Ultima din universitate

Etichete

Aşteptîndu-l pe Godot, ca ţiganul la mal, Cappont, delir, Edifici Polivalente, eu, Godot, lleida, oboseală, sesiune, sictir, sine, singurătate, UdL, ultimul om, Universitat de Lleida, voinţă

Numai eu am mai rămas pe aici, pe reduta înnorată de cele de pe urmă treballuri finale. Luminile s-au stins încă de ieri, vocile au tăcut, calculatoarele s-au închis, aerul condiţionat a îngheţat.  Sesiunea s-a terminat, bibliotecile şi sălile de net s-au golit, colegele mele de apartament au plecat. Azi, într-o zi de dumincă, nici măcar vîntul nu mai suflă în Lleida. Cappontul a aţipit şi şi-a scris pe frunte „¡Déjame dormir!”.

Portarii de la Edifici Polivalente s-au săturat de mutra mea – e al dreacu’ de frustrant să stai de serviciu pentru un singur om. Da, la Universitat de Lleida mă simt ultimul om. Mă prefac că îmi mai găsesc forţă să nu păţesc precum ţiganul care s-a înecat la mal, învins de melcul cel vitezoman în competiţia cu timpul şi cu sine însuşi. Ultimii metri sînt cel mai greu de parcurs cînd acidul lactic s-a acumulat insidios în muşchii voinţei iar sictirul a asediat intempestiv coerenţa oricărui demers. „Hai Laura, hai, hai, nu sta de pomană!” Buf! se resimte şutul în fund, care nu produce nicidecum influxul nervos sau conexiunea dintre dendritele şi axonii neuronilor nearşi. Doar nişte vînătăi se produc, pentru a-mi aminti la ceasul contabilităţii, de neputinţă. Nici înjurăturile nu-mi prea sînt de folos, nu sînt niciodată în stare să culpabilizez pe altcineva decît pe mine însămi.

Timpul a luat-o razna, pe mine m-a molipsit aerul de pasivitate, nu-mi găsesc prin preajmă nici un soi de încărcători pentru bateriile fiinţiale ori un morcov existenţial care să nu fi fost fărămiţat de răzătoarea trecerii prin lume. Ca orice ultim om, îl aştept pe Godot scrutînd cu privirea ceva mai departe de linia orizontului propriu.

Reclame

Ce înseamnă „coneix món” în limbajul trupului

Etichete

conectare, coneix mon, erasmus, erasmuşi, limbajul trupului, limbi, limbă, lleida, lligar, Oficina de Relacions Internacionals, studenţi, UdL, Universitat de Lleida

Oficina de Relacions Internacionals, Universitat de Lleida, 29 ianuarie 2009, ora 12.35, sala de aşteptare

