Cu dezamăgirea, pe dezamăgire, călcând

Etichete

dezamăgire, maschochism, moarte, viaţă

Suntem întruchiparea discursului despre dezamăgire. Suntem de fapt dezamăgirea însăși, care-și caută justificări, exonerări, ostoiri, își cere tributuri și dreptul neavenit la răzbunare. Vindicativi închipuiți, suntem niște suflete moarte care trăiesc ca să-și justifice moartea. Suntem cuțite cu lame duble, care au fost ascuțite să taie, tăiate fiind. Suntem un pumn strâns de furie sau de durere, suntem un pumn care lovește sau o mână care cade moale, pe lângă trup. Suntem un trup ferm, care se poartă mândru sau suntem slabi și transparenți ca o fantomă. A noastră, a unui rost, a unei idei, a unui om sau a unei speranțe. Suntem niște îngeri și niște ticăloși. Suntem o privire trufașă și un cap în pământ. Suntem totul sau nimic, ne dăruim pe de-antregul sau ne batem joc. Suntem buni cu cei ne greșesc și răi cu cei care ne-au dat totul. Suntem o șansă ratată și un destin forțat. Suntem sublimi și gregari. Suntem o singularitate pretinsă și un clișeu manifestat. Suntem orgolioși și suntem ridicoli. Ne pretindem puternici când, de fapt, ne dovedim slăbiciunea. Vrem să credem că merităm mai mult, când știm că mai mult nu ni se cuvine.

Suntem dezamăgirea care dezamăgește, știind că fiecare dintre noi e marea dezamăgire a vieții cuiva. Suntem ce urâm mai mult la noi și ce le reproșăm altora. Repetăm aceleași greșeli și, încercând să ne lepădăm de demoni, îi chemăm mai mult la noi. Îmbrăcăm haina de drac ca să fim angelici. Sărutăm când am ucide, ucidem când am săruta. Râdem de cuvinte și cădem în farmecul lor. Mai parșiv, râdem de oameni și sentimente, dar toți le savurăm, cu nesaț și pasiune, raptul, îmbrățișarea. Ne zbatem să scăpăm din menghina care am vrea să ne strângă. Ne place durerea, dar pretindem că am vrea să savurăm plăcerea. Suntem reci, fiindcă nu am fost îmbrățișați când am simțit să fim tandri. Invocăm fericirea, ca să ne justificăm nefericirea. Ne justificăm nefericirea pretinzând că am cerut dreptul la fericire. Urâm ce iubim și iubim ce urâm, ca și cum ne-am scutura pe noi, de noi înșine. Responsabilitatea o delegăm unor grații divine, deși ne pretindem atei. Deși ne pretindem maeștrii francheței, când suntem farseorii imposturii.

Ne trăim cercul vicios pretinzând că am vrea să scăpăm din el. De fapt ne place teribil cum se încolăcește funia aceea de gât, iar strânsoarea ne justifică dezamăgirea. Dezamăgirea că nu am reușit niciodată să fim altceva sau mai mult decât noi înșine, și-o umbră făcută pământului.

Prima lecție de despletit

Etichete

ambiţie, împletit, cocon, destin, dezamăgire, fiinţă, fluture, lume, minte, omidă, speranţă, suflet

Dacă ți-ai împletit marile iubiri cu marile ambiții ar trebui să te apuci de despletit. Să iei fibră cu fibră din ființa ta și să încerci să recuperezi ce a mai rămas din fiecare. Doar că vremea a făcut ca moleculele din fiecare fir să se întrepătrundă. Încercînd să le separi, îți dai seama că nu poți să faci altceva decît să le rupi pe amîndouă, încurcîndu-ți mîinile în meandrele putreziciunii. Ori le lași așa, contopite, ori le distrugi pe amîndouă. Țesătura e deja făcută, croiala a fost demult stabilită.

Calea inimii nu se mai poate depărți de cea a minții. De croiala inimii și-a minții de odinioară vorbesc, de aceea ce-a venit din închipuirea că fercirea și recunoașterea pot avea același izvor. Care-și reprezenta viața ca un sărut prelung, ce coboră dinspre creier înspre viscere și inundă ființa de-un sentiment fără de seamăn, meritat și răscumpărat prin dedicarea totală. Dar dedicarea a ostenit ființa și a ostoit mîinile care credeau că-și împletesc calea. Țesătura a putrezit mai repede decît ți-ai fi imaginat.

N-ai de ales decît să stai sub pătura aceasta găurită sau să rămîi fără învelitoare. Cum ți-e mai rușine să te afișezi prin lume, în zdrențe sau gol? Altă opțiune nu ai, acum. Aaa, ai vrea să te apuci iarăși de împletit? Ai fi dispus să o iei de la căpat? Bine, dar de data asta la ce model te-ai gîndit? De ce materiale mai dispui? Ce crezi că o să-ți iasă dacă vei combina revolta neputinicoasă cu așteptarea deznădăjduită? Sau te gîndești să-ți schimbi tehnica, să nu mai împletești un ochi pe față și-un ochi pe dos, ci să împletești totul pe dos? Chiar ți-ai mai cumpărat și niște andrele circulare, de data asta ai vrea să-ți iasă un cocon perfect. Să te-nfășori pe viață într-o croială urîtă, dar care să te protejeze de lume. Fiindcă din gingășia fluturelui căruia i s-a scuturat tot praful de pe aripi n-a mai rămas decît  dezgustul pe care îl lasă dîra cleioasă a unei omizi păroase.

