Dializă

Etichete

bucurie, distrugere, moarte, oameni, viaţă

Cum unii se nasc cu pofta de viață în sânge, alții se nasc cu durerea curgându-le prin vene.

Primii, de obicei, se identifică drept oameni de lume, energici, în măsură să-i încarce pe cei din jur și pe ei înșiși de bună dispoziție. Pentru ei existența curge, clipa se trăiește. Lucrurile trec, ușor ca vorbele, dezamăgirile lasă semne, dar nu urme adânci, bucuriile sunt fruste și autentice. Schimbările sunt surse de auto-validare, punerile în genunchi, motivații de-a se ridica mai în forță. Pentru ei viața e o sumă de experiențe din care extrag esențialul, care se va dovedi în cele din urmă, util. Cei mai mulți au o gândire pragmatică, direcționată de verbul a face. Sunt carismatici, fermecători, de obicei sunt simpatizați, integrați, iubiți. De cele mai multe ori sunt cei care reușesc, care se remarcă și se afirmă. Dintre ei se aleg oamenii realizați, împliniți sau de succes. Ei se hrănesc din social, precum alții se hrănesc, împreună cu ei, din bucuria de-a fi.

Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții.

Cei cărora le curge otrava de-a fi prin vene sunt oamenii-umbră, care-și petrec viața prin unghere întunecate ale sinelui. Oamenii bolnavi de viață ca de o afecțiune auto-imună. Lipsiți de vitalitate, mereu triști, abstrași din contigent și închiși în sine. Pentru ei existența este un calvar, un blocaj de zi cu zi. Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții. Schimbările, oricât de nesemnificative, îi traumatizează. Socialul îi golește și-i tulbură. Întreaga lor viață e țesută în jurul verbului a gândi. Care îi împiedică să acționeze. De cele mai multe ori nu reușesc să facă nimic cu viața lor, în afară de-a se distruge pe ei înșiși și pe cei din jur. Sunt antipatici, de cele mai multe excluși (sau auto-excluși) din lume, marginalizați, detestați. Sunt cei care, cu morbul auto-distrugerii, sug viața din ceilalți, îi alungă și-i îndepărtează. Și nu cunosc niciodată bucuria și firescul de-a fi.

Considerându-se cel mai adesea profunzi, complecși, rafinați și complicați, oamenii bolnavi de moarte îi acuză pe oamenii sănătoși, și plini de viață, de superficialitate, de frivolitate, de ticăloșie, de mercantilism, de ignoranță, de limitare. Fiindcă, cel mai probabil n-au ajuns niciodată să cunoască, cu-adevărat și îndeaproape, un om de lume pe care să-l iubească mai mult decât pe ei înșiși. Și să-și fi dorit, de dragul lui, să-și schimbe sângele.

Foto: Edvard Much, The Dance of Life

Unde era paznicul de far când ai intrat?

Etichete

moarte, poftă de viață, posibilități, sine, turn de fildeş, viaţă

De când ai început să locuiești în mine, turnul meu de fildeș a început să se surpe. Mai întâi s-a înclinat, ca turnul din Pisa. Asta era în vremea când dădeai în mine petreceri, mă făceai să explodez de entuziasm și mă-nvârteai în caruselul bucuriei. Jocul tău era periculos, interzis și fascinant. Îmi plăcea balansul și adoram să mă-nclin până la limita în care aș fi putut cădea în afara suprafeței de sprijin. Nicicând în locul ăsta pustiu, închis între pereții gândurilor, nu mai fusese atâta veselie. Draperiile nu fuseseră decât ușor clintite, să nu cumva să vadă lumea-n mine și eu în ea. Tu le-ai dat cu totul la o parte, ai zis că unde ești tu, mai încape și întreaga lume. Și un întreg orizont de posibilități. M-am împotrivit, dar nu până la capăt. Eu n-aș fi reușit, de una singură, de-abia îmi încăpeam de mine în mine. Mi-ai spus că-mi este frică. Altceva ce-avea să fie? Am pretins că nu e asta. Lumea mă durea și-așa, fără s-o cunosc și fără s-o văd.

Nu știu de ce te-am primit să locuiești în mine. Nu știu de ce am deschis, pe rând cele șapte lacăte și de ce-am rupt zăvoarele ca să te las să intri. Mi-ai spus că ce se putea întâmpla atât de grav și definitiv, dacă întredeschideam numai puțin ușa interzisă, cât doar să te strecori și mai apoi să pleci? Cu toate că presimțeam, am consimțit. Ce putea atârna mai greu de decât plictisul și singurătatea? Deși știam răspunsul, m-am prefăcut că ar putea exista și alternative.

