• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive etichetă: fiinţă

Prima lecție de despletit

27 Luni mai 2013

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Neordinea mea şi-a lumii

≈ Scrie un comentariu

Etichete

ambiţie, împletit, cocon, destin, dezamăgire, fiinţă, fluture, lume, minte, omidă, speranţă, suflet

Dacă ți-ai împletit marile iubiri cu marile ambiții ar trebui să te apuci de despletit. Să iei fibră cu fibră din ființa ta și să încerci să recuperezi ce a mai rămas din fiecare. Doar că vremea a făcut ca moleculele din fiecare fir să se întrepătrundă. Încercînd să le separi, îți dai seama că nu poți să faci altceva decît să le rupi pe amîndouă, încurcîndu-ți mîinile în meandrele putreziciunii. Ori le lași așa, contopite, ori le distrugi pe amîndouă. Țesătura e deja făcută, croiala a fost demult stabilită.

Imagine

Calea inimii nu se mai poate depărți de cea a minții. De croiala inimii și-a minții de odinioară vorbesc, de aceea ce-a venit din închipuirea că fercirea și recunoașterea pot avea același izvor. Care-și reprezenta viața ca un sărut prelung, ce coboră dinspre creier înspre viscere și inundă ființa de-un sentiment fără de seamăn, meritat și răscumpărat prin dedicarea totală. Dar dedicarea a ostenit ființa și a ostoit mîinile care credeau că-și împletesc calea. Țesătura a putrezit mai repede decît ți-ai fi imaginat.

N-ai de ales decît să stai sub pătura aceasta găurită sau să rămîi fără învelitoare. Cum ți-e mai rușine să te afișezi prin lume, în zdrențe sau gol? Altă opțiune nu ai, acum. Aaa, ai vrea să te apuci iarăși de împletit? Ai fi dispus să o iei de la căpat? Bine, dar de data asta la ce model te-ai gîndit? De ce materiale mai dispui? Ce crezi că o să-ți iasă dacă vei combina revolta neputinicoasă cu așteptarea deznădăjduită? Sau te gîndești să-ți schimbi tehnica, să nu mai împletești un ochi pe față și-un ochi pe dos, ci să împletești totul pe dos? Chiar ți-ai mai cumpărat și niște andrele circulare, de data asta ai vrea să-ți iasă un cocon perfect. Să te-nfășori pe viață într-o croială urîtă, dar care să te protejeze de lume. Fiindcă din gingășia fluturelui căruia i s-a scuturat tot praful de pe aripi n-a mai rămas decît  dezgustul pe care îl lasă dîra cleioasă a unei omizi păroase.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Deocherea cuvintelor

10 Duminică ian. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Cioranisme şi exhibiţionisme, Eu şi contra eu, Ideologii obsesii fetişuri, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 2 comentarii

Etichete

alteritate, bordel, cuvinte, dezvelire, dezvăluire, exhibiţionism, fiinţă, gînduri, Idei, ideologii, mărturisire, pată, pornografie, prostituţie, sînge, scris, striptis, tăcere, vorbire

Mi-am amintit de „vorba” lui Nichita, „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte” şi mă întreb dacă nu cumva e prea brutal acest glas al sîngelui din noi care îşi cere dreptul la cuvînt. Ce s-ar întîmpla dacă  ne-am scoate cu toţii la mezat, pe sîrma cuvintelor, fiinţa de carne şi gînduri? Dacă toţi ne-am purta aşa dezveliţi la suflet prin lume, în virtutea unui exhibiţionism justificabil ideatic? Dacă toţi am face paradă de sentimentele noastre, de percepţiile noastre, de ideile noastre, de ideologiile noastre, despletindu-le în văzul lumii sub pretextul libertăţii cuvintelor şi-al nevoii terapeutice de mărturisire? Nu ar deveni cuvîntul doar un vehicul al pornografiei ideatice?

