Coşmarul unei seri de primăvară

Etichete

a face, absenţă, amici, d, drag, fără sens, gol, neant, prieteni, priorătăţi, sens, solicitări, treburi

Sînt seri în care lucrurile de făcut suportă amînare şi nu te presează fizic îndeajuns de tare încît să te apuci de ele. În aceleaşi seri nici orele de la master nu se ţin, iar prietenii au alte priorităţi în existenţă. Pînă şi amicii pe care nu prea i-ai suna, dar pentru care totuşi faci tu concesia de a-i căuta, te refuză. Nici telefonul nu vrea să sune ca să te enerveze cu o voce răspicată care să îţi ordone vreo comandă „urgentă”. Atunci îţi dai seama cît de fără sens e existenţa ta, care mai ieri era sufocată de imperativul de a face ceva – de dragul a ceva, de dragul de a face sau de dragul cuiva. Sau de imperativul în sine. Aşa apare starea de gol, de neant, de insuficienţă, de tristeţe, de dor şi mai pe urmă de disperare. Nu ai unde să te duci, nu ai în ce să te refugiezi, doar ţi-ai desconsiderat vecinătăţile şi pasiunile pe baza unor treburi urgente şi a unor priorităţi pe care le credeai mai înalte şi deosebit mai semnificative. Nici berea nu-ţi mai place; de fapt, aşa, de unul singur a fost întotdeauna numai o zeamă amară, chiar dacă ai vrut să crezi că măcar aia te face să uiţi de sine. De sinele în care nu mai ai loc fiindcă te dezgustă frecuşul de aceleaşi idei şi iluzii, de aceleaşi speranţe, de aceleaşi lipsuri şi dezamăgiri. Te transformi astfel într-o fiinţă fără de fiinţă, suspendată în lumea care e a tuturor numai a ta nu. Ai vrea să adormi, dar nu poţi. În ce întuneric mai negru de atît ai putea să cazi?

Reclame

Re:amintiri (II)

Etichete

alteritate, amintiri, aşteptare, dumnezeu, gol, nimic, Octavian Paler, oricît, orice, poruncă, rugăciune, singurătate, speranţă, Viaţa pe un peron

Pentru oamenii singuri sau înstrăinaţi de alteritate:

„Prima poruncă: Să aştepţi oricît.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sînt bune decît amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gîndul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.” (O. Paler, Viaţa pe un peron)

***

„Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputînd vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decît în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sînt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.” (O. Paler, Scrisori imaginare)

Cu viaţa pe viaţă călcînd

Etichete

început, gol, limită, moarte, oameni, orgoliu, pas, povară, sfîrşit, sine, suflet, tristeţe, viaţă

Să începi, din nou, cu sfîrşitul. Să iei pieptiş la urcuş dealul, cu povara tuturor dezamăgirilor şi eşecurilor tale în spinare, cu graţia, zîmbetul şi naturaleţea cu care ţi-ai da drumul la vale, rostogolindu-te în virtutea gravitaţiei, de prea mult entuziasm. Să-ţi înghiţi tristeţea ca pe o vomă pe care nu o poţi scuipa în public, să-ţi închizi temerile adînc în viscere, avînd grijă să nu provoace tribulaţii musculaturii în văzul lumii. Să ai pasul sigur al felinei, deşi sufletul ţi-e precum al unei prade pentru care nu se găseşte niciunde loc de ascundere. Să ai statura mîndră, chiar dacă povara sinelui neadaptat te cocoşează ca pe-o camilă care trebuie să străbată un deşert, încărcată de poverile tuturor străinilor nepăsători ce i-au pus pretenţiile lor în cîrcă. Cînd nu mai poţi, s-o iei la galop, demonstrîndu-ţi că limitele nu sînt decît nişte himere. Să priveşti întotdeauna în sus şi, niciodată în gol sau în pămînt, ci pe deasupra tuturor, ca de firescul unui orgoliu inegalabil. Să porţi întotdeauna tocuri înalte, să nu observe nimeni că de-abia te-ai ridicat din groapă. Să te prefaci că, rece şi ticălos, calci superior pe cadavrele altora, strivindu-le impasibil, deşi nu faci decît să calci cu picioarle goale pe jarul încins pe care îţi ard la temperaturi inadmisibil de mari dorinţele şi pasiunile. Să fii cel mai înalt, cel mai elegant, cel mai rafinat, ca şi cum ai fi vedeta unui bal, deşi spiritul ţi-e al unui pribeag boschetar căruia nu-i trebuie nici măcar o pereche de papuci de dîrvală pentru a se pierde pe cărările lumii. Să fii cel mai urît dintre toţi, deşi iubeşti mai presus de fiinţa ta. Să pretinzi că nu-ţi trebuie, atunci cînd tînjeşti. Să invoci pactul cu Diavolul atunci cînd te copleşeşte disperarea că Dumnezeu te-a uitat. Să loveşti nemilos în ceilalţi atunci cînd obrajii ţi se inundă de sînge şi sufletul ţi se rupe în două. Să fii călău profesionist, cînd te simţi victima călăilor amatori. Pentru ca atunci cînd ai căzut de tot, toţi să-ţi inividieze poziţia de pe podium. Să fii singurul, ca să nu se vadă cît de singur eşti în tristeţea ta. Să fii întotdeauna primul, ca nimeni să nu-şi dea seama că un nimeni ca tine, care n-a avut niciodată nimic, a pierdut tot. Sfîrşitul tău să fie pentru ceilalţi recunoaştere a victoriei, iar pentru tine, ritual macabru de îngropăciune. Nu un epilog, ci un prolog sfîşietor, ca o nouă utopie.