Cîţiva reprezentanţi ai generaţiei de erasmuşi 2009 semestrul ala II-lea populează holurile, în expectativa de a intra „în audienţă” pentru a rezolva probleme stringente şi la ordinea zilei. Doi intre ei, învaţă să folosească limba. Nu la vorbit. El, ras în cap, cu cicatrice pe scalp, ochelari negri de motorsit puşi invers, pe ceafa groasă. Blugi răpănoşi, lăsaţi jos pe gheata plină de noroi. Privire goală şi nebrăzdată decît de încruntarea cutelor de piele negricioasă. Ea, cocoţată mîndru şi dominator pe un picior de-al lui (deşi mai erau trei scaune libere) îşi lasă bluza neagră, largă, să-i alunece de pe umăr şi să-i descopere breteaua de la sutien. Cînd nu face exerciţii lingvistice, vorbeşte în franceză cu colegele ei. E o franţuzoaică oacheşă de origine chineză, înaltă şi putînd trece drept „sexy”. El, fără îndoială, e turc. Au probleme lingvistice. Din greşeală ea îi vorbeşte în franceză, el evident nu o înţelege, degeaba se gudură cu decolteul pe sub nasul lui. Încearcă pe chineză. Nici aşa nu merge. Pe spaniolă se produce scînteia care seamănă cu un schimb de replici. Ea îi explică că îşi doreşte ca azi să meargă la cursuri, la shopping sau la o plimbare pînă la Seu Vella. Primeşte un răspuns ofticat pe turceşte. O dă pe engleză. Merge şi mai prost, franţuzismele o parazitează. Oftează, se botoşeşte, stă puţin şi se gîndeşte şi apoi îi spune decisă: „Mai bine vino la mine acasă!”. El consimte, fără să manifeste probleme de lipsă de coprehensiune lingvistică. Fără să se încurce în vreo limbă, prin limbajul trupului, dilema „la tine sau la mine”  se eludează, neformulîndu-se din motive de carenţe… lingvistice. Soluţia vine de la sine, fără complicaţii. Ca răsplată, el îi promite că va vorbi în locul ei cu coordnatorul Erasmus, pe motiv că el „o are mai bine cu limba”. După o vreme, ea îl întreabă: „Ce înseamnă coneix món?” El (doct): „Ceva legat de conectare”. Sau conexiune, nu? Adică lligar? Nu domnilor, înseamnă „cunoaşte lumea”, iar asta nu e totuna cu simpla conectare. Continuaţi să vă folosiţi limbile, poate duce şi la orgasm cognitiv şi la ejaculare verbală constructivă în planul comunicării şi de altă natură decît senzorială.

Prinţesa şi biblioteca

Etichete

bilblioteci, Cappont, confort, cărţi, lleida, Rectorat, UdL, Universitat de Lleida

În Iaşi România, nici să nu fi auzit de cuvîntul bibliotecă, sau mai precis de statul în bibliotecă ori prin vreo sală de lectură. Ceva mai plictisitor şi mai stresant nu-mi puteam închipui, imaginîndu-mi privirile tocilarilor care memorau noţiuni fără legături între ele (într-o linişte ce o întrecea pe cea de la capelele de rugăciune), aruncînd priviri dispreţuitoare fetei cochete, care făcea o groază de gălăgie din pricina gesturilor stîngace. Idei preconcepute ale prinţesei din mine, obişnuită să facă nazuri la orice presupunea „statul la comun”, care a avut mereu orice carte i-a trebui sau a dorit în propria bibliotecă şi un spaţiu numai al ei în care să poată „crea” ori „produce” ceva. Nu concepeam studiul altfel decît în condiţii de laborator, în închidere, în izolarea de alţii, în claustrarea obligat-masochistă. Ce îmi trebuia pentru o temă, luam cu împrumut, eventual stînd şi citind din ea într-o crîşmă, în compania fumului şi-al unui Irish Coffee, ori direct în faţa computerului personal.

Ei, în Lleida lucrurile s-au schimbat radical. Aproximativ 70% din timp mi l-am petrecut în biblioteci şi săli de lectură, printre cărţi şi fel de fel de oameni, care vroiau linişte perfectă sau făceau gălăgie. M-am adaptat, după cîteva zile de cîrcotelă şi accese nejustificate de mizantropie.  Acum, dacă e ceva aici ce simt că nu aş găsi nicicum şi niciunde în ţara mea, sînt bibliotecile cu mesele lor din lemn alb, frumos lăcuit, care în zilele cu soare se inundă de lumina venită prin geamurile imense.

