Astăzi, nu.

Etichete

adevăr, afecte, alteritate, an nou, dor, gînduri, idealuri, inimă, miracol, moarte, mocirlă, muncă, posibilitate, sacrificiu, speranţă, suflet, trecut, visuri, voinţă

Am intrat în noul an cu gîndurile năclăite în mocirlă, cu idealirile rătăcite în deşert şi cu afectele încuiate în beci. Mi-e sufletul greu şi inima tristă. Mi-e speranţa ostoită, voinţa încremenită şi credinţa neîncredinţată. Mi-e privirea întoarsă spre trecut spre clipe moarte şi visuri neîmplinite.  Mi-s ochii tulburi şi mintea îndoită. Mi-e dorul plecat de-acasă şi casa neaflată. Nu ştiu ce-aş mai fi, de ce-aş mai fi, pentru cine şi pentru ce, cînd am totul fără a avea nimic.

Nu mai aştept nimic şi asta e moarte. Nu mă mai încred în nimeni şi asta e iarăşi moarte. Totuşi nu vreau să accept că posibilităţile mi-s moarte. Pentru că încă nu ştiu să mor. Dar cu ce să ies din mocirlă şi să încep să străbat şirul de deşerturi cînd mi-am înstrăinat credinţa în alteritate, sacrificiu, muncă, miracol, adevăr? Cu altele, noi, aţi spune. Dar nu, pentru mine astăzi nu începe un an nou.

Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Prăbuşiri la bursa afectelor

Etichete

adevăr, afecte, bursă, cotă, faliment, gînduri, indice, manipulare, piaţă, schimb, sentimente, tarabă, trafic, trăiri, vînzare

Sînt un prost negustor de suflete. Nu ştiu să vînd adevăruri. Nu ştiu să fac trafic cu afecte. Nu cunosc preţul pieţii cărnii de gînduri, habar n-am ce ar trebui să însemne cota şi indicele de la bursa trăirilor unui individ. N-am nici o idee despre cum ar trebui să se realizeze vreo negociere între sentimente, nu ştiu cum ar trebui cotate minciunile pentru a obţine profitul. Cota de piaţă nu ştiu să o urc cu preţul nici unei manipulări, nici unei deghizări a adevărului. Nu sînt capabilă să-mi înşir afectele cele mai semnificative pe o tarabă şi să strig în gura mare „Luaţi de-aici, trei la zece mii!”. Nu le pot eticheta cu o valoare fixă şi promova pe unele în detrimentul altora, pentru a-mi servi interesului de acumulare. De fapt, nu ştiu ce caut în această piaţă, ce îmi închipui că vînd, de ce mă trezesc făcînd tranzacţii fără sens. De fapt nu vroiam să vînd nimic, nu vroiam să fac troc şi nici schimb, nu-mi doream nici să primesc ceva. În schimb am pierdut totul. Cine m-a pus să ies pe piaţă cînd de vînzare nu puteam fi nici măcar eu?

Osînza căldicelului. O evaluare fierbinte

Etichete

abandon, adevăr, banal, confort, căldicel, echilibru, exces, extremă, facil, fata morgana, hibernare, iele, individ, mediocritate, obişnuit, plafonare, precar, provocare, renunţare, social, temperatură psihică

Ştiu faptele tale: nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, dacă ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te vărs din gura mea.” (Apocalipsa, 3, 15-16)

Dintotdeauna mi-a repugnat obişnuitul, cu toate categoriile, implicaţiile, sinonimele şi simpatizanţii lui. L-am asimilat fără excepţie aproape precarităţii, căldicelului, banalului, comunului, mediocrităţii, la limită,  chiar ordinarului (păstrînd şi conotaţia vulgară a termenului). Mi s-a părut formula, scuza, apanajul şi bordeiul sărăcăcios al celor săraci cu duhul, al celor neputincioşi, al celor puţin înzestraţi, conformiştilor fără ideologie, mefienţilor constitutiv, eternilor complexaţi şi abulicilor incurabili.

