Povestea singurei târfe triste

Etichete

abandon, afect, alteritate, singurătate, târfă

Ea nu te întreba niciodată nimic. Nici de ce ți-e rău, nici ce te face să-ți râdă sufletul, nici de ce te atașezi de oameni, nici de ce fugi de ei. Nu-ți reproșa absențele îndelungate, ori faptul că o sufocai, ne mai voind tu însuți nimic decât s-o respiri. Nu te judeca și nu te apostrofa. Nu te alinta, dar nici nu te jignea. Aah, de câte ori ai înșelat-o și i-ai spus că e gata, că nu te vei mai întoarce la ea! Dar mereu reveneai, umil, distrus și cerând izbăvire. Iar ea tăcea. Știa să-ți fie mereu acolo, fără să-ți ceară vreo vamă. Doar își întindea brațele reci și te cuprindea. Iar tu i te ofereai tot. Te adânceai în ea ca-ntr-un fotoliu puhav, închideai obloanele spre lume și trăgeai draperia peste pasiuni și iluzii. Stăteai așa în brațele ei cu ceasurile, cu zilele. De fapt, ai stat cu anii.

N-o iubeai, dimpotrivă. Îi adresai reproșuri în fiecare zi, tocmai ei, care nu ți-a imputat niciodată nimic. Izbeai cu pumnii în ea, o striveai sub ambițiile, închipuirile și orgoliile tale. O urai sincer și căutai numai s-o renegi. Ea-ți era pragul și limitarea, te trăgea înapoi. Te ținea captiv. Deși ea a fost singura care te-a lăsat cu adevărat liber, tot pe ea ai sugrumat-o odată cu fiecare izbucnire de vitalitate. Adolescent rebel, copil suprimat, adult imaur, indiferent ce haină ai purtat, ai găsit să-ți răzbuni neputințele pe ea. Doar îți șoptea mereu că fericirea nu e pentru tine, că nu ți-a fost dată. Cu toate astea, ea era tot ce-aveai când te întorceai din încercările tale eșuate de-a lua viața în piept și de-a te încrede în oameni sau în vreun rost. Dar ai continuat, tu, trufaș și inconturnabil, în așa-zisele preferințe și decizii, să te iei pe tine mereu în serios și pe ea în batjocură.

Până când, sfârșit venit fiind, dintr-una dintre aventurile vieții tale (sau poate din toate încercările de-a fi fericit?) ajuns acasă, n-ai mai găsit pe nimeni. Nici n-ai strigat-o, ai așteptat-o să vină, ca întotdeuna, că doar ea era acolo mereu. Unde să se fi dus?! Ea, damnarea ta, ultima redută, ultimul pat, cea de pe urmă renunțare? Ce să fi căutat în altă parte?! Ea era doar a ta, necondiționat, așa a fost, doar, mereu.

Aveai să înțelegi, nu prea târziu, că ea e a tuturor. Că e ibovnica ființei, amanta de pe urmă, curva vieții, îngerul morții. Și se dă tuturor celor cu conștiința ultragiată, sufletul stors și voința răpusă. Pentru care speranța e ironie, încrederea în sine un scuipat primit pe pleoapă, iar iubirea o glumă proastă.

Singurătatea aceasta a fost numai a ta, dar tu n-ai înțeles la vreme. Doar când nici singur n-ai mai putut să fii, și-ai început să simți ce înseamnă să fii singur cu adevărat. Și atunci a fost prea târziu și ca să mai fii singur.