La biblioteca de la Rectorat, micuţă şi cochetă, geamurile dau înspre o curte cu verdeaţă multă, iar în sesiune, lămpile de la mese, ca nişte pălării de ciuperci stau mereu aprinse deasupra foilor şi minţilor împrăştiate. În Cappont, cuvîntul care descrie biblioteca este impetuozitate. Pe trei nivele, studenţii lucrează pe laptopuri între rafturi cu cărţi, pe care le pot atinge, răsfoi, fără ca un supraveghetor să le sufle în ceafă un ţipăt care să-i alunge. Cărţile se împrumută pe baza cardului de student, fără a fi nevoie de intermedierea umană. Dacă vrei să-ţi mai prelungeşti o carte, primeşti notificare pe mail şi totul se rezolvă dintr-un click. Poţi chiar să îţi şi rezervi o carte, ca să ştii sigur că va fi a ta la momentul potrivit. Voi, cei învăţaţi cu bibliotecile din Iaşi, poate nu o să credeţi că se dau acasă şi acele cărţi care la noi aparţin categoriei „prea noi, prea bune, prea lucioase” ca să fie date spre „luat acasă”.  Dacă ai împrumutat o carte de la Rectorat şi tu stai în Cappont, o poţi lăsa acolo. Respectul pentru confortul studentului e mai mare decît respectul pentru confortul bibliotecarelor care, by the way, nu seamană deloc cu cele cunsocute pe la noi, care se răstesc la tine că n-ai ştiut să completezi o fişă sau mai ştiu eu ce. Sînt amabile, zîmbitoare şi îţi spun unde să cauţi ce te-ar interesa.

Atmosfera e una caldă, ca o învăluire, cu gîndurile alunecînd pe podeaua lucioasă şi mintea relaxîndu-se şi lăsîndu-se pe spate, pe scaunele lustruite. Aproape că ţi-e prea bine ca să lucrezi, prea ai tot ce trebuie: un loc la masă să stai cu laptopul, un WiFi care merge aşa de bine încît îţi vine un film de pe torenţi într-o oră… Cu greu mă urnesc să mă duc acasă să mănînc ceva. M-am învăţat cu oamenii în juru-mi: sînt cel puţin pretexte pentru pauzele lungi şi dese prin care îmi condimentez lucrul la o temă plictisitoare, rîzînd de frîntuile de glume catalane pe care le mai aud.

Bibliotecile din Lleida m-au făcut să mă simt din nou prinţesă, oferindu-mi privilegiul unor lecturi pe care la noi nu le-aş fi putut face acasă şi a unor zile cu prea mult soare ca să nu mă trezesc perorînd despre mofturi, revelaţii şi orbire.

P. S. Oare pe avion dau voie cu biblioteci la bagajul de mînă?

Fabulele lui Tolstoi, Metamorfoza lui Kafka şi animalica sesiune catalană

Etichete

biblioteci, bovine, fabule cu studenţi, fabule Tolstoi, insecte, jivine, maimuţe, Metamorfoza lui Kafka, oameni, sesiune, specii umane, săli de lectură, tipologii animale, UdL

Pentru că lipsa conexiunii Internet din reşedinţa mea catalană mă constrînge să-mi petrec timpul pe care nu-l dorm prin biblioteci şi săli de lectură, mă convertesc cu sau fără voie într-un observator sub acoperire al practicilor de consumare a timpului de către studenţimea autohtonă. Sesiunea lleidatană nu-mi prieşte şi am început să am vedenii şi halucinaţii, percepţia-mi extra-lucidă augmentînd de capul ei  o lume plină de jivine, de bovine, de animale sălbatice, de insecte şi de spaţii destinate acestora: coteţe, muşuroaie, stîni, jungle, insectare etcetera. Aşa că am început să inventariez tipologii şi să creez scenarii, mai ceva ca un epigon diletant şi novice al lui Tolstoi. Aşadar, pînă acum, am construit mental fabulele cu următoarele titluri: Şoarecele de bibliotecă şi lupul singuratic Web 3.0, Greierii şi maimuţele, Capra şi caii de prăsilă, Pisica şi cocoşul, Furnica solitară, Vaca digitală, Boul şi iezii, Leul gri şi musca TzTze, Văduva roz , Păianjenul 3D, Oile portocalii, Libelulele albe, Iepurii verzi şi elefanţii negrii ş.a. Ori s-or fi transformat studenţii, de-atîta muncă şi stres, peste noapte, ca damnaţide un ne-nţeles blestem, în tot felul de gîngănii imenese, ca în „Metamorfoza” lui Kafka? 