Cei care se dedau la astfel de comportamente exhibiţioniste în mod uzual susţin că vorbind îşi sporesc fiinţa şi că, prin ceea ce spun şi datorită formei în care reuşesc să-şi transmită ideile, oferă şi altora posibilitatea de a-şi spori fiinţa. Unii recunosc că, pur şi simplu, sînt mai singuri ca Iona în burta chitului şi însetaţi de alteritate, iar rostirea este o punte care prezintă o invitaţie la legarea gîndului propriu de un similar gînd al altcuiva. Poate că unii se oferă unor persoane anume, iar maniera aleasă este doar singura cale prin care li se pare că pot intra în contact cu cei aşteptaţi să asiste la despletire. Se amăgesc, aţi spune, sau poate doar îşi caută scuze pentru a face din striptisul lor fiinţial de zi cu zi o ocupaţiune de admirat sau, la limită, poate chiar o profesiune nobilă.

Poate că blogurile nu sînt decît bordeluri unde nişte gînduri deocheate, îmbrăcate sumar în cuvinte strălucitoare sînt dispuse să se ofere primului venit. Poate că dezvelirea nu este în toate cazurile o dovadă de uşurătate iar alteori, dezvelirea în sine, poate deveni de apreciat pentru graţia ei aparte prin care ordonează cuvintele. Se poate că, dintre cei care scriu sau vorbesc, sînt mulţi ce visează să devină prostituate de lux care să reuşească să nu se mai ofere contingent pe platforme gratuite. 

Uneori afluxul de gînduri se poate transforma în beţie sau gargară şi atunci cuvintele apar ca nişte haine ieftine şi de prost gust pentru o carne care inutil se mai acoperă de ele după ce va fi putrezit sub privirile tuturor. Poate că sîngele ar trebui lăsat să curgă, fără a apela la comprese. Poate că deoseori mi-aş fi dorit să spun că, am tăcut bine…

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Rătăcirea lui Drumeş

29 Marți sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

ascendent, încredere, însoţire, întru, destin, devenire, dragoste, drum, exigenţă, fiinţă, inimă, maestru, mînă, poartă, părinte, părăsire, revoltă, sine, uşă

Drumeş nu a fost dintotdeauna copilul străzii. A avut locul lui privilegiat în casa inimii cuiva. Aşa a crescut frumos, rafinat, mîndru, aproape puternic, cît timp a stat neclintit sub ascultarea unui părinte corect, aspru, pretensiv. Sub ascendentul protector, aproape suficient, a fost cel mai obedient, temerar doar atît cît să împlinească exigenţele şi temător cît să nu dezamăgească vreodată. Devenirea lui a avut naturaleţea unui firesc subînţeles, urmînd asumat şi antent contururile unui model pe care şi l-a reprezentat ca incontestabil şi inextricabil. Graţia i-a fost a încrederii nemăsurate în maestru, lumina din fiinţă a dragostei şi-a respectului infinite pentru acesta. De aceea, odată cu fiecare piedică mai consistentă, tensiunea periculoasă a eforturilor supra-fiinţiale s-a absorbit de la sine în sine, ca orice vas de sînge spart la organismele tinere. Eşecurile cînd i s-au întîmplat, i-au fost dureroase, dar pasagere, datorită încrederii în menirea sub care se afla şi siguranţei lui întru. Mustrările din partea maestrului le-a primit de fiecare dată cu ochii smeriţi, cu sufletul penitent, ca pe un impuls pentru mobilizarea voinţei. Trăia o fericire autentică, extatică, înţesată de provocări, de jocuri încrucişate şi de garanţii empatice.