Mofturile memoriei selective

Etichete

afect, alteritate, amnezie, anamneză, clipă, dată, emoţie, esenţial, gîndire, memorie, oameni, singurătate, stare, uitare, uituc, viaţă

„There’s just too much that time cannot erase…”

Sînt o uitucă. Mi se reproşează, mereu, din aproape toate sursele apropiate, că uit date, nume, atribuţii, obligaţii, termene, întîmplări, idei, informaţii, chiar convingeri, principii şi valori. Nu-mi amintesc chipul oamenilor cu care interacţionez zilnic, numele colegilor, al rudelor, al studenţilor, nu-mi mai amintesc nici măcar numele unor oameni care la un moment dat au poposit în viaţa mea. Nu-mi amintesc nici o dată esenţială: nici data cînd ar trebui să-mi vină bursa, nici data cînd trebuie să plătesc telefonul, nici deadline-ul proiectelor sau vreo dată de naştere, nici vreo dată, care în ordinea experienţelor esenţiale din viaţa mea a marcat ceva anume. Nu-mi amintesc mai nimic din miile de pagini pe care odată le-am citit, aprope nimic din sutele pe care le-am scris, nu-mi amintesc ce gîndeam acum doi an, o lună, o săptămînă, o clipă înainte. Nu-mi aduc aminte mai nimic despre locurile pe care le-am vizitat, nici un nume de muzeu, de stradă, de clădire, de personalitate istorică. Nu-mi amintesc ce vorbesc, nu ţin minte la ce anume mă înham, nu ţin minte să sun, să anunţ, nu ţin minte unde pun lucrurile, nu ţin minte că nu trebuie să uit, nu ţin minte că trebuie să mă concentrez să nu uit. Nu-mi amintesc mai nimic din ce am învăţat sau am trăit, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Nu-mi amintesc nici măcar ce mi-am promis mie la un moment dat că o să fac sau nu o să fac, că o să reacţionez sau nu o să reacţionez. Sînt o amnezică aproape absolută.  Trăiesc într-o dezordine în care orice sforţare cognitivă este o utopie, fiecare efort devenind în ordine pragamatică de prisos.

Cu toate astea îmi amintesc perfect stări şi senzaţii a căror memorie o resimt aşa cum îmi simt propria carne. Îmi amintesc golul din stomac pe care mi-l dădea preajma unui parfum anume, îmi amintesc tremurul pe care mi-l dădea atingerea unor degete anume, îmi amintesc emoţia aparte pe care mi-o oferea strălucirea unei priviri anume, îmi amintesc fiorul din faţa unei beri şi-a unei scrimiere anume, îmi amintesc sfîşierea lacrimii din urma unei despărţiri anume. Mi le amintesc pe acestea într-un număr infinit de culori şi de detalii şi în cea mai bogată paletă de percepţii senzoriale. Sînt o purtătoare de stări sublime, de stări de groază, de fericiri de nemăsurat, de dureri de neapreciat. Sînt oameni, lucruri, contexte, imagini, ipostaze pe care nu le pot uita fiindcă mi se perindă pe dinaintea simţurilor, prin anamneză, cu o concreteţe de-o pregnanţă suprinzătoare la fiecare evocare. Aşa mi se aleg oamenii semnificativi, aşa mi se împlantează în suflet sentimentele cele mai puternice, aşa mi se stabilesc convingerile şi credinţele de nestrămutat. Ceea ce îmi amintesc este ceea ce nu aş putea niciodată să uit, sînt clipe privilegiate, providenţiale care mi-au iluminat sensul vieţii şi au căpătat ubicuitate prin faptul că au stabilit natura definitivă a unor afecte insurmontabile.  

***

Uit mereu că nu sînt singură, că alteritatea e o prezenţă şi nu o himeră şi că asta e tot ce contează. Pentru că uit să-mi amintesc ce simt, nu ce gîndesc.