Pentru că încă fenomenul e sub cercetare sistematică, o monitorizare strictă şi atentă, timp de patru săptămîni, nu vă voi dezvălui corespondentele tipologii umane ale sus-numitelor specii animale, după cum le-am detectat perceptivo-intuitiv. Poate la sfîrşitul întocmirii analizei cantitative la care lucrez vă voi oferi şi o poveste să-i aplicaţi o analiză de discurs. Cine ştie ce calităţi vom mai descoperi şi ce specii noi ori subspecii s-or mai naşte şi din interpretările dumneavoastră!

Later edit. P. S. Eu ce soi de animală oi fi devenit?

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (V)

Etichete

Bologna, cazane, Crăciun, grevă, lleida, proteste, saltele, studenţi, studenţi împotriva procesului Bologna, studii, UdL, vacanţă

Episodul V. A venit vacanţa! Să ne luăm jucăriile şi să plecăm!

Cei vreo zece-cincisprezece prostestatari care au înnoptat vreo două săptămîni dormind pe saltele prin aulele Rectoratului s-au hotărît să-şi ia lucruşoarele şi să se ducă pe la casele lor (fig. 1). Nu de alta, dar vine Crăciunul şi de-acuma chiar se închide  Rectoratul şi nu ar vrea să rămînă prinşi pe-acolo, să nu se bucure de artificii şi de fripurile de la mama de-acasă. Le-a ajuns pesemne cu ideologiile, obiceiurile creştine şi promo-urile de la televizor reclamînd „umanizarea”.  

Retragerea însă nu şi-au făcut-o în linişte şi smerenie, ci „cu surle şi trîmbiţe”, aplaudîndu-se singuri în faţa luminilor camerelor de filmat ale televiziunii locale (fig. 2). Adunaţi în vestibul, însoţiţi de cîţiva suporteri pasivi şi de o „piramidă” de lucruri precum lăzi de fructe, cazane, bicilete şi sticle goale de vin (fig. 3). Şi-au mai citit o dată de pe foaie nemulţumirile şi apoi „au şteres putina” .

Cu alte cuvinte, greva trece, pancartele rămîn (fig. 4). Aşa, ca o bubă care se vindecă şi rămîne coaja. Care după nu foarte multă vreme cade şi ea. De parcă nici n-ar fi fost.

 

Fig. 1. Mergem acasă!

Fig. 2. Vindem ideologii, cerem recunoaştere, dar luptăm împotriva intereselor private şi mercantile!

Fig. 3. Cu căţel şi cu purcel, adunarea!

Fig. 4. „Ne interesează viitorul pentru că este unde (sic!) îmi voi petrece tot restul vieţii mele!”

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (IV)

Etichete

cojones, grevă, inutilitate, procesul Bologna, revoltă, UdL

Episodul IV. Protestatarii catalani cer „cojones”!

Fără suţinere din partea colegilor şi din partea vremii, studenţii catalani care „au ocupat Rectoratul” de la Universitat de Lleida s-au retras din curte în vestibul, unde s-au dat cu fundul de pămînt pînă ce au lustruit bine podeaua proaspăt decorată cu noi manifeste (vezi fig. 1), cît să-şi facă un culcuş confortabil încă o săptămînă, pînă vine vacanţa.  Au stat ei ce-au stat şi s-au plictisit uitîndu-se la pereţii cei prea goi şi au început să-i decoreze cu nişte scheme care frizează pertinenţa şi exhibă raţiunile profund-documentat-întemeiate ale manifestului lor (fig. 2-4). Manifest pe care „ceilalţi” nu îl bagă în seamă  în calitatea lui de drob de sare ameninţător, fiind ignoranţi şi prost informaţi.

