• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive etichetă: orgoliu

Cum să-ţi faci orgoliu cioplit

10 Miercuri feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Neordinea mea şi-a lumii

≈ 2 comentarii

Etichete

adersitate, alteritate, ameninţate, atac, autenticitate, înfruntare, bătălii, ceilalţi, cinste, cocon, credinţă, fragilitate, merit, mutilare, necinste, oameni, ofensiv, orgoliu, piedestal, rost, răutate, scut, sinceritate, sine, standarde, suspinciune, viaţă

Vine o vreme cînd trebuie să ne gonflăm orgoliul. Cînd trebuie să ne confecţionăm de unii singuri calităţi pentru a ne apăra de insidia celor care ne caută nod în papură şi-n lucurile care sînt rod al rostului nostru. Cînd trebuie să învăţăm să ne suim noi înşine pe piedestalul pe care nu ne-a cocoţat cinstea nici unui hazard şi nici cea a vreunui merit excepţional. E momentul cînd, sub presiunea celor din jur, ne îngropăm nemulţumirea de sine în spovedanii adresate unei singure alterităţi faţă de care nu putem şi nu vrem să ne prefacem a fi altfel decît am rămas pe dinlăuntru. Aceste clipe de slăbiciune, singurele momente de sinceritate cu noi înşine, devin însă, cu timpul, nemaipomenit de rare, pînă cînd ajung, şi ele, să se piardă.

Ne înfruptăm astfel, zi de zi, cu o cinste meritată în raport cu necinstea celorlalţi şi nemeritată în raport cu standardele noastre, ca nişte oameni care şi-au luat cu bună-ştiinţă în răspăr credinţa. Devenim ofensivi, dezvoltînd din orice suspiciune de adversitate adevărate pretexte pentru bătălii închipuite şi antipatii construite. De teamă să nu sfîrşim striviţi sub orgoliile celorlalţi, noi, cei cu armura cusută cu aţă albă, atacăm primii, cu un avînt don quijotesc care nu reuşeşte nicidecum să schimbe lumea, ci doar să ne mutileze pe viaţă.

Asta pentru că, oamenilor care-şi ţes orgoliul din fire de mătase şi se înfăşoară în el ca într-un cocon, li-e sortită dezvelirea inevitabilă chiar în momentul întîlnirii cu săgeţile otrăvite ale celorlaţi, care le pătrund pînă adînc în inimă şi-i răpun pe loc. Căci, în fond şi pe fond, orgoliul lor nu era decît o mască pentru timiditate, iar răutatea un scut pentru fragilitate. În lipsa acestora sînt nişte făpturi care aşteaptă deznădăjduite aprecierea şi duioşia celorlalţi, cu toate că ştiu că vor primi doar nepăsarea unor orgolii autentice.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Bumerangul e în tine

26 Sâmbătă sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

bumerang, fiinţă, nebunie, neputinţă, orgoliu, rău, sentiment, sentinţă, sine

De sentimentele rele m-am ferit dintotdeauna, ca de un bumerang prea ascuţit. Ca şi de orgolii. Pentru că ştiam, cumva aprioric, că tot ascuţişul lor distructiv se va despica degrabă şi se va întoarce asupra-mi într-un efect înmiit. Însă, punîndu-mă ostentativ în calea lor, în virtutea unei puteri închipuite, m-am lăsat prea lesne şi degrabă lovită de ele, rănită, torturată şi apoi răpusă. Căzînd neputincioasă, de parcă aş fi fost aruncată într-o prăpastie, ca după o brutală crimă, le-am lăsat să mă acapareze laolaltă cu sublimul. Fără să le mai pot separa, deosebi sau discerene de acesta. Le-am lăsat să se amestece, haotic, condamnîndu-le şi slăvindu-le împreună. Disperînd din pricina lor, şi sperînd distant, datorită Fiinţei înşelătoare din ele.

De pomană mi-am impus, structural şi ideologic, să fiu mereu cea care îndură – nicidecum din martiraj, ci din neputinţa asumării răului ca lege în existenţa mea –, n-am făcut să obţin decît o amînare  a unei sentinţe. Sentinţă care îmi era nebunia. Sentinţă de care, din nou, m-am ferit. De care ferindu-mă, n-am putut fugi. Pe care fugind, am împlinit-o. Pentru ca, împlinind-o, să zac în părăsire. În neant, în incertitudinea pişcătoare din răcnetul delirant al Fiinţei. Şi de unde să găsesc, în neant, încă un bumerang să-l arunc în celălalt  cu îngăduinţă, ca să mi se întoarcă în chip de revenire?