Dragostea în vremea minciunii

Etichete

afect, alteritate, dezgust, dragoste, farsă, iubire, singurătate

Vulpe bătrînă, iubirea

Nu cred în grija care impune condiţii. În lătratul preocupării pentru celălalt, echivalent al şantajului sentimental ce nu vine dintr-o iubire prea mare, ci dintr-o nesiguranţă de sine care impune ţinerea „sub papuc”. Nu cred în dragostea care controlează, care măsoară, care normează şi-l constrînge pe „obiectul posedat” la un anumit soi de comportament cotidian. Nu cred în dragostea părinţilor pentru copiii pe care îi verifică non-stop, pe care îi urmăresc ca să îi aducă de păr acasă, pe care îi umilesc cu rînjet în faţa prietenilor şi pe care în ultimă fază îi obligă să le zîmbească strîmb, din ură. Nu cred în dragostea prietenilor care te sună de douăzeci de ori ca să te întrebe cu insistenţă ce e cu tine cînd e limpede că nici măcar nu vrei să le răspunzi la telefon. Nu cred în dragostea iubitului care îşi întreabă iubita cu cine, unde şi cît mai stă, care îi contabilizează berile sau consumul de nicotină, care îi permite să iasă în oraş doar cu el, care o supune propriilor obiceiuri şi în final, o văduveşte fiinţial de o bucată esenţială de personalitate.

Aceste simulacre de dragoste urmăresc, în fapt, însingurarea celuilalt şi înstrăinarea lui de acele fiinţe care-i oferă un afect autentic, liber de constrîngeri formale. Ele îmi repugnă pentru că, de fapt coincid cu cerşitul de afect, pe care ori l-au pierdut, ori sînt pe cale de a-l pierde, ori nu l-au avut niciodată cu-adevărat. Mă dezgustă pînă în măduva fiinţei indivizii ce le practică nonşalant, cu o ostentativă siguranţă de sine care se clădeşte pe bagatelizarea celuilalt (în particular şi în public). Aceşti inşi stăpînesc la perfecţie tehnica pisicelii „simpatice” mizînd pe puterea de concesie a celuilalt. Rînjetul de satisfacţie au abilitatea de a-l înlocui, după ce au obţinut ce-au dorit, cu un sărut drăgostos. Tot ei sînt cei care victimizează, care reproşează, inducîndu-i celuilalt o culpabilitate falsă ca o piatră de moară plasată strategic de gîtul propriei individualităţi.

Preţuiesc acele forme de iubire care există în virtutea empatiei spontane, a unei înţelegeri mutuale totale, a unei încrederi subînţelese, a unor certitudini interioare care nu au nevoie de probare şi certificare. Afectele care nu impun, nu cer prezenţă constantă, expresii de manifestare fixate în tipare sociale, nu reclamă vreo obligativitate, ci se oferă în mod firesc – nu din obligaţie, ci din preţuire şi admiraţie. Aceste soiuri de dragoste sînt privilegii destiniale pe cît de rare pe atît de pline de fiinţă. Sînt cele prin care noi, ca indivizi, creştem, progresăm, jubilăm. Ele sînt portretul îmbunătăţit, unica oglindă în care ne putem privi cu mîndrie şi încîntare. 

În lipsa unor întîlniri provedenţiale nu cred în consolările simulacrelor de afect. Pledez fără posibilitate de recurs pentru condamnarea farsei, asumarea unei singurătăţi esenţiale şi scuipatul pe închipuitele iubiri.

Războiul de secesiune a sentimentelor

Etichete

afect, împotrivire, belicos, bătălie, dragoste, luptă, masacru, provocare, redute, război, secesiune, sentimente, teritorii

Ceea ce-avem ne prisoseşte. Ne este plictis, sufocare, chin, dezgust. Pentru că ne place ipostaza de cuceritori, iubim asediile şi războaiele mai presus de orice platitudine sinonimă păcii. Ne motivează redutele cele mai înalte, teritoriile cele mai bine păzite şi fiinţele imposibil de supus. Ţara noastră de baştină are graniţele sufocant de strîmte pentru avîntul nostru interior, iar indivizii ce ne înconjoară ne sînt atît de-aproape, încît prea uşor îi confundăm cu nişte paraziţi. Paradoxal oarecum, nu ne orientăm însă spre vreun tărîm mirific, ci tot spre unul colcăitor – e singurul care ne-ar putea justifica războaiele împotriva tuturor şi a noastră înşine. Altfel, cum ne-am putea masacra constant în virtutea unei bune credinţe, renaşte apoi din propria mizerie, îmbăiaţi în propriul sînge, pentru a porni de fiecare cu un chip nou spre următoarea bătălie?

Ne place al dracului împotrivirea, ne extaziază provocarea şi ne magnetizează neprevăzutul. Înfrîngerile suportate sînt o specialitate în sînge pe care o preferăm mai presus de toate, condiţia fiind doar ca lupta să fie dreaptă şi duşmanul cel mai vajnic dintre toţi – astfel încît, tot ceea ce am dobîndit sau am pierdut să se investească de sens. Ceea ce ni se se serveşte pe tavă, fără să fi fost în prealabil supus osîndei şi carnagiului, ne provoacă scîrbă. Ne strînge stomacul şi ni-l scoate de la inimă pe cel ce ni se oferă aşa, facil. Carcera temporară o trăim cu voluptate, ca pe o premisă pentru a trezi în noi dorinţa de libertate, care în lipsa constrîngerilor, ar rămîne condamnată într-o latenţă.

Disperarea şi furia ne sînt motoarele existenţiale pe care le putem ambala la maxim pentru a ne propulsa în existenţă. Ne impulsionăm astfel prin răzvrătire, inducîndu-ne o perpetuă stare de asediu care să ne ţină în viaţă. Convinşi de ura noastră şi acaparaţi de înverşunare dăm din coate ca şi cum am trage cu arma. În determinarea noastră şi-n virtutea spiritului belicos, ne luptăm de fapt ca să ne ucidem programat şi sistematic toate sentimentele. După război ne alegem însă doar cu schijele implantate în suflet ale unei iubiri prea mari.

Renunţarea la bucurie

Etichete

afect, bucurie, delir, laşitate, minciună, nefericire, renunţare, sine, singurătate, traficare

Încercînd să eludăm acele elemente care ne fac rău, rănindu-ne în anima aşteptărilor, ajungem la sincopă afectivă, la neputinţă sufletească. Impunîndu-ne o răceală raţional justificabilă  faţă de anumite contexte, faţă de anumiţi oameni şi în anumite clipe, ne transformăm în nişte monştri de gheaţă, care şi-au pus iluziile la criogenat. Înrăiţi în falsa convingere că putem să ne impunem să nu simţim ceva anume, ne îndepărtăm de un rost esenţial al existenţei care se justifică numai pe filieră  emoţională.  Atunci, „maturitatea” de a alege să „nu pui la suflet” e însăşi negaţia sinelui în raport cu el însuşi, fuga faţă de asumarea unui supliciu care e perfect legitimat şi trebuie asumat în ordine constructiv-fiinţială. Orice „ar putea fi” îşi pierde atunci posibilitatea de a mai exista, din anxietate şi din neasumare. Negînd că îţi pasă, îmbălsămînd durerea în consolări precare şi mumificînd-o în uitare devii cu premeditare propriul criminal.

Optăm mai cu seamă pentru irosirea în contexte pragmatice decît pentru arderea în conjuncturi vii, în care trebuie să depunem mărturie în faţa noastră înşine cu un maximum de sinceritate. Ne ascundem prin mecanisme futile şi evadăm prin portiţe inventate în lumi în care să ne ocupăm timpul, dar nu şi durata. Sufletul îl lăsăm în uşă, spunîndu-i „nu se poate”. Afectele care s-au diluat nu le rebutăm în totalitate, le abandonăm, lăsîndu-le într-un soi de stand by. Ne minţim voluntar şi conştient, invocînd o morală exterioară care ne eliberează de culpabilitatea de a trişa şi de a măslui propriul adevăr. Acest soi de perversitate maximă, această trucare a identităţii noastre sufleteşti ne face mai goi şi mai laşi. Şi ne semnează, fără posibilitate de revocare, condamnarea la nefericire pe viaţă.