Cuvinte de acces la singurătate (IV)

Etichete

alteritate, împlinire, caracter, contradicţie, corvoadă, căutare, destin, deşert, fatalitate, gol, limită, lucruri, orgoliu, ridicol, rău, sens, sine, singurătate, soartă, sociabilitate, teamă, timiditate

Împotrivirea

Nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a acorda vieţii mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sînt oare ceea ce am crezut că sînt? (O. Paler, Deşertul pentru totdeauna)

Am căutat dintotdeauna să provoc imposibilul ca să-mi deschidă uşa dinspre un alt destin. Credeam că prin voinţă puteam întoarce ordinea lucrurilor, că totul nu depindea decît de puterea mea de a înfrunta înzestrarea. Absolutul îl vedeam la degetul meu mic, fiindcă relativul îmi repugna.

Caracterul care amesteca împiedicat şi ridicol timiditatea cu orgoliul şi raţiunea cu sensibilitatea mi-a fost principala cauză a exceselor prin care încercam să suplinesc lipsa unei autentice sociabilităţi. Eram convinsă că limitele erau educabile şi ambiţia doar necesară de condus cu abilitate, ca maşina de curse, printre popice fixe doar în aparenţă. Ca orice lup-singuratic, m-am ales însă doar cu frustrarea însingurării în care dădeam tîrcoale haitei din care nu putem şi nu vroiam să fac parte, dar după care tînjeam.

Corvoadele mi le-am asumat ca necesare, nu dezinteresat însă: credeam că dacă merg pînă la capătul unei dorinţe şi pînă dincolo de el, atunci destinul va ceda şi împlinirea se va instala ca deschidere spre un alt drum. Nu ştiam că unele lucruri nu le poţi avea decît dacă stai departe de ele şi că pornind în căutarea lor nu faci decît să le pierzi, distanţăndu-te de fapt de ele. Mă ardea prea abitir setea de o altă viaţă de un alt mod de-a fi, de o realitate alternativă fără a-mi da seama de ridicolul şi fatalitatea determinării mele.

Nu m-am simţit niciodată întreagă nicăieri, de aceea am căutat calea alterităţii, care mi s-a deschis temporar şi întotdeauna ambiguu. Cînd mi-am dat seama că nu trebuia să nu mă fi contrazis vreodată nu mai era nimic de îndreptat. Pierdusem totul. Pentru golul din jur nu puteam să învinuiesc pe nimeni, fiind exclusiv opera mea, aşa că nu mi-a rămas decît să vorbesc despre răul din mine, într-o încercare disperată de exorcizare. Raţiunea din nebunia mea de a construi m-a purtat, ca un val dement, în direcţia opusă celei visate de mine.

Contradictorie pe fond, neîmpăcată sub nici un chip cu mine însămi, am eşuat lamentabil în tot ce mi-am setat ca esenţial. Liberă de ceilalţi şi îngrădită de nevoia incurabilă de alteritate, defensivă şi ofensivă cu cei pe care i-am iubit, deschisă şi închisă la nou şi posibilităţi, disponibilă şi indisponibilă spre încercări şi experimente, mi-am pierdut progresiv toate punctele de sprijin, relativinzîndu-mă treptat. Deşertul mi s-a livrat cu plată la domiciliu şi cu o condamnare scrisă de a-mi lăsa iluziile să supravieţuiască în condiţii vitrege. Am devenit atît de transparentă, chiar pînă la a mă confunda cu decorul care mă încadra.  Goală de sine şi de sens, mi-a rămas să vorbesc despre mine la timpul trecut, pentru că tot ceea de ce m-am temut mai tare s-a întîmplat.

Răul, doar răul

Etichete

disperare, fiinţă, gol, neant, pierdere, rău

În acest moment nu cred în absolut nimic şi nu am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am sentimentul trecutului, nici al viitorului iar prezentul îmi pare o otravă. Nu ştiu dacă sînt disperat, căci lipsa oricărei speranţe poate fi şi altceva decît disperare. Nu m-ar putea supăra nici un fel de calificativ deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Şi cînd mă gîndesc că acum se deschid flori şi cîntă paseri! Cît de departe sînt toate! (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Ce să te faci cu tine cînd singurul lucru din viaţa ta e răul? Răul fără început şi fără sfîrşit, răul total în care s-au înecat toate corăbiile umanităţii, s-au ars toate speranţele lumii, au încremenit toate neputinţele sinelui? Răul care nu îşi mai are corespondentul dual, răul care a expandat asupra jumătăţii lui dihotomice, a înghiţit-o, a aglutinat-o. Răul care e ghilotina ta şi lumea tututor. Răul care e plinătatea de el însuşi a sinelui care se pipăie într-o mie de oglinzi pe care le priveşte din iureşul vieţii şi în care nu se mai vede nici ca pe-o schiţă, nici ca pe-o caricatură. 

Răul l-a devorat pe cel care a vrut pentru el binele suprem, s-a numit rege în lumea lui şi s-a înscăunat pe tronul ideilor absolute. L-a păcălit rîzîndu-i hidos în faţă. Răul a instaurat dictatura agoniei ca formă ilegitimă de autoguvernare a autocratului în ţara în care el a rămas singur pe neaşteptate, obligat fiind de propria lege să-şi fie deopotrivă stăpîn şi supus. Răul a demonstrat că absolutul înseamnă să n-ai cui să mai dai samă. Să nu mai existe instanţe  de judecată  în care să te mai poţi încredere, suflete în faţa cărora să te mai poţi spovedi. Răul ca exil în rău. Răului ca rău al răului. Răul de atunci cînd limitele nu s-au împins ci s-au aruncat în aer şi te-au lăsat să te cramponezi de propriul gol. Cînd regele s-a îmbrăcat cu hainele măscăriciului şi a început să se maimuţărească ca să se convingă că încă mai există.

De pe culmile răului, singura perspectivă este neantul. Hăul infinit în care nici căderea nu are un final. Izbitura izbăvitoare e doar o utopie. De pe culmile răului nu te poţi sinucide, pentru că nu mai ai în ce cădea. Cum să cazi din gol în gol? Unde ai mai putea ajunge? Ce e mai departe de neant şi dincolo de el? Ce e dincolo de sinele care nu mai are nimic? Care n-a avut niciodată nimic şi care, încercînd să se construiască a distrus tot şi s-a distrus de tot? La ce bun tot răul cînd nu suflă cu flăcări, cînd nu aruncă fulgere pe nări, cînd nu trimite potopul să purifice lumea din rădăcini?

Răul e atunci cînd totul e inutil. Cînd îţi dai seama că totul a fost inutil. Zîmbetul, plînsul, fericirea, efortul, eşecul. Cînd n-ai cui să mai reproşezi nimic, nici altora, nici ţie. Cînd nu mai urăşti. Cînd nu mai iubeşti. Cînd nu ai cui să-i mai declari război. Cînd n-ai împotriva cui să stîrneşti o revoluţie. Cînd nu mai vrei răzbunare, cînd nu mai ai nimic de demonstrat, nimic de contestat. Nici măcar pe tine însuţi. Cînd nu mai simţi – nici soare, nici ploi de săbii. Cînd totul s-a terminat, dar totul încă are să continue şi tu odată cu totul. Ca şi cum tu şi cu lumea aţi fi gemeni. Ca şi cum demiurgul cel rău a sortit viaţa ca pe-o boală de a lăsa individul şi viaţa lipiţi între ei, ca nişte siamezi care trebuie să se suporte clipă de clipă. Vei trăi infinit şi răul îţi va fi univers, orizont şi singură certitudine. Răul îţi va fi totul şi nimic, începutul şi sfîrşitul, trecutul, prezentul şi viitorul. Fără sincope şi fără fantomele binelui prin preajmă. Răul gol şi limpede, fără antinom.