Pînă, cînd, într-o zi, Drumeş s-a trezit părăsit. Lăsat în drum, abandonat fiinţial, dezorientat existenţial. Degeaba a aşteptat el cît a aşteptat în faţa unei uşi care, în loc să se deschidă, se îmbogăţea în fiecare zi cu un lacăt în plus. Drumeş n-a înţeles. A strigat, a izbit în gratii, s-a izbit de gratii, a urlat, a plîns, urcînd virulent şi furios pînă pe culmile disperării. Apoi a pornit-o la drum fără direcţie, fără convingeri, total abulic, dar furios, hotărît să se răzbune. Nu vroia să ajungă nicăieri, de asta a făcut popasurile cele mai nepotrivite. A bătut la uşi întîmplătoare şi a acceptat îmbrăţişări străine, consolări ieftine şi false. Dintr-un individ mîndru şi pretenţios, s-a transformat într-un boschetar dement, flegmatic. Îşi ura destinul, se ura pe sine şi încerca să uite că nu are nici un chip, nici o identitate. Dar amintirile îl cotropeau, dorinţele îl acaparau intempestiv şi atunci îşi îngropa hulpav ura în alcool, pînă la hohot. Se distrugea sistematic, vindicativ, din neputinţă. Singurătatea îi era briceag cu care îşi ciopîrţea zilnic carnea fiinţei. Nu-şi mai dorea nimic, nu-i trebuia cu adevărat nimeni, deşi era disperat de a se încojura din oameni, încercînd să-şi astupe golul esenţial din inimă. Nu reuşea niciodată nici măcar vreo consolare, se umplea doar de scîrbă. O scîrbă densă, de alţii şi de sine, corespondentul unei nefericiri absolute.

Drumeş nu vroia decît să ajungă acasă şi să găsească poarta deschisă. Drumeş era un copil care vroia ca drumul să îl ducă înapoi de unde l-a luat, ca de acolo înainte să-şi înceapă drumul. Drumeş nu era în stare să-şi poarte singur de grijă. Era un copil mare, uşor răzgîiat şi cu un orgoliu bizar, care avea nevoie să fie dus de mînă, însoţit mereu, aşa cum avea nevoie de aer ca să respire. Nu era îndeajuns de matur să fie el cel care să deschidă lacătul şi să-şi dea seama că dincolo de uşa care îi apărea acum interzisă se găsea tot un copil.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Bumerangul e în tine

26 Sâmbătă sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

bumerang, fiinţă, nebunie, neputinţă, orgoliu, rău, sentiment, sentinţă, sine

De sentimentele rele m-am ferit dintotdeauna, ca de un bumerang prea ascuţit. Ca şi de orgolii. Pentru că ştiam, cumva aprioric, că tot ascuţişul lor distructiv se va despica degrabă şi se va întoarce asupra-mi într-un efect înmiit. Însă, punîndu-mă ostentativ în calea lor, în virtutea unei puteri închipuite, m-am lăsat prea lesne şi degrabă lovită de ele, rănită, torturată şi apoi răpusă. Căzînd neputincioasă, de parcă aş fi fost aruncată într-o prăpastie, ca după o brutală crimă, le-am lăsat să mă acapareze laolaltă cu sublimul. Fără să le mai pot separa, deosebi sau discerene de acesta. Le-am lăsat să se amestece, haotic, condamnîndu-le şi slăvindu-le împreună. Disperînd din pricina lor, şi sperînd distant, datorită Fiinţei înşelătoare din ele.

De pomană mi-am impus, structural şi ideologic, să fiu mereu cea care îndură – nicidecum din martiraj, ci din neputinţa asumării răului ca lege în existenţa mea –, n-am făcut să obţin decît o amînare  a unei sentinţe. Sentinţă care îmi era nebunia. Sentinţă de care, din nou, m-am ferit. De care ferindu-mă, n-am putut fugi. Pe care fugind, am împlinit-o. Pentru ca, împlinind-o, să zac în părăsire. În neant, în incertitudinea pişcătoare din răcnetul delirant al Fiinţei. Şi de unde să găsesc, în neant, încă un bumerang să-l arunc în celălalt  cu îngăduinţă, ca să mi se întoarcă în chip de revenire?

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Greaţa lui Joker

16 Miercuri sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc

≈ Un comentariu

Etichete

bătaie de batjocoră, emetic, fiinţă, gînduri, greaţă, individ, joker, metabolism, mizerii, mucegai, organism, reziduu, scatofilie, sine

Deci asta e Greaţa: această evidenţă orbitoare? Cît mi-am bătut capul! Cît am mai scris! Acum ştiu: exist – lumea există – şi eu ştiu că lumea există. Asta-i tot. Dar nu-mi pasă. E ciudat că nu-mi pasă de nimic: mă sperie.” (J. P. Sartre, Greaţa)

În inima bătăii de batjocoră îşi întinde tentaculele lipicioase Greaţa, pentru a cuprinde Fiinţa cu toate ventuzele otrăvite şi-a injecta paralizant individul cu dezgustul de sine, de lume, de ceilalţi, cu spaima vieţii de ea însăşi şi cu a morţii de ea însăşi. Greaţa păstoasă, densă şi concupiscentă îşi face loc insidios prin capilarele fiinţei, dilatîndu-le nefiresc de mult şi preluînd total controlul asupra existentului fără ca acesta să poată apuca să instige anticorpii la împotrivire.

Cînd ratarea îşi dezvăluie în fiecare zi încă o faţă de Jolly Joker şi-l apropie pe individ din ce în ce mai emetic de precaritatea cărnii lui mucegăite şi răs-mucegăite de iluzii, însemnă că Greaţa s-a instalat în reflexul necondiţionat al respiraţiei, al deglutiţiei, al locomoţiei, ca o enzimă de-metabolizantă. Greaţa se insituie ca indicatorul dominant al unui metabolism bolnav, care nu mai poate cu nici un chip funcţiona normal. Un metabolism care absoarbe toate substanţele toxice în el, fără posibilitate de excreţie. Gîndurile ajută – ajută ca toate mizeriile să intre adînc, în sînge, siluind hematitele să capituleze. Organismul individului devine intrinsec scatofil, ajungînd să circule încontinuu pe dinlăuntru aceleaşi sucuri otrăvite care transformă Fiinţa într-un reziduu inflamabil a cărui combustie internă e una deosebit de pestilenţială. Individul îşi devine sieşi bombă chimică, fără control şi fără ceas. Toxic În-sine şi Pentru-sine, neputîndu-şi ieşi nicicum din el însuşi omul nu mai aşteaptă nimic. Nici În-sine, nici Pentru-sine.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Jocul cu Fiinţa de plastic

12 Sâmbătă sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Neordinea mea şi-a lumii

≈ 3 comentarii

Etichete

adevăr, existenţă, fiinţă, ignoranţă, indivizi, joc, libertate, lume, minciună, neant, oameni, ontic, ontologic, responsabilitate, sine, societate

Minciună şi inexistenţă

A vrea adevărul înseamnă a prefera Fiinţa înainte de toate, chiar şi sub formă catastrofală, pentru simplul fapt ca ea este.” (J. P. Sartre, Adevăr şi existenţă)

Majoritatea oamenilor trăiesc din adevăruri moarte. În cuşti afective şi ideologice unde gratiile sînt sentimentele şi convingerile cusute cu o aţă îngălbenită de vreme. Confortaţi precar în obişnuinţă, nu se mai preocupă de verificarea adevărurilor pe care odată, în virtutea unei pasiuni sau intuiţii, şi le-au stabilit ca definitive. Confundînd momentul cu eternitatea, se deplasează prin existenţă prin tîrîire, asemenea moluştelor, lăsînd dîre de ignoranţă prin spaţiul cleios unde s-au condamnat să îşi consume pasiv viaţa. Pentru a-şi apăra formula orizontului restrîns îşi neagă orice transcendenţă, printr-o ignoranţă deliberată, menită să apere fiinţa de invazia de tribulaţii ale reconsiderării. Altfel spus, transcendenţa se maschează, îşi inversează sensul prin neputinţă, întrucît Fiinţa Adevărului e ceva înspăimîntător. Ontic, individul îşi neagă dreptul natural la libertate, constituţia elementară de-a căuta iluminarea. Ontologic, îşi diminuează fiinţa, prin desconsiderarea Fiinţei. Frica ce îi străjuieşte edificiul putred al în-claustrării este o manifestare a obsesiei neantizării care ameninţă cu golul orice aventurier care încearcă marea cu întreaga sa fiinţă. Societatea cu temniţele ei numite comunităţi, grupuri, cupluri, familii este un rod al fricii ca eludare sistematică şi programatică a Adevărului. Este o Minciună legitimată de împrejmuiri invizibile, denumite cutume, rituri, tradiţii – corespondente ale adevărurilor moarte.