Deşi au pus la dispoziţia studenţilor „trecători” şi materiale de studiu cu menţiunea de a nu le lua cumva acasă (fig. 5), se pare că nu s-au găsit mulţi amatori pentru a studia acele materiale. Ori nu aveau destul timp disponibil pentru studierea arhivelor modernităţii „la faţa crimei”. „Docomentele” păreau neatinse. Doar studenţii străini stăteau cu aparatele să pozeze „minunea” care îmbracă de vreo săptămînă Rectoratul de la UdL.  Catalanii care treceau mai mult se mirau de mirarea noastră. Colegii mei mi-au spus că astfel de „manifestări” sînt destul de frecvente prin rîndurile studenţimii de-aici, amuzîndu-se de aviditatea mea de a surprinde ceea ce pentru ei de multe ori se confundă cu cotidianeitatea . Motive găsesc ei, mereu, nu-i problemă, doar să mai chiulească de la ore. 

Monica cea hippy mi-a zis că ea s-a simţit ofensată cînd protestatarii au intrat intempestiv şi „nepoliticos” în timpul unui curs, începînd să prolifereze injurii la adresa unui profesor care nu „greşea” decît să-şi ţină ora.  Jordi, studentul-profesor de muzică, „om la casa lui” spune că el e de acord cu Procesul Bologna şi că e vorba doar de o problemă de abuz de interpretare din partea celor care pun semnul egal între „Bologna” şi „privatizare”. „Dacă sistemul de învăţămînt se va trasnforma astfel încît cursurile să se adapteze la cerinţele pieţii asta e un lucru bun, la fel şi faptul că unele întreprinderi se vor reprezenta în spaţiul acdemic sau «vor racola» dintre studenţii cei mai buni”.

Faţă în faţă cu indiferenţa colegilor şi cu ignoranţa cadrelor didactice, protestatarilor nu le rămîne decît să  pună totul la dos şi „s-o facă în continuare pe-a lor”. Să mai tragă o duşcă  de amărăciune şi să mai dibuiască încă un dibuix. Animat sau nu. Partea de ideologie e inerentă, numărul nu contează în astfel de privinţele şi argumentele sînt exhaustiv de convingătoare. Bologna e pentru mediocrii fără „cojones”  incapabili să zică „nu”, făcînd cinste arhetipului de „om revoltat”.

 

Fig. 1. Toţi la rectorat. Ocupăm aulele

 

Fig. 2. Referendum - dacă trebuie îngheţat sau nu procesul Bologna

 

Fig. 3. Ce este în spatele procesului Bologna?

 

Fig. 4. Cu ce „cojones” funcţionează UdL?

 

Fig. 5. Deja ştii?

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (III)

Etichete

Bologna, grevă, lleida, proteste, studenţii împotriva Bolonya, UdL

Episodul III. Cum (se) pozează protestatarii

Studenţii catalani continuă protestele. Noaptea trecută se pare că au muncit pe brînci, aşa că Rectoratul are noi decoraţiuni, pe lîngă cele de Crăciun (fig. 2). În plus, „organizatorii” ţipă  după susţinere chiar în vestibul (fig. 1). Din ce am putut eu citi din scrisul tremurat, sînt cam disperaţi, frigul le-o fi amorţit forţele interioare şi au nevoie de întăriri sau de un „schimbul doi”. Nu am văzut amatori care să răspundă pozitiv impulsionării oferite de manifestanţi , din contra, doar studenţi „cuminţi” în clase şi atenţi la ore.  Cei „din curte” şi-au făcut mîncare „gătită” la ceaun şi s-au pozat cu pancarta cu „ocupăm aulele”. Din păcate n-am apucat să imortalizez momentul. Sper să mai fie, să nu spuneţi ca fabulez.

Nici orarul nu s-a mai îmbogăţit cu activităţi pentru weekend. Ştiam că studenţii catalani se respectă, dar nu ştiam că „principiul week-endului” liber se aplică şi în situaţii de grevă. 

Fig. 1. Solidarizeză-te! Ocupă aulele!

Fig. 2. Studiile = ipotecă

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (I)

Etichete

Bologna, catalani, lleida, proteste, studenţi împotriva procesului Bologna, UdL

Episodul I. Perque „In vino veritas!!!”