Nu mi-a plăcut niciodată să primesc vizite. Nu sunt o gazdă bună și nici nu am cu ce să-mi servesc musafirii. La mine ori îți îngheață sângele în vine, ori ți se pun călcâile pe jar. La mine jocurile sunt periculoase. Sunt probe de foc care te ostoiesc. Sunt labirinturi multe și hărți puține. Semnificații care nu se lasă descifrate, oglinzi paralele și prea multe măști. În mine sunt încăperi cu igrasie și camere matrimoniale cu pereți capitonați în catifea. Sunt beciuri în care au fost sugrumate dorințe și au fost ascunși demonii. Sunt camere de pedeapsă unde obișnuiesc să mă auto-flagelez și să-mi biciuesc sentimentele. Sunt terase luxuriante în care nici un răsfăț nu e interzis și-n care îngerii preling ambrozie. Sunt holuri și poduri bântuite de îndoieli. În mine sunt urelete crâncene, și tăceri adânci. E pustiu, și e haos. E abstinență, și chin. E festin, și e desfrâu.

De când ai venit să locuiești în mine, e război. Cu toate ușile și geamurile deschise s-a făcut curent. Sunt deja patru anotimpuri și toate s-au pus să mă locuiască. Dar eu nu mai locuiesc în mine. Nici nu știu când turnul mi s-a surpat și locuiesc pe o plută, în derivă. Nu mai am nici un ceas să-mi măsor destrămarea. Am început să mă-nvăț cu furtunile și cu gustul de sare pe buze. Mă uit în gol și mi se pare că se zăresc lumini. Închid ochii și aștept să mă izbesc de țărm.

Dacă tot locuiești în mine, tu, poftă nesatisfăcută de viață ar trebui să mă împingi către-un liman, și nu către pierzanie, nu?

Foto: Frida Kahlo, Viva la vida

Cu dezamăgirea, pe dezamăgire, călcând

Etichete

dezamăgire, maschochism, moarte, viaţă

Suntem întruchiparea discursului despre dezamăgire. Suntem de fapt dezamăgirea însăși, care-și caută justificări, exonerări, ostoiri, își cere tributuri și dreptul neavenit la răzbunare. Vindicativi închipuiți, suntem niște suflete moarte care trăiesc ca să-și justifice moartea. Suntem cuțite cu lame duble, care au fost ascuțite să taie, tăiate fiind. Suntem un pumn strâns de furie sau de durere, suntem un pumn care lovește sau o mână care cade moale, pe lângă trup. Suntem un trup ferm, care se poartă mândru sau suntem slabi și transparenți ca o fantomă. A noastră, a unui rost, a unei idei, a unui om sau a unei speranțe. Suntem niște îngeri și niște ticăloși. Suntem o privire trufașă și un cap în pământ. Suntem totul sau nimic, ne dăruim pe de-antregul sau ne batem joc. Suntem buni cu cei ne greșesc și răi cu cei care ne-au dat totul. Suntem o șansă ratată și un destin forțat. Suntem sublimi și gregari. Suntem o singularitate pretinsă și un clișeu manifestat. Suntem orgolioși și suntem ridicoli. Ne pretindem puternici când, de fapt, ne dovedim slăbiciunea. Vrem să credem că merităm mai mult, când știm că mai mult nu ni se cuvine.

Suntem dezamăgirea care dezamăgește, știind că fiecare dintre noi e marea dezamăgire a vieții cuiva. Suntem ce urâm mai mult la noi și ce le reproșăm altora. Repetăm aceleași greșeli și, încercând să ne lepădăm de demoni, îi chemăm mai mult la noi. Îmbrăcăm haina de drac ca să fim angelici. Sărutăm când am ucide, ucidem când am săruta. Râdem de cuvinte și cădem în farmecul lor. Mai parșiv, râdem de oameni și sentimente, dar toți le savurăm, cu nesaț și pasiune, raptul, îmbrățișarea. Ne zbatem să scăpăm din menghina care am vrea să ne strângă. Ne place durerea, dar pretindem că am vrea să savurăm plăcerea. Suntem reci, fiindcă nu am fost îmbrățișați când am simțit să fim tandri. Invocăm fericirea, ca să ne justificăm nefericirea. Ne justificăm nefericirea pretinzând că am cerut dreptul la fericire. Urâm ce iubim și iubim ce urâm, ca și cum ne-am scutura pe noi, de noi înșine. Responsabilitatea o delegăm unor grații divine, deși ne pretindem atei. Deși ne pretindem maeștrii francheței, când suntem farseorii imposturii.

