Cu viaţa pe viaţă călcînd

Etichete

început, gol, limită, moarte, oameni, orgoliu, pas, povară, sfîrşit, sine, suflet, tristeţe, viaţă

Să începi, din nou, cu sfîrşitul. Să iei pieptiş la urcuş dealul, cu povara tuturor dezamăgirilor şi eşecurilor tale în spinare, cu graţia, zîmbetul şi naturaleţea cu care ţi-ai da drumul la vale, rostogolindu-te în virtutea gravitaţiei, de prea mult entuziasm. Să-ţi înghiţi tristeţea ca pe o vomă pe care nu o poţi scuipa în public, să-ţi închizi temerile adînc în viscere, avînd grijă să nu provoace tribulaţii musculaturii în văzul lumii. Să ai pasul sigur al felinei, deşi sufletul ţi-e precum al unei prade pentru care nu se găseşte niciunde loc de ascundere. Să ai statura mîndră, chiar dacă povara sinelui neadaptat te cocoşează ca pe-o camilă care trebuie să străbată un deşert, încărcată de poverile tuturor străinilor nepăsători ce i-au pus pretenţiile lor în cîrcă. Cînd nu mai poţi, s-o iei la galop, demonstrîndu-ţi că limitele nu sînt decît nişte himere. Să priveşti întotdeauna în sus şi, niciodată în gol sau în pămînt, ci pe deasupra tuturor, ca de firescul unui orgoliu inegalabil. Să porţi întotdeauna tocuri înalte, să nu observe nimeni că de-abia te-ai ridicat din groapă. Să te prefaci că, rece şi ticălos, calci superior pe cadavrele altora, strivindu-le impasibil, deşi nu faci decît să calci cu picioarle goale pe jarul încins pe care îţi ard la temperaturi inadmisibil de mari dorinţele şi pasiunile. Să fii cel mai înalt, cel mai elegant, cel mai rafinat, ca şi cum ai fi vedeta unui bal, deşi spiritul ţi-e al unui pribeag boschetar căruia nu-i trebuie nici măcar o pereche de papuci de dîrvală pentru a se pierde pe cărările lumii. Să fii cel mai urît dintre toţi, deşi iubeşti mai presus de fiinţa ta. Să pretinzi că nu-ţi trebuie, atunci cînd tînjeşti. Să invoci pactul cu Diavolul atunci cînd te copleşeşte disperarea că Dumnezeu te-a uitat. Să loveşti nemilos în ceilalţi atunci cînd obrajii ţi se inundă de sînge şi sufletul ţi se rupe în două. Să fii călău profesionist, cînd te simţi victima călăilor amatori. Pentru ca atunci cînd ai căzut de tot, toţi să-ţi inividieze poziţia de pe podium. Să fii singurul, ca să nu se vadă cît de singur eşti în tristeţea ta. Să fii întotdeauna primul, ca nimeni să nu-şi dea seama că un nimeni ca tine, care n-a avut niciodată nimic, a pierdut tot. Sfîrşitul tău să fie pentru ceilalţi recunoaştere a victoriei, iar pentru tine, ritual macabru de îngropăciune. Nu un epilog, ci un prolog sfîşietor, ca o nouă utopie.

Cuvinte de acces la singurătate (IV)

Etichete

alteritate, împlinire, caracter, contradicţie, corvoadă, căutare, destin, deşert, fatalitate, gol, limită, lucruri, orgoliu, ridicol, rău, sens, sine, singurătate, soartă, sociabilitate, teamă, timiditate

Împotrivirea

Nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a acorda vieţii mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sînt oare ceea ce am crezut că sînt? (O. Paler, Deşertul pentru totdeauna)

Am căutat dintotdeauna să provoc imposibilul ca să-mi deschidă uşa dinspre un alt destin. Credeam că prin voinţă puteam întoarce ordinea lucrurilor, că totul nu depindea decît de puterea mea de a înfrunta înzestrarea. Absolutul îl vedeam la degetul meu mic, fiindcă relativul îmi repugna.

Caracterul care amesteca împiedicat şi ridicol timiditatea cu orgoliul şi raţiunea cu sensibilitatea mi-a fost principala cauză a exceselor prin care încercam să suplinesc lipsa unei autentice sociabilităţi. Eram convinsă că limitele erau educabile şi ambiţia doar necesară de condus cu abilitate, ca maşina de curse, printre popice fixe doar în aparenţă. Ca orice lup-singuratic, m-am ales însă doar cu frustrarea însingurării în care dădeam tîrcoale haitei din care nu putem şi nu vroiam să fac parte, dar după care tînjeam.

Corvoadele mi le-am asumat ca necesare, nu dezinteresat însă: credeam că dacă merg pînă la capătul unei dorinţe şi pînă dincolo de el, atunci destinul va ceda şi împlinirea se va instala ca deschidere spre un alt drum. Nu ştiam că unele lucruri nu le poţi avea decît dacă stai departe de ele şi că pornind în căutarea lor nu faci decît să le pierzi, distanţăndu-te de fapt de ele. Mă ardea prea abitir setea de o altă viaţă de un alt mod de-a fi, de o realitate alternativă fără a-mi da seama de ridicolul şi fatalitatea determinării mele.

Nu m-am simţit niciodată întreagă nicăieri, de aceea am căutat calea alterităţii, care mi s-a deschis temporar şi întotdeauna ambiguu. Cînd mi-am dat seama că nu trebuia să nu mă fi contrazis vreodată nu mai era nimic de îndreptat. Pierdusem totul. Pentru golul din jur nu puteam să învinuiesc pe nimeni, fiind exclusiv opera mea, aşa că nu mi-a rămas decît să vorbesc despre răul din mine, într-o încercare disperată de exorcizare. Raţiunea din nebunia mea de a construi m-a purtat, ca un val dement, în direcţia opusă celei visate de mine.

Contradictorie pe fond, neîmpăcată sub nici un chip cu mine însămi, am eşuat lamentabil în tot ce mi-am setat ca esenţial. Liberă de ceilalţi şi îngrădită de nevoia incurabilă de alteritate, defensivă şi ofensivă cu cei pe care i-am iubit, deschisă şi închisă la nou şi posibilităţi, disponibilă şi indisponibilă spre încercări şi experimente, mi-am pierdut progresiv toate punctele de sprijin, relativinzîndu-mă treptat. Deşertul mi s-a livrat cu plată la domiciliu şi cu o condamnare scrisă de a-mi lăsa iluziile să supravieţuiască în condiţii vitrege. Am devenit atît de transparentă, chiar pînă la a mă confunda cu decorul care mă încadra.  Goală de sine şi de sens, mi-a rămas să vorbesc despre mine la timpul trecut, pentru că tot ceea de ce m-am temut mai tare s-a întîmplat.

Fără capăt, fără limită, fără punct

Etichete

compromis, două puncte, limită, punct, punct şi virgulă, puncte de suspensie, sine, singurătate

Punctul nu e niciodată punct. Pentru că mai întotdeauna şi cu prea mare uşurinţă se poate transforma în punct şi virgulă, în două puncte sau în puncte de suspensie. La nivel existenţial, atunci cînd ne spunem că am pus punct prea uşor, ne răzgîndim în privinţa legitimităţii punctului. Pentru că nu sîntem în stare niciodată să ajungem la o limită, să ne oprim la o limită. Noi, acei ce ne-am născut damnaţi să înţelegem totul şi înţelegînd să iertăm, iertînd să continuăm, continuînd să aşteptăm, aşteptînd să adăugăm, adăugînd să creăm. Noi înşiruiri, noi iluzii, noi enumerări de fraze în existenţa noastră, care să se suprapună, să se încalece, să se succeadă fără o oprire clară şi-o luare de la capăt. De cele mai multe ori anticalofil şi ilizibil. Transgresăm perpetuu intransgresabilul, prelungindu-ne şi ostoindu-ne vieţile într-o hidoasă frază fără punct.

Oamenii care nu sînt în stare să pună punct sînt cei care or să ajungă să nu se mai poată citi. Pentru că şi-au permis şi şi-au îngăduit orice eşec, pentru că şi-au deplasat abuziv, pînă la relativizare, limitele individuale ale moralei, pentru că ei nu se sfîrşesc niciodată şi astfel se obosesc pe ei, de ei înşişi. Cine să-l citească pe unul care nu-şi îndură nici el delirul? Care nu e în stare să se exprime şi să vieţuiască în propoziţii simple? Acel care pune virgulă între subiect şi predicat, pentru a-i lăsa subiectului pauză de respiraţie în aşteptarea predicatului care să-l motiveze să existe? Care aleargă sincopat ori se opreşte mereu după fiecare pas să pună punct şi virgulă între gînduri? Care începe ceva de fiecare dată cu mare greutate şi doar după ce va fi pus două puncte? Care atunci cînd e sătul de el însuşi şi de lume îşi amînă la nesfîrşit verdictul morţii după trei puncte?

Omul fără punct e fiinţa nimănui. Cel pe care nimeni nu se va opri să-l parcurgă, să-l înţeleagă, să-l cunoască. Singur în curgerea lui, va trece peste toate, împiedicîndu-se şi ridicîndu-se, fără a se alege cu nimic. Nimeni nu-i va opri fraza cu-o linie de dialog, să-l ajute să-şi ia viaţa de la capăt.