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Cu viaţa pe viaţă călcînd

24 Joi sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

început, gol, limită, moarte, oameni, orgoliu, pas, povară, sfîrşit, sine, suflet, tristeţe, viaţă

Să începi, din nou, cu sfîrşitul. Să iei pieptiş la urcuş dealul, cu povara tuturor dezamăgirilor şi eşecurilor tale în spinare, cu graţia, zîmbetul şi naturaleţea cu care ţi-ai da drumul la vale, rostogolindu-te în virtutea gravitaţiei, de prea mult entuziasm. Să-ţi înghiţi tristeţea ca pe o vomă pe care nu o poţi scuipa în public, să-ţi închizi temerile adînc în viscere, avînd grijă să nu provoace tribulaţii musculaturii în văzul lumii. Să ai pasul sigur al felinei, deşi sufletul ţi-e precum al unei prade pentru care nu se găseşte niciunde loc de ascundere. Să ai statura mîndră, chiar dacă povara sinelui neadaptat te cocoşează ca pe-o camilă care trebuie să străbată un deşert, încărcată de poverile tuturor străinilor nepăsători ce i-au pus pretenţiile lor în cîrcă. Cînd nu mai poţi, s-o iei la galop, demonstrîndu-ţi că limitele nu sînt decît nişte himere. Să priveşti întotdeauna în sus şi, niciodată în gol sau în pămînt, ci pe deasupra tuturor, ca de firescul unui orgoliu inegalabil. Să porţi întotdeauna tocuri înalte, să nu observe nimeni că de-abia te-ai ridicat din groapă. Să te prefaci că, rece şi ticălos, calci superior pe cadavrele altora, strivindu-le impasibil, deşi nu faci decît să calci cu picioarle goale pe jarul încins pe care îţi ard la temperaturi inadmisibil de mari dorinţele şi pasiunile. Să fii cel mai înalt, cel mai elegant, cel mai rafinat, ca şi cum ai fi vedeta unui bal, deşi spiritul ţi-e al unui pribeag boschetar căruia nu-i trebuie nici măcar o pereche de papuci de dîrvală pentru a se pierde pe cărările lumii. Să fii cel mai urît dintre toţi, deşi iubeşti mai presus de fiinţa ta. Să pretinzi că nu-ţi trebuie, atunci cînd tînjeşti. Să invoci pactul cu Diavolul atunci cînd te copleşeşte disperarea că Dumnezeu te-a uitat. Să loveşti nemilos în ceilalţi atunci cînd obrajii ţi se inundă de sînge şi sufletul ţi se rupe în două. Să fii călău profesionist, cînd te simţi victima călăilor amatori. Pentru ca atunci cînd ai căzut de tot, toţi să-ţi inividieze poziţia de pe podium. Să fii singurul, ca să nu se vadă cît de singur eşti în tristeţea ta. Să fii întotdeauna primul, ca nimeni să nu-şi dea seama că un nimeni ca tine, care n-a avut niciodată nimic, a pierdut tot. Sfîrşitul tău să fie pentru ceilalţi recunoaştere a victoriei, iar pentru tine, ritual macabru de îngropăciune. Nu un epilog, ci un prolog sfîşietor, ca o nouă utopie.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Cuvinte de acces la singurătate (IV)

04 Vineri sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, Poveşti muritoare, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

alteritate, împlinire, caracter, contradicţie, corvoadă, căutare, destin, deşert, fatalitate, gol, limită, lucruri, orgoliu, ridicol, rău, sens, sine, singurătate, soartă, sociabilitate, teamă, timiditate

Împotrivirea

Nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a acorda vieţii mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sînt oare ceea ce am crezut că sînt? (O. Paler, Deşertul pentru totdeauna)

Am căutat dintotdeauna să provoc imposibilul ca să-mi deschidă uşa dinspre un alt destin. Credeam că prin voinţă puteam întoarce ordinea lucrurilor, că totul nu depindea decît de puterea mea de a înfrunta înzestrarea. Absolutul îl vedeam la degetul meu mic, fiindcă relativul îmi repugna.

Caracterul care amesteca împiedicat şi ridicol timiditatea cu orgoliul şi raţiunea cu sensibilitatea mi-a fost principala cauză a exceselor prin care încercam să suplinesc lipsa unei autentice sociabilităţi. Eram convinsă că limitele erau educabile şi ambiţia doar necesară de condus cu abilitate, ca maşina de curse, printre popice fixe doar în aparenţă. Ca orice lup-singuratic, m-am ales însă doar cu frustrarea însingurării în care dădeam tîrcoale haitei din care nu putem şi nu vroiam să fac parte, dar după care tînjeam.

Corvoadele mi le-am asumat ca necesare, nu dezinteresat însă: credeam că dacă merg pînă la capătul unei dorinţe şi pînă dincolo de el, atunci destinul va ceda şi împlinirea se va instala ca deschidere spre un alt drum. Nu ştiam că unele lucruri nu le poţi avea decît dacă stai departe de ele şi că pornind în căutarea lor nu faci decît să le pierzi, distanţăndu-te de fapt de ele. Mă ardea prea abitir setea de o altă viaţă de un alt mod de-a fi, de o realitate alternativă fără a-mi da seama de ridicolul şi fatalitatea determinării mele.