Lichenii mei din vocabule

Etichete

alteritate, cuvînt, cădere, delir, fiinţă, gol, prăpastie, sine, singurătate, teoria chibritului

De ce te poţi prinde cînd te afli deasupra unei prăpăstii? De crengi uscate, de muşchi alunecoşi, de stînci sau de pietre care se prăvălesc indiferente. Pe sora mea au salvat-o lichenii, de care a stat agăţată ore în şir, pînă la întîlnirea cu acalmia şi abulia salvatorilor care nu i-au întins o mînă, ci doar o frînghie.

Pe mine ce m-ar putea salva de căderea în fîntînile reci şi în prăpăstiile întunecoase din mine? Într-un post anterior am spus că salvarea îmi este acea mînă de oameni care fac cît un plural, care îmi citesc gîndurile ca nişte magicieni şi care mă oblojesc într-una, ca pe un pui ieşit prematur din ou. Dar în afara de ei? Dacă ar fi, printr-un proces abstract şi simbolic să mă lipsesc de alteritate, cu ce aş rămîne? Ce licheni aş putea găsi la îndemînă, din punctul în care mă aflu? Lichenii mei sînt cuvintele. Cuvintele-aer, cuvintele-apă, cuvintele-cer, cuvintele-om, cuvintele-idee, cuvintele-gînd, cuvintele-pămînt, cuvintele-scris şi frazele care le leagă într-o osmoză, asemenea unui bandaj strîns în jurul membrului bolnav, care ustură şi vindecă în acelaşi timp rana cea mai grea.

Şi acum şi întrebarea… de ce cuvintele? Pentru că pe multe dintre ele le găsesc ciorchine pe suflet să mă hrănesc cu ele la vreme de foame de idei şi la dilatare de timpuri. Pentru că îmi sînt corabie cu motor în cazul unor diluvii de disperare şi furtuni de sentimente. Pentru că doar ele mi se aşază pe gînduri să-mi fluture stindardul iluziei cînd îmi irosesc privirea în gol. Pentru că ele îmi vorbesc de pe un suport rece dar mă lasă să le simt organic căldura. Pentru că joacă v-aţi-ascunselea cu mine şi mă lasă să alerg după forma lor ca să mă pot bucura că le-am găsit sensul. Pentru că deseori mă trădează şi mă ambiţionează să le recuceresc. Pentru că uneori nu le înţeleg şi trebuie să mă ridic pe vîrfurile eforturilor ca să le dau de capăt. Pentru că se lasă pe mîna mea şi falsează cînd gafez, ca să ştiu că trebuie să mă corectez. Pentru că mă păcălesc ca să învăţ ca de altă dată să mă prind mai repede. Pentru că mă ascund; se îmbracă şi mă îmbracă pentru a mă putea identifica în chip cameleonic cu ele. Pentru că se ascund; se camuflează în limbi neştiute şi mă determină să le urmez în ţări care îmi pun pe furiş în traistă îndrăzneli noi. Pentru că le pot folosi ca podoabe, ca încălţări, ca umbrelă, ca acoperiş. Pentru că mă pot îmbăia în ele ca într-o baie cu spumă sau pot afla în marea lor de semnificaţii gustul sărat al vieţii. Pentru că sînt limpezi şi curgătoare şi au sonoritate de fiinţă. Pentru că mă fac sociabilă, punîndu-mă în relaţie cu o sumedenie de persoane pe care altfel nu aş fi putut îndrăzni să le ating. Pentru că doar ele mă iau la dans cînd în horă, cînd în tango, pînă mi se înfierbîntă tîmplele şi simţurile. Pentru că îmi sînt camarade de joacă şi pot fi copilul care n-am fost niciodată. Pentru că ele au îndrăzneala pe care eu nu am avut-o niciodată de a exprima adevăruri. Pentru că odată scrise şi rostite nu se şterg ca sentimentele neîmpărtăşite sau ca gîndurile neexprimate. Pentru că ele au intimitate, dar nu suferă de pudibonderie. Pentru că fac şi nu spun. Pentru că nu renunţă să urmeze firul posibilului cînd eu mă instalez în catalepsia neantului. Pentru că deschid în locul meu uşi interzise şi mă obligă să pătrund în ungherele prăfuite din mine ca să fac curăţenie.  Pentru că mă aduc oricînd alături de cei pe care îi iubesc. Şi… pentru că pe firul lor, care pare că mă trage în sus, tot la alteritate ajung, de unde, privind în jos şi în jur, certitudinea tot prăpastia rămîne. Dar, privind în sus, simt că se aude o lumină. Doar că trebuie să găsesc, ca Iona, o burtă de cuvînt de spintecat ca să răzbesc pînă la ea.