Sufletul ca un bordel

Etichete

afect, aşteptare, bordel, delir, prostituţie afectivă, singurătate, suflet

Doamnelor şi domnişoarelor cochete, pretenţioase, parfumate şi pudibonde v-aţi privit vreodată în oglindă şi aţi văzut în locul dumneavostră un şir de curve? Probabil că nu. Vă simţiti prea fine şi prea delicate pentru ca putea măcar reproduce mental cuvîntul curvă. Cine, dumneavoastră? Nu, nu se poate, e o injurie gratuită, corpul dumneavoastră nu se vinde şi nu s-a vîndut niciodată. Poate nici nu s-a dat vreodată. poate că sînteţi singure, feministe şi independente. Dar sufletul? De cîte ori v-aţi vîndut sufletul? Sau poate ar trebui să întreb de cîte ori v-aţi dat sufletul pe degeaba? De cîte ori aţi ales să vă deschideţi larg porţile simţirii şi să lăsaţi afecte trecătoare să vă penetreze intimitatea? Sau poate nu erau nici măcar trecătoare, erau mai grav, definitive. Pun pariu că nici măcar n-aţi cerut nimic în schimb. Aţi cerut vreodată cuiva să se descalţe la uşă? Sau măcar să fie ferchezuit, manierat şi parfumat, asemenea dumneavoatră? Aşa aţi visat pesemne, dar v-aţi ales cu urme de bocanci pe pat. Pe urmă v-aţi obişnuit cu nişte clienţi atent aleşi care vin şi pleacă, atunci cînd le vine cheful, care iau vamă şi lasă urme, fără să vă sărute mîna şi fără măcar să spună „La revedere”. Eraţi prea epuizate de simpla existenţă a unui afect în interiorul dumneavoastră ca să mai îndrăzniţi să mai pretindeţi ceva în plus, nu-i aşa? Oricum totul rămînea ascuns, pitit, tupilat în interiorul unei substanţe imateriale. Putregaiul din suflet nu răzbătea pînă pe dinafară. Eraţi aceeaşi fiinţă intangibilă. Clienţi mai existau, dar aveaţi neapărat pretenţia ca mai întîi să fiţi curtate îndelung, vă înduplecaţi greu. Clienţii activi erau aleşi pe strînceană, după îndelungi „negocieri”, tatonări, tachinări. Doar sufletul se oferea de la prima întînire, chiar dacă vă codeaţi şi nici măcar nu vă prindeaţi. Acum îmi puteţi spune cam de cîte ori v-aţi dat sufletul şi cam cîte tipuri de afect şi-au flururat indiferenţa prin sufletul dumneavostră întinat? Cît de capre aţi putut sta şi pentru cîţi oameni pe care i-aţi iubit şi nu v-au iubit deloc sau nu v-au iubit cum aţi fi dorit să vă iubească? Priviţi retrospectiv, introspectiv şi prospectiv în dumneavoastră şi o să vă vedeţi sufletul asemena unui bordel obosit, urît mirositor, plin de puetregaiuri şi de flori carnivore care se hrănesc cu stîrvuri din afecte deteriorirate asupra cărora nu se mai manifestă decît nevoia pură, nefardată, nepretenţiosă, neparfumată. Sufletul dumneavoastră e bulimic, doamnelor şi domnişoarelor, se manifestă canibalic. Aproape că nici nu vă mai preocupă să mai tăinuiţi. Aţi ajuns la umilinţă, ca nişte păsări flămînde care deschid disperate ciocurile să primească fărîmituri de afect. Cereţi. Nu vă mai codiţi. Ieşiţi în pielea goală la poarta bordelului şi strigaţi că vă daţi pe gratis celor pe care îi iubiţi. Sînteţi lamentabile, doamnelor. În curînd o să rămîneţi fără nici un client. Clienţii preferă să plătească, ce le este dat pe gratis nu le convine, pentru că îi obligă.  Cine credeţi că are vreme să treacă pe la bordel în fiecare zi şi să vă asculte jelaniile dezolante şi să vă primească afectul dezlănţuit? Nimeni nu vrea să apăsaţi pe inima lui cu sufletul dumneavoastră. Ştiu că răspunsul „nimeni” nu vă satisface, vă încăpîţinaţi să aşteptaţi. Aveţi grijă, că v-a curs rimelul de la ochiul stîng. În rest, totul a rămas la fel, doar sufletul a început să vă amorţească, dar important e că nici dumneavoastră nu mai simţiţi nimic. Deja v-aţi obişnuit.