Lecţia despre cerc

Etichete

alteritate, aşteptări, cerc, dezamăgire, gimnastică, greşeală, lecţie, schizoid, sine, voinţă

: Scrisoare

Mai ştii cercul acela pe care mi l-ai desenat? Tot mă chinui să încap în el. Îmi întind muşchii voinţei, îmi sfidez împotrivirea oaselor şi-mi ignor durerea din articulaţii. Cîndva sper că voi reuşi să-ţi împlinesc aşteptările. Aşa-mi construiesc zi de zi rostul, încercînd să nu te dezamăgesc, închinîndu-mă cercului şi cerîndu-i iertare cercului cînd mi se pare că i-am strîmbat conturul cu o gimnastică schizoidă.

[…]

Să ştii că, şi atunci cînd greşesc, greşesc tot fiindcă nu vreau să strîmb cercul… fiindcă ştii tu?… cercul acela e viaţa mea şi viaţa mea e încercarea mea de-a încăpea în el…

[…]

P.S. Mă sperie momentele cînd nu mai cred în cerc, parcă nu-mi mai încap în fire şi nu-mi mai găsesc loc în lume. Nu că ar fi vreun loc în lume pentru mine, dar locul meu e în cercul acela desenat de tine şi măcar pe acela sper că nu mi-l poate lua nimeni. Nici măcar tu.

Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Moartea alterităţii

Etichete

abandon, alteritate, înghiţire, dezamăgire, dezintegrare, deznădejde, Iona, minte, moarte, nimeni, nimic, renunţare, rătăcire, singurătate, suflet, tristeţe

Dezamăgirea e un cuvînt neputincios. E o noţiune ciungă şi superficială. Nu ar putea niciodată să descrie durerea celui care, odată mîngîiat, a întîlnit impostura. A celui care, iubind, a întîlnit indiferenţa. A celui care, întîlnind miracolul, a cunoscut abandonul. Care, căutînd alinarea, a întîlnit palma. Care, oferind totul, a întîmpinat refuzul. Care, căutîndu-şi locul, a întîlnit hăituirea. Care, cerînd ajutor, a întîlnit spatele. Nu, cel care constată că nu se poate baza pe nimeni şi pe nimic, nici măcar pe el însuşi, nu e dezamăgit. Nu e nici măcar îndurerat sau deprimat. E doar un om sfîrşit căruia nu i-a mai rămas decît aruncarea în bătaia tunului cu mîinile goale, cu sufletul sfărîmat şi cu mintea rătăcită. E omul care a pierdut tot ce nu a avut niciodată. E omul pentru care a murit credinţa în alteritate. E omul în care nu se mai poate deştepta nici o speranţă, nici o încredere, nici o dorinţă. Este omul a cărui voce interioră a tăcut şi nu-l mai strigă pe Iona. Pentru acel om s-a scufundat definitiv băncuţa de lemn din mijlocul sufletului, pentru că şi-a dat seama că aşteptarea nu are nici un sens. În lupta lui cu rechinii, nu mai nădăjduieşte decît să fie înghiţit odată pentru totdeauna şi digerat. Pentru că doar odată cu dezintegrarea lui va muri cu adevărat şi alteritatea din mintea şi inima lui. Şi asta-i va fi mai trist decît moartea.

Doar contextual vorbind

Etichete

cădere, depresie, dezamăgire, Evanescensce, going under

Dezamăgirea nu trebuia să poarte un nume

Etichete

aşezare, celălalt, conştientizare, dezamăgire, dezintegrare, eludare, fidelitate, fiinţare, fiinţă, fundaţie, grade de libertate, inerţie, obiect, reper, sincronizare, sistem de referinţă, sistem fix, sistem mobil, subiect, temelie

Dacă sufăr, înseamnă că eu sînt de vină.” (F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov)

Impropriu spunem că cineva ne-a dezamăgit. Niciodată în dezamăgire celălalt nu are statutul de subiect, ci de obiect. Ceea ce prea lesne desemnăm ca vină a unei persoane de a ne fi dezamăgit este de fapt corespondentul propriei dezavantajoase investiţii, inutile aşteptări, acaparatoare iluzii, supra-augmentate sentimente cărora le căutăm justificare şi raţiune de-a fi în celălalt. 