Nu m-am simţit niciodată întreagă nicăieri, de aceea am căutat calea alterităţii, care mi s-a deschis temporar şi întotdeauna ambiguu. Cînd mi-am dat seama că nu trebuia să nu mă fi contrazis vreodată nu mai era nimic de îndreptat. Pierdusem totul. Pentru golul din jur nu puteam să învinuiesc pe nimeni, fiind exclusiv opera mea, aşa că nu mi-a rămas decît să vorbesc despre răul din mine, într-o încercare disperată de exorcizare. Raţiunea din nebunia mea de a construi m-a purtat, ca un val dement, în direcţia opusă celei visate de mine.

Contradictorie pe fond, neîmpăcată sub nici un chip cu mine însămi, am eşuat lamentabil în tot ce mi-am setat ca esenţial. Liberă de ceilalţi şi îngrădită de nevoia incurabilă de alteritate, defensivă şi ofensivă cu cei pe care i-am iubit, deschisă şi închisă la nou şi posibilităţi, disponibilă şi indisponibilă spre încercări şi experimente, mi-am pierdut progresiv toate punctele de sprijin, relativinzîndu-mă treptat. Deşertul mi s-a livrat cu plată la domiciliu şi cu o condamnare scrisă de a-mi lăsa iluziile să supravieţuiască în condiţii vitrege. Am devenit atît de transparentă, chiar pînă la a mă confunda cu decorul care mă încadra.  Goală de sine şi de sens, mi-a rămas să vorbesc despre mine la timpul trecut, pentru că tot ceea de ce m-am temut mai tare s-a întîmplat.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Plasele omului-mască

20 Miercuri mai 2009

Posted by Laura Păuleţ in Cioranisme şi exhibiţionisme, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii

≈ Scrie un comentariu

Etichete

altericid, ascundere, furie, Iona, lume, mască, nemulţumire, om, orgoliu, plase, singurătate, trsiteţe

Sînt oameni cărora le repugnă laudele şi nu ştiu cum să primească un compliment. Ei sînt oamenii care se maschează nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a se ascunde mai bine. Acei oameni preferă rolurile sociale de după cortine, alegînd existenţial tristeţea culisei şi nu fremătul scenei. Sînt cei care-i pîndesc şi-i aşteaptă dindărătul măştii pe cei care le-ar putea vedea faţa.  Deşi lor le este ruşine cu ea, şi teamă, şi nu ştiu cum să şi-o mai oculteze.

Ei sînt orgolioşii. Oamenii mîndri şi pretenţioşi, care îşi selectează vecinătăţile pînă la însingurare. Lor nimic nu le place şi nimic nu le convine, şi ar arunca anatema furiei lor peste lume, pînă ce ar plesni şi-ar ieşi viermii din ea într-o ploaie de dezgust. Ei sînt fraţi de cruce cu sictirul şi cu lehamitea. Mizantropi şi sinucigaşi în acelaşi timp, s-ar distruge şi pe ei odată cu toţi ceilalţi. Aceşti insenisbili se recomandă a fi autofili.

În realitate însă, aceştia nu sînt decît nişte autofobi, care se tem de ei înşişi şi de aceea îi resping pe ceilalţi. Îi resping mai cu seamă pe cei pe care îi iubesc şi de cei de care ar avea nevoie să le fie alături. Legea lor e fuga cu masca pe faţă de cei care le cunosc chipul. Le repugnă lucrurile simple pentru că le sînt inaccesibile. Precaritatea o resimt ca reprobabilă pentru că nu i-au cunoscut mrejele şi potenţialul facil fascinatoriu. Îşi fac un blazon din faptul că sînt diferiţi, dar tînjesc după similitudinea cu ceilalţi care i-ar aşeza lîngă şi nu faţă în faţă cu cei în preajma cărora, conjunctural, se află. Se prefac nepăsători cînd suferă nespus, se dau puternici cînd se simt complexaţi şi se apreciază ca fiind învinşi. Şi atunci, ca nişte cavaleri ai adevărului, şi-ar înfige pumnalul în inimă într-un gest demonstrativ, însă, mediocri cum sînt, nu ajung decît pînă la nivelul ideatic al actului şi nu la realizarea sa.

Ei sînt cei care cîndva umblau cu sensibilitatea la vedere, pînă cînd şi-au dat seama că nu pot rezista în societate în pielea goală, înveliţi doar cu iluzii. Aşa că şi-au înfăşurat corpul într-un palimpsest de plase, pînă cînd accesul la ei şi la interioritatea lor nu se mai putea face prin nici un soi de undiţă. Şi-au ţesut burta de peşte, care nu mai putea fi spintectată nici măcar de ei înşişi, ca să se lamenteze spunînd „Iona sînt eu”. Şi-aşa s-au condamnat la moarte. Prin altericid.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.637 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: