Dializă

Etichete

bucurie, distrugere, moarte, oameni, viaţă

Cum unii se nasc cu pofta de viață în sânge, alții se nasc cu durerea curgându-le prin vene.

Primii, de obicei, se identifică drept oameni de lume, energici, în măsură să-i încarce pe cei din jur și pe ei înșiși de bună dispoziție. Pentru ei existența curge, clipa se trăiește. Lucrurile trec, ușor ca vorbele, dezamăgirile lasă semne, dar nu urme adânci, bucuriile sunt fruste și autentice. Schimbările sunt surse de auto-validare, punerile în genunchi, motivații de-a se ridica mai în forță. Pentru ei viața e o sumă de experiențe din care extrag esențialul, care se va dovedi în cele din urmă, util. Cei mai mulți au o gândire pragmatică, direcționată de verbul a face. Sunt carismatici, fermecători, de obicei sunt simpatizați, integrați, iubiți. De cele mai multe ori sunt cei care reușesc, care se remarcă și se afirmă. Dintre ei se aleg oamenii realizați, împliniți sau de succes. Ei se hrănesc din social, precum alții se hrănesc, împreună cu ei, din bucuria de-a fi.

Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții.

Cei cărora le curge otrava de-a fi prin vene sunt oamenii-umbră, care-și petrec viața prin unghere întunecate ale sinelui. Oamenii bolnavi de viață ca de o afecțiune auto-imună. Lipsiți de vitalitate, mereu triști, abstrași din contigent și închiși în sine. Pentru ei existența este un calvar, un blocaj de zi cu zi. Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții. Schimbările, oricât de nesemnificative, îi traumatizează. Socialul îi golește și-i tulbură. Întreaga lor viață e țesută în jurul verbului a gândi. Care îi împiedică să acționeze. De cele mai multe ori nu reușesc să facă nimic cu viața lor, în afară de-a se distruge pe ei înșiși și pe cei din jur. Sunt antipatici, de cele mai multe excluși (sau auto-excluși) din lume, marginalizați, detestați. Sunt cei care, cu morbul auto-distrugerii, sug viața din ceilalți, îi alungă și-i îndepărtează. Și nu cunosc niciodată bucuria și firescul de-a fi.

Considerându-se cel mai adesea profunzi, complecși, rafinați și complicați, oamenii bolnavi de moarte îi acuză pe oamenii sănătoși, și plini de viață, de superficialitate, de frivolitate, de ticăloșie, de mercantilism, de ignoranță, de limitare. Fiindcă, cel mai probabil n-au ajuns niciodată să cunoască, cu-adevărat și îndeaproape, un om de lume pe care să-l iubească mai mult decât pe ei înșiși. Și să-și fi dorit, de dragul lui, să-și schimbe sângele.

Foto: Edvard Much, The Dance of Life

Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Viaţa în jurul cozii (I)

Etichete

a face, a fi, a putea, ambiţie, ataraxie, distrugere, facil, figuri, final, hedonism, previzibil, provocare, stupid, succes

Ambiţia individului domestic

De prea timpuriu, inconştient şi cu o dedicaţie exhaustivă, nejustificată, ne livrăm ambiţiilor stupide. Dorim să fim protagoniştii unor demonstraţii „de forţă”, surmontînd ostentativ şi spectacular, în văzul lumii, limite facile. Din neputinţa de a ne depăşi condiţionările sau complexele reale, de mici copii ne facem ţeluri existenţiale din nimicuri mărunte. Mai întîi ne spargem capul, în acrobaţii la bătătorul din faţa blocului, să le demostrăm celorlalţi că nu ne e teamă de „figurile” la înalţime. Apoi, adolescenţii fiind, ne întrecem în numărul de grade şi sticle de alcool consumate, după care cădem sub masă. De tineri, ne măsurăm în numărul de partide de sex desfăşurate pe noapte pe care reuşim să le realizăm cu cît mai mulţi şi cît mai străini, pînă la epuizarea somnolentă din zori. În tot acest decurs urmărim să fim şi cei mai vizibili din punct de vedere fizic, şi cei mai remarcaţi intelectual. Ne zbatem pentru podiumuri pe care nu ştim de ce am vrea să urcăm, dar de pe care cocoţaţi ne place să ne declamăm superioritatea. Maturi fiind, ne punem în gînd să ne demonstrăm opusul: că nu mai avem nevoie să ne mai riscăm viaţa la înălţime pentru un plus de adrenalină, că ne putem debarasa oricînd de vicii, că putem rămîne fideli unui singur om care nu ne incită şi că succesul ne lasă indiferenţi. De fiecare dată, negreşit, reuşim.

Aşa ne trecem viaţa, ne irosim energia şi durata, şi ne rătăcim rostul. Ascultînd de o voce malefică ce-o creştem şi-o edităm strîmb în noi, care mai întîi ne împinge la un hedonism necontrolat şi apoi ne aruncă pervers în braţele unei ataraxii ilegitime. În tot acest decurs în care ne demonstrăm precar, frust şi fără vreo raţiune reală integrată proiectului de-a fi, „că putem”, de fapt, nu realizăm nimic; ci distrugem, neprogramat dar sistematic, orice şansă autentică de-a deveni propria noastră măsură. Noncomformişti, îndrăzneţi în aparenţă, nu facem în esenţă decît să ne conformăm, din pricina unei insuficienţe personale. Cînd ne lăsam, nu ne lăsăm pănă la capăt, cînd ne opunem nu ne opunem decît parţial. Vrînd să devenim speciali, rămînem, în fiecare moment, banali. Vrînd să fim perfecţi, sîntem mereu cei cu un handicap vizibil. Optînd pentru comportamentele cele mai la îndemînă, riscăm ceea ce ştim că nu contează dacă vom pierde (sau ştim că nu avem cum să pierdem). Nu provocăm niciodată la duel comodităţile, convingerile împrumutate, dar confortabile, defectele native, deviaţiile comportamentale înscrise în ADN, temerile paralizante, handicapurile psihice şi fiziologice. De aceea avem, mereu, de cîştigat. De aceea, nu ne simţim, nicicînd, cîştigaţi, întorcîndu-ne haotic viaţa cînd la 90, cînd la 180, cînd la 360 de grade. Nu facem decît să ne învîrtim în jurul cozii, revenind mereu în acelaşi punct 0, din care am căutat mereu să plecăm. Provocările pe care ni le lansăm au, întotdeauna, un final previzibil. Iar noi am avut întotdeuna nevoie de garanţii, nu de libertatea de-a ne înşela. Pentru că, de fapt, nu sîntem în stare să ne asumăm niciodată nici un risc. Fiindcă ştim, tacit, că nu putem nimic. Şi fiindcă ne iluzionăm cu gînduri prefabricate că, păcălindu-ne cu reuşite facile, ne putem oricînd eutanasia conştiinţa. Dar nici asta nu putem.