Ne trăim cercul vicios pretinzând că am vrea să scăpăm din el. De fapt ne place teribil cum se încolăcește funia aceea de gât, iar strânsoarea ne justifică dezamăgirea. Dezamăgirea că nu am reușit niciodată să fim altceva sau mai mult decât noi înșine, și-o umbră făcută pământului.

Mergem sau mai stăm?

Etichete

aşteptare, iluzie, imagine de sine, niciodată, scuze, sine, speranţă, viaţă

Cum mai poți să stai, așa, să aștepți ceea ce știi că nu va veni niciodată? Cum poți să te ștergi de gînduri și de oameni cu dosul palmei și să te închizi în ghemul acesta de fiere? Cum poți să crezi că vreodată mîngîierea unei iluzii o să mai poposească asupra-ți cu vreo nălucire de speranță? Banca de visuri s-a închis. Să te văd cum o să arzi pozele amărăciunii ca să reușești să te mai încălzești la vreun foc al inimii.

Te-atacă boala inadecvării la lume ca o molimă și te roade. Ești om mare și ar trebui să îți aparții în întregime. Dar tu, ca un adolescent întîrziat, ai vrea să te mai vinzi puțin pe altarul unei promisiuni deșarte. Nu vezi că bisericile s-au închis, deși tu însuți ți-ai dat idolii jos de pe pereții. Tu le-ai spart statuile și le-ai ciopîrțit amintirile. Ai crezut că așa va începe viața ta. Că fără ei vei fi liber. Dar ai văzut că fără ei ești nemaipomenit de singur. Nu singur cum ai fost dintotdeauna, ci rătăcit pe un drum care nu e nici al tău și pe care cei ce te-au trimis nu te însoțesc. Ești tu, cu tine, fără de tine, fără de ei. Plecat să te cîștigi, te pierzi, înhămat pe o cale pe care ai fost mînat de cele mai bune sau mai perfide intenții. Dar te-ai blocat. Și te sufoci. Te sufoci de tine și asudezi de povara pe care ai primit cu drag, entuziasm și responsabilitate s-o porți. E mai mult decît ai putea duce și te oprești în mijlocul drumului. Stai și aștepți.

Mai ții minte ce fălos erai tu, cu iluziile și crucile altora după tine? Aveai principii, te rupeai în discursuri, îți înșirai neîncrederea în sine și în lume ca pe un drapel. Credeai că la un moment dat sacrificiile vor fi răscumpărate de un miracol.

Acum îți este doar frică. Tremuri ca un pui căruia nu i se mai justifică vreo aripă deasupra-i. Ai crezut că o să zbori; evident, sus și departe. Dar te zbați ca o rozătoare care scurmă în pămînt după o amărîtă de rîmă. Nu te-ar fi hrănit nici aia, dar ți-e foame. Îți rozi din carne și din viață, îți mesteci rostul pierdut căutînd să te justifici. „De ce am ajuns aici, unde merg? Parcă vreau să mă opresc, dar nu pot. Parcă aș vrea să continui, dar tot nu pot.” Ești ridicol, știi prea bine, atîtea lamentații, atîta caz de propria ființă. Te bagi în seamă prea mult. Te iei în proiect prea puțin. Dar aștepți. Aștepți omul care să te ridice din gînduri și să te redea ție. Nu știi nici tu exact cărui eu ai vrea să fii redat, dar îți amintești de un contur de-al tău de la un moment dat care semăna leit cu imaginea de sine pe care ți-a dat-o vreun prea-iubit sau vreun mentor. Adori acel eu al tău ideal care era menit să izbîndească. Acel cineva așteptat ar putea măcar să îți aprindă speranța că ai mai putea încerca încă o dată să faci cunoștință cu lumea într-un ceas bun. Dar pînă atunci toate ceasurile stau. Și te așteaptă pe tine să curmi așteptarea cu o decizie.

De mamă și de tată

Etichete

mamă, părinți, sfaturi, tată, viaţă

„Mamă, capul plecat sabia nu-l taie”. Ba îl taie, mamă, tocmai pe ăla plecat, fiindcă e o pradă ușoară, care își cheamă ea însăși călăul. Postura umilă invită la batjocură.