Fiindcă obişnuitul oferă un atare confort şi un echilibru fabricat ieftin şi facil de generaţii la rînd, avînd„calitatea” de a constitui opţiunea de-a fi a majorităţii oamenilor, acesta a căştigat teren şi legitimitate în faţa altor forme de-a fi mai reliefate, mai complexe, ce oferă posibilitatea unor perpetue provocări fiinţiale care implică verificarea neostenită a adevărului. De aici supremaţia banalului şi exilarea celorlalte formule existenţiale la periferia unde se primesc etichetele ciudăţeniei, extremismului, excesului. Astfel, excesivi, complicaţi sau neadaptaţi sînt aceia care refuză lucrurile primite de-a gata, care nu se compromit fiinţial şi nu se mutilează voluntar să doarmă cu pinguinii în pat, care nu ţin strîns vrabia în mînă de teama ciorii de pe gard şi care nu se prezintă „în regulă” la examenul neindulgent al opiniei publice.

Nici vorbă că ar exista vreo dificultate sau vreo provocare în a trăi în mijlocul banalului cotidian după „normele” lui. Temperatura psihică a fiinţei umane este acolo una indecisă, oscilantă în dreptul mediocrităţii, individul trăindu-şi viaţa cu „privilegiul” de-a fi un om social, dar ignorînd că se află în moarte spirituală, nemaiputînd să dezvolte pasiuni sau să se livreze trăirilor limită.

Nicicînd un om perfect social, adaptat fără vreun cusur formal vieţii printre semeni, nu va avea calitatea distincţiei, unicităţii şi nu va fi la rîndul său demn să constituie obiectul unei pasiuni a vreunui individ deosebit de ceilalţi. El va avea admiraţia nesăţioasă a celor asemenea lui – adică a mediocrilor – şi „podiumul” consacrat reuşitelor acestora. Cu greu se va mai putea lansa la vreun pol pulsatil al existenţei dacă s-a obişnuit să trăiască în afara crizelor şi febrelor fiinţiale, a suferinţelor şi fericirlor extreme. Însă, va beneficia de echilibrul inextricabil al unui pămînt sigur, nebîntuit de mişcări tectonice în stare să producă un cutrem destructiv decisiv, în măsură să-i răstoarne existenţa pe de-andoaselea total. Nu va fi ameninţat încontinuu de gropi fără fund, de oaze de apă în deşert, de fete morgana mascate în oameni sau de iele despletite, de draci împieliţaţi meniţi să demonteze turnuri de fildeş sau de îngeri care împrăştie briza absolutului. Nu va fi ameninţat nici de dezamăgiri, nici de posibilitatea de-a pierde ceea ce are – de aceea va putea să nu facă niciodată nimic cu adevărat temerar, deci cu potenţial constructiv. Va fi eternul plafonat care oricît s-ar căi nu ar mai putea să-şi întoarcă în răspăr cursul vieţii.

Se poate ca la un moment dat luptătorii cu morile de vînt, indivizii fără vreun căpătăi formal, obosiţi de căutările lor şi învinşi de provocările pe care şi le-au asumat mai mult ideatic decît pragmatic să tînjească după stabilitatea ordinarului şi după lipsa de neprevăzut a acestuia. Nici nu ştiu aceştia ce-şi doresc şi acceptă închiderea în mediocritate ca pe o consecinţă firească a salvării de eterna pribegie prin lume. De-şi dau seama că au greşit, va fi iremediabil.

Greu de spus dacă un om obişnuit este mai fericit decît unul neobişnuit sau ciudat (conform unei accepţii sociale cvasi-unanim împărtăşite). Însă cu siguranţă este mai mort fiindcă la temperaturile la care trăieşte nu are nevoie de o cantitate prea mare de energie. Consumul lui este redus la minim, ca al unui animal aflat în hiberanare. Altfel spus, îşi este sieşi resursă a ceea ce a acumulat cîndva. El nu mai e îndreptăţit să ceară nimic. A ales o formă de îndestulare echivalentă suficienţei care să-l menţină în viaţă vieţuire şi-atît.

O leapşă tristă

Etichete

adevăr, ambiţie, anarhie, cuceritori, leapşă, Sartre, secret, supra-eu, vanitate

Elisa m-a plesnit cu o leapşă veselă, cică. Întorc obrazul stîng şi-o primesc tristă.