Dar nu este oare, o responsabilitate apriorică a individului căutarea perpetuă a adevărului pentru a şi-l livra viu, sieşi şi Celuilalt? Nu aşa cum se consideră viu, ca existent, trebuie să trăiscă înconjurat de lucruri vii? Individul are datoria să-şi pună întrebări încontinuu, să chestioneze Aparenţa şi să sondeze Esenţa, adică să probeze şi să se probeze. Problematizarea e o chestiune intrinsecă ce mobilizează şi demobilizează întru cunoaşterea imperativă pe care trebuie să şi-o asume orice om pentru a ajunge la certitudini. Certitudini, evident vii, nedefinitive, cu o perioadă de existenţă determinată de rezultatule succesive ale procesului de verificare. Realitatea umană nu poate exista în lipsa acţiunii fiindcă libertatea trebuie să cucerească tot timpul, fiind o exigenţă căreia individul trebuie să-i facă faţă chiar cu preţul Neantului. Libertatea este aceea de a ajunge la o coincidenţă autentică cu sine însuşi. Autentică, dar nu inextricabilă. Însă, ce-i drept, libertatea poate fi şi aceea a refuzului adevărului, prin refuzul actului de verificare şi-al actului de iluminare. De aici şi problemele autenticităţii şi legitimităţii opţiunilor existenţiale.

Faptul că adevărul nu e ceva irefutabil şi definitiv, însă are un aspect al lui ireparabil, face ca invizii să opteze cel mai adesea pentru minciună. Minciuna, ca expresie a ignoranţei care, la limită este o fatalitate. Ignoranţa faţă de adevăr se traduce atunci în suprimarea Fiinţei ca rezultat al desconsiderării şi al ocultării faţă de sine al unui esenţial dezvăluit. Prin minciună, adică prin refuzul privirii şi-al verificării, al punerii în acţiune, individul se scoate pe sine din jocul libertăţii şi-al adevărului, practic se dezice de Fiinţă. Prin pasivitatea sa se alege cu o eroare, care presupune intrarea în ne-fiinţă. Fiinţa ne-fiinţei este amară ca devenitul care-şi neagă orice posibilitate ulterioară de devenire.

***

Majoritatea oamenilor trăiesc printre morţi. Majoritatea oamenilor nu se mai caută, nu se mai dăruiesc, nu se mai trăiesc şi şi-au pierdut responsabilitatea faţă de lume pentru că şi-au desconsiderat condiţia libertăţii şi şi-au suprimat vocaţia adevărului. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în lume aşa cum le place să creadă, ci sînt trăiţi de lume. Pasiv.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Te controlez, deci exist

07 Luni sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!

≈ 3 comentarii

Etichete

abuz, ascultare, colivie de aur, control, controlaţi, controlori, călăi, existent, existenţă, fiinţă, libertate, mort, obedienţă, ordine, principii, restricţii, revoltă, turn de fildeş, vampirizare, viaţă

Pentru a-şi suplini lipsa de rost în viaţă unii oameni şi-au ales ca formulă existenţială controlul. Această „îndeletnicire” au orientat-o asupra celor mai neputincioşi decît ei, mai subţiri ca personalitate, ostracizaţilor, complexaţilor ce se vedeau lipsiţi de alternativă sau de apărare, ori celor născuţi direct sub dispoziţia lor. Străini de orice principiu de-a fi care se articulează pe scheletul mobil şi elastic al libertăţii, s-au insinuat şi impus în existenţele celor desemnaţi să-i „iubească” cu interdicţii şi restricţii, termene şi condiţii. „Păzitori” din oficiu ai celor care li s-au supus de voie sau de ne-voie, le ţin acestora contabilitatea cotidiană, organizîndu-le, orientîndu-le şi selectîndu-le după bunul plac necesităţile, dorinţele, vecinătăţile. Lesne şi de la sine înţeles se erijează atît în judecători cît şi în executanţi care dau cu uşurinţă sentinţe celor care consideră că ar trebui să-i asculte fără să crîcnească. Controlorilor le este de nesuportat împotrivirea. De se izbesc de ea, scurtează pe loc lanţul obiectelor posedate pînă cînd cei vizaţi, sub imperiul şantajului sentimental sau a abuzului de morală, clachează, promiţînd solemn obedienţa veşnică. Controlaţii, ca orice animale dresate şi emasculate primesc cu bucurie osul aruncat de asupritorii lor, înghiţindu-şi scurt şi la comandă mîrîitul din adîncul fiinţei.