Toate aceste forme de prăbuşire a sinelui se datorează de fapt unei conştientizări iminente a proastei alegeri a terenului pentru fundaţia afectelor, ambiţiilor, visurilor. Terenul este eminamente acel ceva sau acel cineva pe seama căruia ne-am construit edificiile în care să fiinţăm, încredinţaţi de buna alegere a temeliei pentru  rostul pe care ne străduim să-l împlinim. Cînd ne construim mintal proiectul şi începem să funcţionăm ca şi cum ne-am fi clădit casa pe un pămînt ce nu se macină şi nicicînd nu s-ar putea surpa, de fapt luăm un reper mobil drept un reper fix. Transformăm abuziv subiectul în obiect şi-i cerem să se comporte ca atare.

Nu ne dăm seama că ceea ce credem noi că funcţionează pe baza unei aşezări definitive a unui sistem mobil pe o platformă fixă de fapt se petrece în virtutea unei sincronizări temporare a două sisteme mobile. Din această confuzie esenţială şi dezamăgirea pe care o punem în cîrca celor care ne trădează şi ne înşală, perminţîndu-şi mutaţii în virtutea gradelor de libertate proprii formei lor de existenţă. Nici nevoia de reper nu e de condamnat, însă ceea ce nu putem pretinde este ca ceva ce prin natura sa este mutabil să ofere garanţia stabilităţii formale. De aceea este absurd să pretindem o consecvenţă sau fidelitate celor pe care îi alegem ca obiecte de reper.

Provocarea fiinţială să ne fie adaptabilitatea şi capacitatea de a ne curba încît să nu pierdem contactul cu sistemul de referinţă pe care ni l-am ales – dacă încă mai credem în beneficiile acestuia sau mai simţim nevoia să funcţionăm în virtutea lui. Ori puterea de a ne desprinde din contextul inerţial pentru care la un moment dat am optat pentru a ne prinde într-un alt iureş, dintr-un alt sistem cu alte mize şi alte legi. Eludarea dezamăgirii ca pretext exterior şi impropriu pentru dezintegrarea fiinţială să ne fie unica garanţie şi normă inextricabilă a propriului sistem. Atunci singura dezamăgire să ne fie internă – vină interioară de-a a nu ne putea mobiliza prin noi înşine mecanismele care ne întreţin existenţa.

Ce-i degeaba sub soare

Etichete

criză, dezamăgire, disperare, Ecleziastul, irosire, muncă, renunţare, străduinţă

„Am ajuns pînă acolo că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare. Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte sub soare?” (Ecleziastul, 2, 21-22)

Atunci cînd ţi se dezvăluie ca neajuns şi ca irosire, străduinţa susţinută şi aducătoare de neant e argumentul de netăgăduit pentru renunţare. Momentul în care îţi spui „a fost degeaba”, e clipa cînd folosul muncii de-o etapă este aruncat în aer în virtutea negării, iar anima supliciului este redusă la tăcere prin sugrumare. Ca şi cum nimic n-ar fi fost vreodată.

Copleşit de neputinţă, umilit în forul cel mai public şi rănit în cele mai intime convingeri şi aşteptări, eşti în situaţia de a-ţi căuta cînd scuze, cînd a te pune sub capete de acuzare. Dintr-o trebuinţă asumată îţi invenetezi argumente de ieşire prin luarea unei decizii improprii şi ilegitime, cu implicaţiile ei copleşitoare şi gustul său de otravă. De obicei, această trebuinţă coincide cu retragerea din peisajul existenţial considerat pînă la clipa declanşării crizei ca definitoriu şi necesar. Procesul de rebutare e spălarea pe mîini de un sine pe care l-ai fi preferat altfel, e spălarea creierului de ceilalţi – prea dragi sau prea indiferenţi –, e salvarea memoriei esenţiale prin aruncarea în derizoriu. E o falsă ieşire dintr-o situaţie fără ieşire. Şi totuşi, altă opţiune „nu există”. Sondînd culmi şi căţărîndu-te pe pereţii tuturor prăpăstiilor îţi dai seama că trebuie să-ţi asumi crima şi ipostaza de criminal: să îţi ucizi rostul de pînă atunci şi să te obişnuieşti cu sentimentul de culpabilitate din tine, care derivă din pierdere. Repetîndu-ţi că e singura şi cea mai bună soluţie, te îmbălsămezi cu un confort care seamănă cu dormitul pe un pat de spini. Îţi spui că e mai moale decît statul pe ţepuşe. Bocetul tău la îngropăciunea unui vis e Noua Amăgire. Amăgirea c-ai procedat just şi moral, în lipsă de alte posibilităţi.

Dincolo de înverşunarea ta aşa-zis asumată în termeni de consecinţe decizionale, se află adevărul chricit într-o altă posibilă soluţie. Un adevăr incomod şi degradant. Vrînd ca sub soarele tău să se creeze curcubee, cauţi diamantul cel prea rar şi nedestinat ţie, cînd ar trebui să ştii să te bucuri de strălucirea bucăţii de sticle ordinare într-o băltoacă noroioasă. Şi asta să fie nebunia ta, conformă cu dreapta cîrmuire a inimii: de a-ţi căuta rostul şi dedicaţia în a face din nimic o sursă de strălucire.

„ Am hotărât în inima mea să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor”.  (Ecleziastul, 2, 3)