1. Cînd ţi s-a-ntâmplat ca lecţiile învăţate de la cei vechi să contribuie la succesul tău?

Cînd cei vechi au fost marii cuceritori.

2. Dacă ai putea invita un mare clasic la cină, cine ar fi şi de ce?

Pe Sartre, să-mi pună pe masă Adevărul.

3. Cine-i cea mai influentă persoană în viaţa ta?

Supra-eul.

4. Care-i ambiţia ta secretă?

Să instaurez anarhia în lume.

5. Preţul gloriei?

Vanitatea.

6. Greci sau Romani?

Romani, pentru că au supus.

Las libertatea de-a primi leapşa cui întoarce vesel, şi celălalt obraz.

Jocul cu Fiinţa de plastic

Etichete

adevăr, existenţă, fiinţă, ignoranţă, indivizi, joc, libertate, lume, minciună, neant, oameni, ontic, ontologic, responsabilitate, sine, societate

Minciună şi inexistenţă

A vrea adevărul înseamnă a prefera Fiinţa înainte de toate, chiar şi sub formă catastrofală, pentru simplul fapt ca ea este.” (J. P. Sartre, Adevăr şi existenţă)

Majoritatea oamenilor trăiesc din adevăruri moarte. În cuşti afective şi ideologice unde gratiile sînt sentimentele şi convingerile cusute cu o aţă îngălbenită de vreme. Confortaţi precar în obişnuinţă, nu se mai preocupă de verificarea adevărurilor pe care odată, în virtutea unei pasiuni sau intuiţii, şi le-au stabilit ca definitive. Confundînd momentul cu eternitatea, se deplasează prin existenţă prin tîrîire, asemenea moluştelor, lăsînd dîre de ignoranţă prin spaţiul cleios unde s-au condamnat să îşi consume pasiv viaţa. Pentru a-şi apăra formula orizontului restrîns îşi neagă orice transcendenţă, printr-o ignoranţă deliberată, menită să apere fiinţa de invazia de tribulaţii ale reconsiderării. Altfel spus, transcendenţa se maschează, îşi inversează sensul prin neputinţă, întrucît Fiinţa Adevărului e ceva înspăimîntător. Ontic, individul îşi neagă dreptul natural la libertate, constituţia elementară de-a căuta iluminarea. Ontologic, îşi diminuează fiinţa, prin desconsiderarea Fiinţei. Frica ce îi străjuieşte edificiul putred al în-claustrării este o manifestare a obsesiei neantizării care ameninţă cu golul orice aventurier care încearcă marea cu întreaga sa fiinţă. Societatea cu temniţele ei numite comunităţi, grupuri, cupluri, familii este un rod al fricii ca eludare sistematică şi programatică a Adevărului. Este o Minciună legitimată de împrejmuiri invizibile, denumite cutume, rituri, tradiţii – corespondente ale adevărurilor moarte.

Dar nu este oare, o responsabilitate apriorică a individului căutarea perpetuă a adevărului pentru a şi-l livra viu, sieşi şi Celuilalt? Nu aşa cum se consideră viu, ca existent, trebuie să trăiscă înconjurat de lucruri vii? Individul are datoria să-şi pună întrebări încontinuu, să chestioneze Aparenţa şi să sondeze Esenţa, adică să probeze şi să se probeze. Problematizarea e o chestiune intrinsecă ce mobilizează şi demobilizează întru cunoaşterea imperativă pe care trebuie să şi-o asume orice om pentru a ajunge la certitudini. Certitudini, evident vii, nedefinitive, cu o perioadă de existenţă determinată de rezultatule succesive ale procesului de verificare. Realitatea umană nu poate exista în lipsa acţiunii fiindcă libertatea trebuie să cucerească tot timpul, fiind o exigenţă căreia individul trebuie să-i facă faţă chiar cu preţul Neantului. Libertatea este aceea de a ajunge la o coincidenţă autentică cu sine însuşi. Autentică, dar nu inextricabilă. Însă, ce-i drept, libertatea poate fi şi aceea a refuzului adevărului, prin refuzul actului de verificare şi-al actului de iluminare. De aici şi problemele autenticităţii şi legitimităţii opţiunilor existenţiale.

Faptul că adevărul nu e ceva irefutabil şi definitiv, însă are un aspect al lui ireparabil, face ca invizii să opteze cel mai adesea pentru minciună. Minciuna, ca expresie a ignoranţei care, la limită este o fatalitate. Ignoranţa faţă de adevăr se traduce atunci în suprimarea Fiinţei ca rezultat al desconsiderării şi al ocultării faţă de sine al unui esenţial dezvăluit. Prin minciună, adică prin refuzul privirii şi-al verificării, al punerii în acţiune, individul se scoate pe sine din jocul libertăţii şi-al adevărului, practic se dezice de Fiinţă. Prin pasivitatea sa se alege cu o eroare, care presupune intrarea în ne-fiinţă. Fiinţa ne-fiinţei este amară ca devenitul care-şi neagă orice posibilitate ulterioară de devenire.

***

Majoritatea oamenilor trăiesc printre morţi. Majoritatea oamenilor nu se mai caută, nu se mai dăruiesc, nu se mai trăiesc şi şi-au pierdut responsabilitatea faţă de lume pentru că şi-au desconsiderat condiţia libertăţii şi şi-au suprimat vocaţia adevărului. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în lume aşa cum le place să creadă, ci sînt trăiţi de lume. Pasiv.

Sentinţa sînt eu

Etichete

adevăr, alteritate, amăgire, condamnare, minciună, pansament, rana, salvare, sine, singurătate, zgaibă

Cînd Adevărul ţîşneşte prin toţi porii fiinţei tale şi de îmbată de el, atunci, degeaba te duci la culcare. Ai dormit destul în aşternutul căldicel al amăgirii care te-a curentat intermitent cu poticnirile lui din dreptul evidenţelor. Pansamentul nici unei minciuni nu va mai putea acoperi zgaiba care s-a preschimbat în însăşi fiinţa ta. De-acum, din cer va cădea numai sare şi peste tot vei da numai de cuţite care ţi se vor învîrti din oficiu în rană. Luciditatea te frămîntă ca pe un om în faza unei boli terminale, te face să urli din zvîcnetul tuturor capilarelor pentru că ştii că de-acum nu te mai poţi ascunde. Au căzut măştile pe care ţi le-ai pus să-ţi acopere oglinda şi nu eşti atît de ambiţios încît să mai poţi reconstrui ţesătura groasă şi alambicată a Minciunii. Aştepţi sentinţa. Însă de data asta sentiţa nu ţi-o mai dai nimeni. De nu vei reuşi să te salvezi, condamnarea trebuie să ţi-o semnezi chiar tu.

Voi scuipa pe minciunile voastre!

Etichete

adevăr, ceilalţi, celălalt, minciună, minciună socială, neadevăr, oameni, relaţii, societate

Relaţiile noastre cu ceilalţi se bazează pe minciună. Sînt fundamentate pe ocultarea adevărului, pe mimarea bunăvoinţei, pe acceptare şi nu pe înţelegere, pe nespus, pe fard, pe teatru şi pe muşamalizare. Cine din preajma dumneavoastră credeţi că ar suporta o sinceritate fără mască, rostită firesc, argumentată impecabil şi accentuată prin evidenţele ce le deţine intrinsec? Nu cumva, de fapt, toţi preferăm mai degrabă o injurie injustă şi scuipată între ochi, ori o mîngîiere falsă pe creştet? Nu îl preferăm mai degrabă pe acel care nu ne spune ce n-am vrea să auzim, decît pe acel ce ne citeşte pînă în străfundurile minţii şi-ale sufletului şi ne vorbeşte cu evidenţele ocultate printre reţelele noastre neuronale? Nu-i aşa că nu vrem să stăm prea mult în preajma celor pentru care sîntem transparenţi, pentru că nu putem suporta acea temperatură a existenţei în care nu mai putem mima, nu mai putem intra în nici un rol ca să ne spunem replicile pregătite să concorde cu punerea în scenă a marii piese de teatru ce-o jucăm?

