuite. 

Uneori afluxul de gînduri se poate transforma în beţie sau gargară şi atunci cuvintele apar ca nişte haine ieftine şi de prost gust pentru o carne care inutil se mai acoperă de ele după ce va fi putrezit sub privirile tuturor. Poate că sîngele ar trebui lăsat să curgă, fără a apela la comprese. Poate că deoseori mi-aş fi dorit să spun că, am tăcut bine…