Revoltele catalane ar fi un coup de foudre, în limbajul unei domnişoare delicate şi pudibonde. Adică, labe de manifestări mai mult huligăneşti decît ideologice, în limbajul unui student versat şi uşor lucid, chiar şi după ingerare de alcool.

De ani de zile se tot chinuiesc catalanii să se revolte împotriva implementării procesului Bologna, dar se pare că nimeni nu le dă ascultare. Of, dom’le, cîtă ignoranţă în rîndurile intereselor meschin-universitare care vor să transforme sistemul public de învăţămînt într-o industrie, şi mai rău decît atît, să-i facă europeni şi să-i condamne la supliciul unui sistem universitar „full-time”.

Luna trecută, studenţii catalani de la Universitat de Lleida, după lupte seculare şi după o serie de „manifeste” lipite pe pubelele de gunoi (fig. 1) au reuşit să se strîngă în jur peste vreo sută să protesteze, ca formă de solidaritate cu fraţii lor de la Universitat de Barcelona, care s-au lăsat agresaţi de els mosos de squadra şi au dormit nopţi bune pe o marmură rece şi neprimitoare. Însă s-au plictisit repede, le-au îngheţat picioarele în tenişii de firmă şi găurile de la cercei, aşa că s-au împrăştiat repede pe la casele lor, cu pancartele între picioare şi cu crestele din vîrful capetelor răvăşite. Învăţîndu-se minte, luna această au reciclat pancartele datate cu 20 noiembrie (fig. 2), au mai produs şi unele noi, redundante după cum se poate vedea (fig. 3-6) şi s-au reîntors pe redute cu forţe proaspete: o seamă de sticle de plastic de cinci litri de vin, ocupînd una dintre curţile interioare (fig. 6).

Vor fi fost mai mulţi la început şi cu rectorul poate în jur de o sută-zece, însă dintre toţi aceşti luptători, după indiferenţa sergentului au mai rămas vreo nouă doar. Şi ce să facă ei acasă sau la ore? Nimic! Aşa că s-au gîndit să-şi organizeze spaţiul şi timpul încît  ideologia lor să ardă convingător la focul alcoolului pînă cînd autorităţile vor înţelege valoarea sacrificiului lor pe principiul puţini da buni!

 

  Noiembrie 2008, pubela de gunoi de pe C/ Historiador Josep Lladonosa

 

Fig1. Ne facem asculaţi împotriva Boloniei! Am decis universitate publică! A 20-a convocare.

 

 

 10 decembrie, UdL, Edifici Rectorat

Fig.2. 20 noiembrie. În ţările catalane s-a hotărît universitate publică. Împotriva Boloniei

 

Fig. 3. În ţările catalane decidem universitate publică. Împotriva Boloniei.

 

Fig4. Ocupăm facultăţile! Apărăm universitatea publică!

 

 

Fig. 5. Studentule, pentru a-ţi apăra drepturile, organizează-te!

  

Fig. 6. Pentru o educaţie laică: liberă, umanistă, raţională, critică. La clasă... că nu îţi spunem poveşti

 

Fig. 7. Contra Boloniei. Ocupăm aulele!

 

Mă întreb ce-ar zice Lăpuşneanul al nostru să vadă toate astea. Cred că ar rămîne fără cuvinte. Cred că expresia „proşti, dar puţini” nu are sens şi valoare nici în catalană.

 

Later edit, 11 decembrie a.c., ora 14:

Manifestanţii se pare că nu au înnoptat la locul prostestului, din contră, s-au trezit destul de tîrziu. La 9.30 dimineaţa încă nu erau „la posturi”, însă au ajuns în jur de 11, mai mult căscînd, „însoţiţi” cu butelii, lighene, oale, cazane şi astfel de lucruri strict necesare. Nu ştiu exact la ce le folosesc, care va fi evoluţia ideologică a manifestărilor, însă sper să mă dumiresc azi pe la amiază cînd mă duc iar la ore.