Adevărul e de cele mai multe ori teribil de incomod şi de-ar fi legitimat să preia controlul asupra vieţii noastre ar da peste cap tot edificiul de relaţii din cărţi de joc ce ne-am muncit să le clădim. Ne ferim de cei ce ne înţeleg şi sfîrşim prin a da celor care ne cer şi lîngă care dormim cu masca pe faţă. Ne condamnăm la această falsă comoditate cu un firesc eminamente damnabil. Vrem să fim minţiţi frumos, chiar atunci cînd evidenţele ne zgîrîie pe faţă.  Perseverăm în minciună faţă de celălalt, care contribuie prin propria disimulare la minciuna noastră existenţială. De la un moment dat confundăm minciuna instuţionalizată, minciuna familială, minciuna amicală cu firescul, cu normalitatea. Umblăm cu mănuşile falsităţii, nu cumva să contaminăm minciuna perfectă de neajunsul adevărului. Dacă ne scapă un adevăr, dacă ne iese pe gură porumbelul unei sincerităţi emergente ne putem considera nişte oameni sfîrşiţi, în iminenţa de-a fi rebutaţi din universul ăsta ţesut din neadevăruri consacrate. Minciuna e legea lumii care încheagă structura profundă a societăţilor. Ce dezastru ar mai fi dacă ne-am spune toţi unii altora ce gîndim! Ce explozii, ce deturnări, ce suliţe în coaste, ce explozie de sînge în obraji, ce descătuşare de energii concentrate în pumn! De-am avea curajul să ne strigăm iubirile şi urile reale, de-am putea păşi nepăsători peste cadavrele celor pe care odată i-am crezut, ce liberi am mai fi! Ce senini în prăbuşirea noastră şi cît de singuri în adevărul nostru!

Minciuna autofabricată, casa de amanet a sinelui

Etichete

adevăr, alteritate, asumare, bravadă, criză, miciună, sine, suflet

„Dacă minciuna mă servea, cu atît mai bine; (…) Dar, deşi mi-e greu, poate chiar imposibil să explic asta, n-aveam sentimentul că joc o farsă. Trăiam pe două planuri, ca bătrînii care nu mai erau siguri de trecutul lor ce-l lăsaseră la arhivă ca pe un obiect şi nu mai deosebeau bine adevărul de minciună. Şi la mine minciuna se hrănea din acelaşi sînge ca adevărul, devenise o formă de realitate (…) Eram gata să schimb o minciună cu o alta, aşa cum schimbasem adevărul dragostei cu minciuna”. (O. Paler, Un om norocos)

Cînd adevărul inimii e prea dureros şi strigă prea tare în fiinţa celui care îl deţine, de cele mai multe ori îşi întîlneşte moartea într-o minciună ilegitim autofabricată. Cînd sufletul e în pragul prăbuşirii sau e înecat într-o suferinţă copleşitoare, mintea îşi arogă dreptul de a prelua controlul asupra întregii fiinţe. Altfel spus, pentru muşcătura unui „şarpe veninos” victima îşi caută, năucă, de una singură, leacul. Aşa că, deschide ad-hoc o linie de producţie de pseudo-adevăruri, leacuri aparent miraculoase pentru tratarea intoxicării cu sine. Aceste minciuni deghizate în straie cameleonice iau ochii individului de la realitatea interioară generatoare de tribulaţii prea intense şi îi oferă noi miraje. Acestea din urmă funcţionează momentan ca nişte viabile şi justificate oportunităţi de ieşire din criză. Cînd repetate de individ sieşi, tot timpul, în singurătate precum şi în prezenţa altora, minciunile se transformă într-un soi de scut prin care el se apără de sine însuşi. „Procedeul” se numeşte bravadă. Bravada e în momentele de criză un exces sănătos. La fel cum fuga e pe moment soluţia salvatoare cînd asumarea e prea degradantă sau prea sfîşietoare, coborînd fiinţa iremediabil în propriul infern.