„Tată, în viață nu ai de ales”. Ba ai de ales, tată, dacă pășești în afara cercului de cretă pe care tu ți l-ai desenat. Un orizont de posibilități stă blocat de frica ta și de neputința ta.

 

„Mamă, în viață trebuie să îți vezi interesul”. Cum aș putea să-l văd, mamă, cînd eu am stat mereu cu capul plecat?

„Tată, trebuie să negociezi, să spui ce poți și ce nu poți, să impui limite”. Cum tată, cînd nu am de ales?

Vorbe de duh (III)

Etichete

autodistrugere, exonerare, eşec, sine, suferinţă, ură, viaţă, vină

Vina, bat-o vina

Unii, oricît ar încerca, nu se pot exonera de vină. De vina care îi urmăreşte parcă dinadins ca să le acapareze şi să le epuizeze sinele, amintindu-le de fiecare dată cînd ceva nu merge în existenţa lor, cînd au eşuat şi cînd suferă, că ei sînt de vină. Pentru aceşti indivizi vina nu poate fi externalizată. Va rămîne în ei ca morb al urii de sine, al dezgustului de viaţă şi al autodistrugerii.

Viaţa în jurul catedrei (II)

Etichete

admiraţie, învăţare, concepte, cunoaştere, cuvinte, cărţi, faptă, gîndire, Idei, impostură, intelect, invidie, legitimare, privilegiu, proşti, senzaţii, trăire, trăiri, viaţă, vorbă, şcoală

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

Viaţa în jurul catedrei (I)

Etichete

academic, învăţare, catedră, curs, demers, devenire, formare, magnetism, mediu, modele, monotonie, muncă, predare, profesorat, profesori, schelet, standarde, valori, viaţă, şcoală

Modelul liniar al devenirii

Existenţa mea s-a împărţit mereu static, metodic şi nespectacular între mersul programatic la şcoală, studiul temeinic (nu, tocilară n-am fost), cîteva fetişuri cultivate (le puteţi spune şi  pasiuni, hobby-uri sau obsesii) şi multă visătorie auto-alimentată. Nimic palpitant, nimic care să distrugă rutina, să-mi schimbe cursul monoton al vieţii sau să mă arunce în nebunii ori rătăciri esenţiale. Ceea ce mi-au fost impulsuri afective sau emoţionale, le-am consumat sponan şi asumat, dar nicidecum nu le-am cultivat sau perpetuat, fiindcă nu m-au convins că ar putea fi mai mult decît contingenţe derizorii, care nu s-ar fi alungat de la sine dacă nu le-aş fi dat eu însămi uitării. Nici o activitate mai profană ori mai practică nu a reuşit să concureze cu prioritatea învăţării (la început impuse, apoi auto-impuse). De aceea, demersul devenirii mi-a fost oarecum liniar şi s-ar putea considera, academic. Eminamente previzibil (privind acum uşor în urmă), viaţa mea s-a organizat în jurul catedrei. Modelele mi s-au ales dintre profesori, pasiunile la fel, motivaţiile, valorile, conduitele şi multe dintre opinii  îşi au sorgintea în anume discursuri, peroraţii şi demonstraţii suţinute de la catedră, împotriva cărora spiritul meu critic a rămas neputincios şi fascinaţia, captivă. Aşa că, eforturile şi resursele mele s-au aglutinat aproape toate  întru o cît mai bună prestaţie şcoalară, munca academică devenind cu timpul pentru mine un de-la-sine-înţeles, indiferent de cum s-au schimbat etapele de şcoalizare şi de cum mi s-au dezvăluit potenţialele traiecte alternative ale devenirii.

Nimic nu a putut egala mangnetismul meu faţă de spaţiul şcolii şi faţă de nişte oameni care se leagă inextricabil de activitatea predării şi învăţării (chiar dacă am avut nemuţumirile şi neajunsurile mele în raport cu indivizi care îl populau sau cu reguli care îl normau). M-am format astfel pe un schelet delimitat şi cel mai adesea impus de un mediu care mi-a oferit repere deţinătoare de pretenţii şi standarde care dădeau peste nas şi celor mai preţioase orgolii infantile. În faţa acestui scenariu de viaţă trasat aproape de-a gata, individualitatea mea (niciodată îndeajuns de puternică, îmi reproşez eu) nu a ezitat a se plia.