Dacă toţi profesorii ar fuma…

Etichete

fumători, iluzionare, lleida, profesori, UdL, ţigară

De cît timp sînt studentă pe la Universitat de Lleida, adică de vreo trei luni încoace, tot tînjesc să intru într-o formă de dialog, măcar minim, cu profesorii mei. Însă, de fiecare dată, prilejurile s-au lăsat aşteptate între „Hola”-ul de la începutul cursului şi „Adeu”-ul de la final.

Degeaba m-am tot străduit eu să-mi depăşesc muţenia şi inhibiţiile impuse de analfabetismul datorat lacunelor lingvistice. Privirile binevoitoare din timpul cursurilor sau atenţia relativă acordată intervenţiilor mele nu s-au lăsat cu prilej de schimb de vorbe după ore. De pomană ajungeam pe la jumătea clasei ori cu un sfert de oră mai devreme, sau întîrziam în strînsul foilor sau încheiatul hainei, aşteptînd să mă întrebe proful sau profa ceva şi eu să trebuiască să-mi înving temerile. O posibilă speranţă erau pauzele de ţigară. Dar acelea, vorba lui Caragiale, erau sublime pentru că lipseau cu desăvîrşire. Nimeni nu s-a declarat însă fumător – nici dintre studenţi, nici dintre profesori. Se impunea o atitudine din partea mea, dar, ca întodeauna, îmi era teamă de exces sau de o îndrăzneală nelalocul ei. Aşa că m-am instalat în condiţia şi expectativa prilejului. 

Gîndind negativ şi descumpănit, singuratic şi idealist, prin curtea interioară a UdL-ului, s-a făcut că, timid, în ultima săptămînă, s-au arătat ca prin minune o seamă de profesori de-ai mei. Surprinzător, la ţigară. Cît ei stricau o ţigară, eu fumam două şi mai şi monologam cu frenezie. Nu conta asta. Nici măcar că vorbeam jenant de stricat. O aruncare în speranţă ca în gol, cu frica în sîn, m-a făcut să uit că sînt o sumă de neputinţe. Nici că tema de discuţie era una absolut penibilă sau clişeistică, ridicolă sau precar-impersonală, precum nevoile esenţial umane, imaginea României în Spania sau diferenţa dintre sistemul educaţional universitar de aici şi cel „de la noi”, de ce pot înţelege catalana, dar vorbesc castellana ş.a.. Am refuzat să insist a conştientiza că profesorul era vizibil dezinteresat de dezvoltarea unui dialog mai consistent. 

Esenţial era confortul posibilităţii iluzorii a creării unui liant – ca o speranţă de vizibilitate -, a construirii unui semnificat pentru sinele meu dintr-o multitudine de semnificante ce (nu) se pot sesiza prin lentilele de la catedră. Esenţial şi bucurie ştiam că îmi sînt iluzia vecinătăţii ascendentului pe care mi-l oferă conversaţia cu o persoană care are potenţialul (măcar teoretic) de a-mi stîrni admiraţia intelectuală. Cu încredere în întîmplarea petrecută chiar la momentul în care îmi venea să îmi şterg visurile de devenire cu spălătorul de sîrmă, mi-am dat curaj pentru încă o zi şi încă una în spaţiul lleidatan, făcîndu-mi gînduri că dacă aş mai reuşi să transgresez nişte limite lingvstice, unii profesori s-ar catadicsi să-şi îndrepte atenţia spre emulaţia mea. Nu mă pot gîndi la profesorat ca o meserie part time, cum îmi pare pentru cei de-aici. E ca şi cum mi-aş nega fiinţa în raţiunea devenirii.

Culoarea zilei mele o poate schimba un profesor care să îmi dea încerederea că datul din coate nu e de pomană, prin semnificaţia pozitivă din spatele vorbei aspre şi dindărătul pretenţiei de mai mult, adresate individual. La UdL asta nu mi s-a întîmplat. Prefer să nu dau vina pe profesori ci pe mine, pe Uniunea Europeană, care n-a înţeles că ţigara oferă cel mai prielnic prilej de socializare şi pe catalanii ce n-au priceput că orgoliul şi dragostea lingvistică sînt mai puţin importante decît nevoia de comunicare.