Tehnicile controlorilor sînt puţine şi eficiente, fiindcă nu-şi permit să dea greş. De fapt, rareori se întîmplă ca vreunui controlor să-i scape „prada”, fiindcă majoritatea controlaţilor ştiu că ordinele nu se discută, ci se execută. Rareori se mobilizează controlaţii într-o revoltă şi, atunci cînd o fac, sînt incapabili să o ducă pănă la capăt, finalizînd-o cu desprinderea sau cu inversarea rolurilor. De obicei abuzaţii dezvoltă un afect maladiv pentru călăii lor, chiar un cult, împrumutîndu-le falsa morală, de natură axiomatică fără a o pune în discuţie sau sub semnul îndoielii. Din acest motiv, controlorii nu au niciodată nevoie să apeleze la argumente. De sînt puşi în faţa unor astfel de „pretenţii”, se manifestă cu spume şi se asigură că-i vor pedepsi pe controlaţii răsculaţi cu un canon drastic.

Cu o uşurinţă de invidiat, controlorii jonglează ca nişte circari profesionişti cu noţiuni şi principii absolute precum Adevăr, Bine, Rău, Morală, Normă care susţin că le aparţin lor şi numai lor, aflaţi fiind la adăpostul ignoranţei sau slăbiciunii controlaţilor care nu îndrăznesc, nici măcar în glumă, să le conteste. Siguri pe sine, neclătinaţi în convingerile lor şi în încrederea în formula lor existenţială, controlorii au sentimentul că ţinînd din scurt îi iubesc, îi protejează, îi îngrijesc şi îi feresc pe cei aleşi de contingenţele lumii. Pentru ei, casa potrivită şi ideală în acelaşi timp pentru o fiinţă vie este colivia de aur din turnul de fildeş unde, închisă fiind, primeşte toate cele de trebuinţă pentru a subzista. Adică, doar ceea ce-i oferă, dintr-o incomensurabilă mărinimie, temnicierul  ar trebui nu doar să-i fie destul, ci să-i fie totul. Evident, controlorul aşteaptă şi recompensă pentru darul său, şi anume, zîmbetul, bucuria, fericirea şi implicit viaţa celui căruia „îi oferă totul”, chiar dacă acestea i se livrează diform, sub formă de minciună. Dă fărîmituri din traiul lui, ca să primească înapoi un om întreg. Psihologia controlorului este cea a ţăranului care îndoapă raţa cu nutreţ pentru vite şi apoi se întreabă de ce a crăpat şi nu s-a făcut mare şi frumoasă, numai bună de mîncat.

Dintre toate speciile umane care nu-şi ajung sie înselor, controlorii îmi apar cei mai abjecţi şi îmi repugnă peste poate, fiindcă vampirizează hulpav tot ce-ar putea fi devenire firească într-un om. Se hrănesc cu substanţa vitală a celorlaţi pînă ce aceştia sucombă pe dinlăuntru, capitulînd esenţial în faţa propriei voinţe şi transformîndu-se din existent, în obiect controlat. Mai departe, aproape întotdeuna, controlaţii se preschimbă nu după prea mult timp, şi ei, în controlori.

Spuneţi-mi şi dumneavoastră, prin ce sînt mai puţin damnabili controlorii a căror fericire e contemplarea morţilor în viaţă decît criminalii care-şi extrag satisfacţia din omuciderea în serie?