Minciunile individului destinate sieşi sînt perfect sincere. Prin raportarea la exterior îşi află şi îşi demonstrează facil legitimitatea. Pot fi susţinute cu argumente raţionale, într-un discurs ce se prezintă fără de cusur în structura sa închegată. Ceea ce nu se ia deloc în seamă însă este adevărul inimii de dincolo de crizele cu umflări de aorte şi blocări de vene cave. Minciuna cea frumos costumată în straiele raţionalităţii aride se preia ca adevăr în detrimentul alegerii prea dureroase, conştiente de sine şi conforme cu realitatea dinlăuntru. Delirînd, individul în cauză crede că alege demn. Crede că, de fapt, alege adevărul pe care emoţia i-l ocultează.

Deşi aparent nedemnă şi catalizator pentru o moarte sigură, asumarea adevărului interior e, paradoxal, singura formă sinceră de demnitate.  Una pe care eul trebuie să şi-o asume ca o înfrîngere bucuroasă în războiul iluziilor cu materialitatea lor nesatisfăctoare şi injustă. Împăcarea cu sine să nu vină prin rebutare, ci prin reconfigurarea reţelei de trăiri lăuntrice. Leacul să-i fie acelaşi venin care l-a intoxicat.

Minciuni umplute, adevăruri împăiate

Etichete

adevăr, alteritate, delir, diavol, dumnezeu, minciună, pact, singurătate, şarpe

Dacă nu ar fi fost şarpele, oamenii l-ar fi inventat.

Oamenii nu au nevoie de adevăr.  Au nevoie de cea mai sfruntată dintre minciuni, de cea mai mare, de cea mai periculoasă, de cea mai dezgustătoare: aceea de a crede că există măcar „un cineva” care ar renunţa într-un moment la sine pentru ei. Cea mai cea dintre minciunile existenţiale, cea mai suculentă şi apetisantă a trebuit să poarte numele de alteritate. Au nevoie şi de minciunile mai mici, glazurate cu marţipan şi dulci ca o turtă coaptă, ornamentate din abundenţă cu cea mai cleioasă frişcă dintre toate. Aceste minciunele zaharoase au trebuit să poarte numele de prieteni, iubiţi ori maeştri. De ce? Fiindcă oamenilor le place mai degrabă să intre în comă diabetică, decît să se chircească în uscăciunea sinelui de gustul amar al adevărului, ca apoi să se poată trata facilmente cu injecţii intravenoase şi alte noi doze de minciună în chip de insulină. Mai mult de-atît, oamenii au nevoie să se învelească într-o plapumă ţesută din toate aceste minciuni mici şi mari, sclipicioase mai ceva ca nişte Swarovski cu certificat, sub care să se simtă ca regii în patul lor cu baldachin din catifea opacă. 

Dacă Dumnezeu ar fi existat, oamenii l-ar fi anulat.

Oamenii se roagă să fie minţiţi. Se aşază în genunchi, îşi dau drumul la ochi şi îşi scot sufletul din lesa decenţei, ca să ceară de la o instanţă coruptă să fie minţiţi. Să fie minţiţi frumos şi cu graţie. Să fie condamnaţi la minciună. Să fie condamnaţi pe viaţă, doar să nu fie puşi pe scaunul electric al adevărului, să le plesnească venele îmbibate cu minciunile cărora lucizii le spun iluzii. Să fie orbiţi de la obraz cu minciuni costumate hilar de circ, doar să nu le fie scoşi ochii şi devoraţi de cîinii de pază ai adevărului. Să fie scufundaţi în mlaştina năclăită de cele mai mizerabile minciuni, doar să nu se înece în apele limpezi ale adevărului. Oamenii îşi doresc un proces injust, o lume absurdă în care să creadă în ceva ce li se spune că există, deşi în adîncul fiinţei lor există convingerea contrariului.

***

Deşi oamenii mănîncă mărul dat de şarpe şi ştiu că are viermele în el, îl devorează pofticioşi, cu ochii închişi. Nu mai au frică de Dumnezeu. Dumnezeul oamenilor e justiţia oarbă a adevărului numit singurătate care a făcut pact cu minciuna numită alteritate.