Între două blonde se aplică pragmatica

Etichete

blonde, flirt, sală de lectură, studiu, UdL

Două blonde într-o sală de lectură de la Universitat de Lleida. Nu, nu e un banc. Stau la aceeaşi masă cu mine, una vizavi, una alături de mine (eu, cu laptopul în faţă, fac apologia eseului pornind de la nişte noţiuni de pragmatică lingvistică, adică mă prefac ocupată). Cea de vizavi e mică şi osoasă, măslinie, îmbrăcată lălîu şi neglijent, cu părul rar, lins şi tuns scurt. E de o sexualitate incertă. Are în faţă foi multe, scrise de mînă, cît talpa gîştei, pe alocuri cu desene rezultate din plictiseală şi sublinieri în toate culorile curcubeului (nu cred că rămăsese pe foile acelea ceva nesubliniat, probabil că totul era deosebit de important). Citeşte şi repetă apoi cu voce tare. Timp de cinci ore. Încontinuu. Cu obstinaţie.

Cealaltă e voluptoasă, feminină, cocoţată pe tocuri, cu părul lung şi aranjat, cu pleoapele sclipitoare şi buzele roz, cărnoase. Face piruete graţioase prin sală, apoi se aşază faţă în faţă cu un băiat pe care îl cunoştea, care studia de ceva vreme. Faţa rotundă şi plină îi zîmbeşte inisnuant. Îşi scoate pe masă o serie de mape cu foi, zdrăngănindu-şi brăţările de plastic de la mînă cu aspect de podoabe de pom. Oftează. O dată. De două ori. Băiatul, din politeţe o întreabă dacă îi poate fi de folos. Blonda se animează şi îşi cabrează ţinuta cu pieptul înainte. Se apleacă peste masă, cu buzele întredeschise. Carteluri economice, sisteme de creditare, funţionarea întreprinderilor… El: „E simplu, toate noţiunile, precum şi explicaţii şi exemple se regăsesc în cursuri”. Ea: „Nu, dar eu nu am auzit de aşa ceva!”, suspină blonda ingenuu. Tînărul, la fel de amabil îi punctează paragraful de pe foaia pe care o avea în faţă care explica exact ce îi spunea el. „Ahhh!” sună graţios revelaţia urmată de o nouă întindere peste masă, de data asta finalizată cu strîngera degetului din mijloc al băiatului. El o priveşte mirat, dar fără împotrivire. Aşa, în chip de recunoştinţă. În continuare, firme asociate. Ea: „Auzi, vii mîine?”. Răspunsul este pozitiv, deci băiatul mai merită o luare de mînă. Tînărul explică, răsfoieşte cursurile, ea îl priveşte cu ochi goi, oftînd des şi aranjîndu-şi părul, oricum fixat. La un răstimp. Ea bolboroseşte ceva. El: „Eu nu văd sexualitate la tine!” Ea: fără cuvinte, doar o privire descumpănită. Continuă discuţia despre carteluri. Tînărul nu îi dă de capăt, aşa că începe să-i deseneze. Tot nimic. El trebuie să plece, dar nu înainte de a mai aprofunda puţin problema întreprinderilor asociate. Discuţia se mută în uşa de la baie. Ea se agaţă de el ca o liană, îi mulţumeşte cu îmbrăţişări şi cu atingeri. Mi-au ieşit din raza vizuală. După ceva vreme, blonda revine în sala de lectură. Singură. Se aşază în faţa foilor, dezorientată şi neconsolată, însă îşi regăseşte reflexia în geam şi se animează brusc. În urma unui telefon apare un alt coleg. De data această nu mai zăboveşte inutil în sala de lectură. Îşi ia catrafusele şi pleacă victorioasă.

Între timp, blonda cealaltă a memorat toate cele minim 20 de foi. Eu, între timp, nu mi-am terminat tema la pragmatică aplicată. Pesemne, blondele sînt mai eficiente, mai aplicate şi mai pragmatice.