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Ce n-am pierdut

06 Duminică sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

alteritate, bucurie, cărţi, destin, empatie, fiinţă, gînduri, Idei, mirare, oameni, panaceu, pierdere, regăsire, sentimente, sine

Descopăr cu mirare şi cu o vie bucurie că nu am pierdut chiar tot. Dacă adîncindu-mă în depresie, dezamăgire, înfrîngere, abandon, izolare şi nihilism am înstrăinat de fiinţa mea legătura empatică ce mă ţinea prinsă de cîţiva dintre oameni (şi care mă ajuta să ies din stările de paranoia şi angoasă), se pare că nu am pierdut şi propensiunea de a găsi, în cele mai cumplite momente de nebunie şi însingurare, acele cărţi care să se muleze ca o a doua piele pe natura profundă a sinelui meu. Care să-mi exprime inexprimabilul cînd mi-am pierdut cuvintele şi să-mi reflecte chipul cînd oglinda mea interioară s-a prefăcut în zid. Să-mi regăsesc gîndurile în altă parte decît le-am rătăcit, să-mi cresc ideile altfel decît îmi închipuiam şi să-mi trăiesc sentimentele altfel decît mi le-am provocat. Ce senzaţie de straniu confort oferită de un panaceu la îndemînă, care mă face să simt plăcerea ca formă de a ieşi din durere pe o uşă secretă! Cumva, mă bucură şi mă sperie această formă de alteritate care mă face din nou vie, parţial, pe dinăuntru. Pentru că ştiu că la un moment dat, nesăţioasă cum mă ştiu, îmi devine insuficientă. Şi iar mă văd ducîndu-mă să mă arunc în gol de nebună, să-mi încerc inutil destinul printre oameni.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Cuvinte de acces la singurătate (III)

03 Joi sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Cioranisme şi exhibiţionisme, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii

≈ Scrie un comentariu

Etichete

abandon, ardere, însingurare, însoţire, bolnav, demiurg, devenire, disperare, fiinţă, Iad, indiferenţă, insomnie, leucemie, naivi, părăsire, ratare, renunţare

Disperarea

Qui si convien lasciare ogne sospetto;
ogne viltà convien che qui sia morta.”

***

Vidi e conobbi l’ombra di colui
che per viltade fece il gran rifiuto.

(Dante Aligheri, Infernul)

La uşa din dosul Iadului

Acolo unde ordinea lucrurilor se inversează – unde somnul devine insomnie şi trezia somn, unde dragostea devine indiferenţă şi indiferenţa devine afect, unde suferinţa devine hohot şi veselia devine suferinţă, unde mîngîierea devine palmă şi palma devine alint, unde ambiţia devine renunţare şi renunţarea devine scop, unde glasul devine tăcere şi tăcerea devine strigăt – şi-a făcut culcuş disperarea. Acolo nu se mai duc lupte, acolo sînt exilaţi învinşii, proiectele ratate ale demiurgilor amatori. Acolo nu există contradicţii, nu se izbesc vasele de sînge între ele pentru transfuzie, doar sîngele fiinţei însingurate se decolorează haotic cu globule albe, ca şi cum s-ar droga inutil. Leucemia păstoasă cuprinde spiritele şi împrăştie mirosul de sfîrşit de lume ca într-un crematoriu pentru ciumaţi. Paradisuri imaginare ale promisiunilor neţinute li se perindă bolnavilor prin faţa retinei. De ce s-au lăsat păcăliţi că vor primi la fiecare masă de frupt fărămituri de devenire? Aşa le-a trebuit naivilor ce-au crezut în făgăduiri numai de ei auzite şi şi-au vîndut sufletul fără negocieri celui care le-a oferit tobogan pentru creşterea unei fiinţe noi. Acum îşi mănîncă pielea şi îşi rod oasele fiinţei lor uitate, la care nu se mai pot întoarce. Pe aceşti supuşi visării maladive, obsesiilor ardente îi supune la capătul iluziei legea disperării. Îi condamnă fără drept de apel la părăsire, ca pe nişte greşeli care nu suportă îndreptare. Pînă şi poarta de la capătul Iadului le este închisă. Demiurgul le-a făcut doar intrarea, nicînd nu le-a garantat însoţirea. Să-şi trăiască pînă la nebunie vina!