Ca şi cum aş fi fost un tren care mergea ca uns pe şinele sale precis delimitate (de alţii, nu de mine însămi), nu mi-am pus niciodată altfel decît ipotetic problema că aş putea renunţa la şcoală pentru a face altceva. Nici măcar în momentul cînd traseul meu de formare academică a atins un prag la care aş fi putut intra în cîmpul muncii. Soarta mi-a oferit un prilej de prelungire a copilăriei şi de-a fi un etern învăţăcel: de-a învăţa să-i învăţ şi eu pe alţii, aşa cum am fost eu învăţată. Nimic mai măgulitor pentru un împătimit al ideilor de şcoală, de formare, de devenire, de învăţare etc.

Şi totuşi, momentele în care m-am întrebat „ce-ar fi dacă trenul meu ar derapa?” mi-au fost perpetuu prezente în minte. Aş putea să învăţ să nu mai învăţ, descoperindu-mi libertatea de a trăi? Nereuşind şi negăsind alternative cu un mai mare potenţial fascinatoriu, răspunsul pe care mi l-am dat de fiecare dată a fost „nu”.

Voi mai reveni, inevitabil, cu scrieri pe această temă.

Cum să-ţi faci orgoliu cioplit

Etichete

adersitate, alteritate, ameninţate, atac, autenticitate, înfruntare, bătălii, ceilalţi, cinste, cocon, credinţă, fragilitate, merit, mutilare, necinste, oameni, ofensiv, orgoliu, piedestal, rost, răutate, scut, sinceritate, sine, standarde, suspinciune, viaţă

Vine o vreme cînd trebuie să ne gonflăm orgoliul. Cînd trebuie să ne confecţionăm de unii singuri calităţi pentru a ne apăra de insidia celor care ne caută nod în papură şi-n lucurile care sînt rod al rostului nostru. Cînd trebuie să învăţăm să ne suim noi înşine pe piedestalul pe care nu ne-a cocoţat cinstea nici unui hazard şi nici cea a vreunui merit excepţional. E momentul cînd, sub presiunea celor din jur, ne îngropăm nemulţumirea de sine în spovedanii adresate unei singure alterităţi faţă de care nu putem şi nu vrem să ne prefacem a fi altfel decît am rămas pe dinlăuntru. Aceste clipe de slăbiciune, singurele momente de sinceritate cu noi înşine, devin însă, cu timpul, nemaipomenit de rare, pînă cînd ajung, şi ele, să se piardă.

Ne înfruptăm astfel, zi de zi, cu o cinste meritată în raport cu necinstea celorlalţi şi nemeritată în raport cu standardele noastre, ca nişte oameni care şi-au luat cu bună-ştiinţă în răspăr credinţa. Devenim ofensivi, dezvoltînd din orice suspiciune de adversitate adevărate pretexte pentru bătălii închipuite şi antipatii construite. De teamă să nu sfîrşim striviţi sub orgoliile celorlalţi, noi, cei cu armura cusută cu aţă albă, atacăm primii, cu un avînt don quijotesc care nu reuşeşte nicidecum să schimbe lumea, ci doar să ne mutileze pe viaţă.

Asta pentru că, oamenilor care-şi ţes orgoliul din fire de mătase şi se înfăşoară în el ca într-un cocon, li-e sortită dezvelirea inevitabilă chiar în momentul întîlnirii cu săgeţile otrăvite ale celorlaţi, care le pătrund pînă adînc în inimă şi-i răpun pe loc. Căci, în fond şi pe fond, orgoliul lor nu era decît o mască pentru timiditate, iar răutatea un scut pentru fragilitate. În lipsa acestora sînt nişte făpturi care aşteaptă deznădăjduite aprecierea şi duioşia celorlalţi, cu toate că ştiu că vor primi doar nepăsarea unor orgolii autentice.

Vorbe fără duh (II)

Etichete

atingere, dramă, ideal, meditaţie, neatingere, revelaţie, rost, viaţă

Revelaţie existenţială. ŞOC!

Drama unei vieţi nu e dată de neatingerea idealului, ci de atingerea lui.

(Voi reveni cu  nuanţări, clarificări şi exemplificări cît de curînd mă voi simţi în stare de o expunere coerentă a tezei. Pînă atunci puteţi medita şi dumneavoastră, pregatindu-vă să-mi daţi sau nu dreptate.)