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Criza lui „întru”

17 Luni aug. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri

≈ Scrie un comentariu

Etichete

a fi, alteritate, amor propriu, ascendent, autofilie, întru, creşte, criză existenţială, devenire, fericire, fiinţă, oameni, prin tine însuţi, sine

Întotdeauna pentru mine expresia „prin tine însuţi” a fost una lipsită de caracter şi de spirit. Principiul autofiliei cu toate derivatele lui funcţionale prefixate suficient cu „auto” (cum ar fi autotdidactica) m-a făcut să ridic a îndoială de fond sprînceana. Nu trebuie neapărat să fii alergic la formula amorului propriu ca să remarci în preajma ta oameni infinit mai înzestraţi şi mai reliefaţi decît tine. Cum să nu-i iei pe cei mai interesanţi dintre ei, fascinanţi deopotrivă prin caracterul lui aici (cum se înfăţişează ei lumii) cît şi prin cel al lui dincolo (ce sînt pe dinlăuntru şi dincoace de cum se prezintă social), ca modele ori ca repere? De atins, de depăşit, ori de contrazis. Nu vorbesc aici de încurajarea unui mimetism precar, ci de ceea ce mi se pare obligatoriu pentru orice individ care cosideră că formarea lui nu s-a încheiat, şi anume, lărgirea eului către sine – către un sine extins, mai plin, în vederea devenirii asimptotice către un deplin.

A te raporta la alţii – la unii anume, aleşi pe sprînceană – înseamnă a fiinţa întru: întru cineva (adică a practica o formă de alteritate) şi întru tine (a deveni mai mult decît eşti şi decît crezi că ai putea fi). Am avut norocul de a-l găsi pe întru şi de a mă bucura de el în cîteva întruchipări şi formule esenţiale, recunoscînd cu sete ascendentul care mă umplea de un sine mai înalt, mai rafinat, mai proeminent, mai deosebit, mai puternic. Un soi de minunată depedendenţă de-o creştere ce se petrecea tăcut, firesc, cu mare emoţie şi mai cu seamă c-o mare fericire de-a fi. I-am numit pe cei întru care am simţit că devin, mentori sau maeştri, dezvoltînd un cult pentru această funcţie ca pentru nimic altceva pe lume. Ipostaza de discipol sau de învăţăcel al cuiva mi-a fost trambulină existenţială care m-a făcut să ard stări, complexe şi etape.

De aceea, pentru mine, cea mai acută criză existenţială la care poate fi supusă o fiinţă în formare este cea a lui întru. Să nu mai găseşti ascendentul, să nu mai afli spre ce să te înalţi şi să rămîi suspendat, adică prin tine însuţi. Resimt nesănătos, de-a dreptul maladiv, autofilia conjuncturală datorată pierderii unei fiinţări întru. Mă simt redusă la un sine forţat să se plieze în el însuşi pînă la chircire şi uscare. Buretele fiinţei care odată se umplea cu sete, se usucă şi nu mai primeşte să se umple de nimic fiindcă nu mai are ce absorbi. E clipa cînd, lăsat de izbelişte, nu doar stagnezi, ci retrogradezi, te întorci la un sine dinapoi, fiindcă nimeni şi nimic nu-ţi mai alimentează devenirea. De ce intră întru în criză? De obicei pentru că ascendentul nu mai funcţioneză sau este vectorizat într-o direcţie pe care nu mai simţi ca ar fi constructiv pentru sinele tău să o urmezi.

Nu ştiu cum s-ar putea opera o ieşire din criza lui întru. Oricum, sigur nu prin tine însuţi sau prin dezvoltarea unei caricaturale şi artificiale forme de amor propriu.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.637 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: