Cu un buchet de flori se face primăvară

Etichete

buchet, cerşetori, flori, foame, ghene, gunoi, mîncare, mizerie, Noica, Salubris, zăpadă

De la fereastra camerei mele am vedere directă către o „constelaţie” de ghene. Priveliştea cotidiană diurnă şi nocturnă m-a obişnuit cu imaginea cîinilor, cerşetorilor, haitelor de cîini şi haitelor de cerşetori care se sfîşie între ei pentru mîncarea pe care o adună de prin gunoaie. Le-am urmărit foamea, le-am studiat rapacitatea, i-am văzut cum se rup ca să să-şi rupă unul altuia de la gură şi mi-am zis că oameni, cîini, tot una, doar se subordonează fără raţiune aceloraşi instincte. Oamenilor le-am atribuit „de sus” (şi la propriu, şi la figurat) imposibilitatea salvării din mizerie. 

Pînă astăzi, o zi pătată cu zapădă, care a împroşcat străzile cu glod, şi a prefăcut mai degrabă decît de obicei ziua în noapte, cînd am zărit un cerşetor care căuta prin gunoaie să-şi facă un buchet de flori. Alegea cu grijă firele de crizanteme, dădea la o parte florile ofilite şi căuta să le strîngă cît mai potrivit într-un mănunchi de frumuseţe viu colorată. Mai pe urmă, cînd cerşetorul meu va fi plecat cu tot cu veselia buchetului său, un angajat al Salubris mătura înjurînd petalele care s-au scuturat, laolată cu nişte coji de cartofi şi doze de bere. N-am avut cum să nu mă întreb, noician, „Cum pătrunde spiritul în lume?”.

P.S. Şi cînd mă gîndesc cîte lucruri frumoase obişnuim să dăm, cu prea puţine regrete, la ghenă…

Reclame

Poftiţi la căcat!

Etichete

abjecţie, cocoşat, curăţie, căcat, hîrtie igienică, hidos, hidoşenie, idigenţă, igienă, indivizi, jeg, lume, lumea reală, maculare, mizerie, oameni, omul nou, precaritate, sctaofilie, sectă, societate, şobolani

Devenim, atît prin noi înşine, cît şi prin ceilalţi, nişte monştri scatofili. Nişte monumente de egoism care-şi fac diplomă de merit din căcatul pe care îl fac, îl gîndesc, îl trăiesc şi îl manîncă. Nişte indivizi care nu sînt nimic, nu au nici un rost, nici o vocaţie, dar trăiesc, orgolioşi, în propria mizerie mai confortabil decît şobolanii. Şi, da, ca orice sectă, caută adepţi.  

Deprindem scatofilia şi o confundăm cu adaptarea. Ne apărăm de aproapele prea-curat sau avem grijă să-i împroşcăm visurile şi naivităţile cu căcat pentru a-l arăta apoi cu degetul şi a-l numi un ratat. După ce îl vom fi distrus îi vom răspica între ochi cu superioritate: „Ţi-am spus eu că aşa-i în viaţă!”. Ne răzbunăm pentru neajunsurile noastre pe suflete încă ne-maculate, pe minţi cu vulturul în priviri, pe apropiaţii care ne dojenesc nu din răutate, ci din drag. Din cercul nostru strîmb aruncăm cu anatema, ţintind cu ea cît mai sus. Am devenit răi, urîţi, abjecţi cu scuza că ne-am pliat pe profilul reclamat de viaţa în societate şi în „lumea reală”.

Dar de ce nu ar fi lumea gîndului curat o lume reală? De ce nu ar fi acea a vocaţiei mai presus de umilinţe o lume reală? De ce n-ar fi dragostea care uită şi iartă tot dintr-o lume reală? Nu, oamenii care reuşesc să rămînă tributari idealurilor lor şi principiilor lor, nu sînt extratereştri. Ei doar sînt mai mult decît noi, cei ce am uitat că am fost odată îngeri care se scîrbeau de mizeria lumii. Ne place să fim nişte Satane de doi lei, care îşi trafichează identitatea pentru ca să-şi obţină o satisfacţie fabricată mai prost decît un produs chinezesc.

Faptul că ni se pare că am reuşit să devenim „ca ceilalţi” ne oferă adăpostul unui sistem împrumtat şi de cele mai multe ori deficitar adaptat sau neadaptat propriei structuri fiinţiale. Devenim, practic nişte făpturi strîmbe, care-şi calcifiază coloana vertebrală într-un profil hidos. E oare hidoşenia trăsătura pe care trebuie să o deţină în mod obligatoriu un reprezentant adaptat al lumii care trăim? E oare lumea în care trăim o lume a cocoşaţilor? E oare căcatul substanţa societăţii şi noi nişte decreţei condamnaţi a priori la scatofilie? Răspunsul pe care ni-l dăm zi de zi ca să ne scuzăm imoralitatea şi viaţa în minciună este un „Da!” înfipt într-un pămînt care ne este nouă indicator de ne-contestat al pragmatismului întru care ne justificăm abjecţia şi indigenţa afectivă. Iar de igienă spirituală nici nu mai poate fi vorba. Doar n-ai să te speli de jegul care te face să treci neobservat, bine-apreciat şi protejat prin „lumea reală”!? Credinţa să fie şi ea azvîrlită în budă şi cu ea să se ducă pe apa sîmbetei şi orice aşteptare a mîntuirii întru ceea ce ne-a fost odată mai presus de fire! Astfel să triumfăm ca oameni noi care nici nu se mai şterg cu dosul mînecii de căcat. Doar e lumea în care am ales să trăim.

Hîrtia igienică va fi în curînd doar o amintire pierdută a Paradisului exilat din „lumea reală” a omului nou. Secta scatofililor a devenit de o majoritate covîrşitoare şi a preluat puterea şi asupra realităţii lumii noastre.

Abluţiunea căcatului în ploaie

Etichete

abluţiune, alteritate, căcat, destin, mizerie, nefiinţă, oameni, ochi, ploaie, singurătate, suflet, tristeţe, vedere

Mă apropii în fiecare zi, din ce în ce mai abitir, de nefiinţă. Viaţa se scurge din mine în şuvoaie groase de dermatograf. E ca şi cum ar ploua peste mine cu smoală topită. La fiecare capăt de geană la care mai stăruie inutil o sferă de speranţă, se spînzură, în spasme, cîte un ultim eu. La fiecare strîngere de pleoape mai plesneşte în mine cîte o coardă , pînă cînd îmi aud destinul fredonîndu-mi obsedant aritmiile inimii. Iluziile mi se preschimbă în pîrîuri care se chircesc abulice în ghemotoace de materie reziduală. Obrazul mi se umple de tăciune, albul ochilor mi se-ntunecă de urzeli roşu-aprins şi irisul mi se-nverzeşte încremenit în neputinţă. 

Cînd plouă din nori şi nu din glande, văd maşini cum se-apropie de mine cu farurile căscate, dar în ultima clipă îmi dau seama că nu vin spre mine. Doar trec, peste. Văd oameni care nu sînt, dar care există şi care doar mă ocolesc. Trecînd, pe lîngă. Văd alterităţi traversînd. Însă nu vin înspre mine. Doar pleacă, dinspre. Văd semaforul preschimbîndu-se în roşu, trăgînd o pleoapă copleşitor de intermitentă peste verde. Văd şuvoiuri de apă vie prelingîndu-se în bulboane dincolo de mine, lăsîndu-mi ambiţiile la putrezit. Văd uşi ale barurilor cum se trîntesc, lasîndu-mi amintirile pe preş. Văd borţi de lume ce odată m-au primit, cum îmi cos trecerea spre înăuntru cu aţă albă, lăsîndu-mi visele la stafidit. Văd o perdea neagră, scurgîndu-mi-se pe dinaintea ochilor şi atunci înţeleg că mizeria din sufletul unui căcat lăsat în ploaie n-o s-o spele nici o ploaie.

Bucuria de-a fi în căcat

Etichete

închipuire, căcat, demiurg, frumuseţe, iluzie, masochism, mizerie, noroi, oameni, scatofilie, urît, utopie, viciu

Sînt oameni cu o atracţie deosebită pentru gustul mizeriei. Care cheamă semi-incoştient  înspre ei ticăloşiile celorlalţi. Cărora li se întîmplă urîtul şi li se răsplătesc eforturile prin împroşcarea cu noroi. Pentru că, în fond, ei înşişi aleg să se lege afectiv şi mental de acei oameni şi de acele spaţii cu potenţial destructiv, care să îi consume organic, să le cangreneze ţesuturile cu substanţe acido-veninoase. E greu de spus pe ce filieră vine această stranie predilecţie, dacă pe cea a masochismului, a scatofiliei ori a viciului.

Curios este că aceşti oameni care electiv se înscriu în orizontul mizeriei aşteaptă creşterea celei mai frumoase dintre flori în acel spaţiu care oferă practic condiţii imposibile pentru dezvoltarea frumuseţii. Asta e provocarea care le devine scop suprem şi justificare în existenţă. Îşi doresc să cunoască acea strălucire care poate fi obţinută doar prin reflexia razelor de soare în ciobul de stilclă din noroi. Asemenea unor demiurgi închipuiţi vor să sfinţească acel loc sau să mîntuie acel om, să-l transforme în ceva ce fără ei n-ar fi putut deveni, şi asta să le fie opera vieţii. Indivizi cu obsesia ideii formative a celorlalţi şi-a spaţiului, falşi pedagogi şi rateuri ale propriei vieţuiri, mai speră să-şi găsească sensul în încercarea de-a înfăptui, undeva sau în cineva, un miracol. De ce ar alege frumosul în care nu e nici o nevoie de ei, care e constitutiv perfect? De ce-ar alege Paradisul opulent în perfecţiunea banalului, în detrimentul Iadului, unde pot arde sub flacăra multiformă a dezgustului care îi face să sară-n sus la orice pîlpîire cît de mică?

De fapt, oamenii care aleg mizeria aleg provocarea, supliciul asumat întru găsire, formare, creare. Ei vor să transforme imposibilul în posibil, deşi ştiu prea bine că acest fapt este o nălucire, o utopie. Ştiu prea bine că astfel fac o alegere irevocabilă. Îşi asigură nefericirea pentru totdeauna în faţa fericirii oricum iluzorii şi efemere. Dar pentru ei asta este singura expresie sub care pot exista, blestemaţi a priori. Nu le plîngeţi de milă, în mizeria lor, ei sînt, într-un fel, fericiţi.

Căcatul şi trandafirul

Etichete

Androgin, antagonism, bine, compromis, căcat, delir, dihotomie, existenţă, frumos, jeg, mizerie, pachet, pervertire, rău, sine

Miracolul vine la pachet cu jegul. Bucuria vine la pachet cu amărăciunea. Soarele vine la pachet cu norul. Frumosul vine la pachet cu urîtul. Înaltul vine la pachet cu precarul. Alteritatea vine la pachet cu singurătatea. Ori le primeşti pe amîndouă, ori rămîi cu nimic. Măsura în care se „echilibrează” şi se justifică cele două dimensiuni antagonice este, în esenţă, o necunoscută. Uneori proporţia însăşi este o farsă sau o minune. Certitudinea este însă doar dihotomia între polul sud şi polul nord, între Paradis şi Infern, între minunat şi grotesc, între prăbuşire şi jubilaţie. Nu există răul pur sau binele pur. Tot ce este e căldicel şi perfect compromis în structura sa constitutivă. E un Adrogin infect de bine închegat şi indestructibil. Inepurabil. Care se livrează individului într-o formă neproteică. Cu toate formulele vrăjitoreşti, cu tot cu mîna lui Dumnezeu sau coada Dracului, amestecul nu-şi capătă eterogenitatea. Jegul şi curăţia nu se separă precum apa şi uleiul. Moleculele de mizerii se împreunează gregar şi pasional cu moleculele de miracol într-o formă de adulter impardonabil.nabil.

Poate fi rebutat pachetul de „daruri” al existenţei din perspectiva unei moralităţi intrinseci şi a unei consecvenţe cu un ideal abstract? Poţi fi numai al frumosului fără să-ţi înmoi fibrele sufletului şi în noroi? Dacă ştii că nu, şi nu poţi accepta, ai putea face o alegere legitimă şi lipsită de regrete iminente între compromis şi neant? Sau, ai putea stabili limitele compromisului în cazul în care sonoritatea neantului îţi sună prea lugubru? Oare, de la un un anumit punct încolo, odată lansaţi pe teritoriul compromisului, limitele nu se deplasează de la sine spre un mai mult care perverteşte fiinţa ineluctabil? Floarea de vişin a conştiinţei care tronează peste căcatul de-a fi, poate oare parfuma realitatea sau e pur şi simplu o decoraţiune de prost gust?

Mizerie şi dezordine

Etichete

camera mea, căldură, dezordine, dulap, frig, lehamite, lleida, lumină, mizerie, ordine, singurătate, soare, suflet, uşi

Unele ziceri-clişeu mă simt nevoită să le îndreptăţesc, cum ar fi aceea că organizarea şi aspectul spaţiului camerei tale reprezină o reflexie sau o proiecţie a propriei interiorităţi sufleteşti.

Tot observ că, de zile bune în şir, în camera mea din Lleida, e dezordine şi mizerie, dar eu nu fac nimic în acest sens. Intru, mă uit, mă dezgust, calc cu grijă şi încerc să nu mă ating prea tare de mobilierul pe care praful s-a strîns şi s-a sucit după bunul plac. Patul nu mi-l fac niciodată, pătura stă mereu dată la o parte, cearşaful mototolit în partea dinspre perete, perna apăsată şi „aşezată” cîş. Din dulap se văd ieşind o mînecă de la o bluză şi toarta de la o geantă, care atîrnă peste stratul de praf de dedesubt. O uşă stă crăcănată pe jumătate, aşa încît să se poată lesne observa mormanul de haine amestecate ca într-un coş dintr-un magazin second hand, care mai stă şi să se prăvălească drept în mijlocul camerei. Vorbind de uşi… În camera mea toate uşile scîrţîie –  şi cea de la intrare, şi cea de la balcon, şi cele de la dulapuri, pînă şi sertarele. Ignor sistematic faptul că le-aş putea unge.

Oglinzi n-am deloc. Doar una foarte mică în care mă machiez. Am în schimb odorizant de cameră, ca să miroase strident a flori şi-a primăvară. Am şi un copăcel. Era mic şi bogat, plin de frunze cărnoase de o culoare verde crud, brăzdate cu dunguliţe fine, albe. Acum copăcelul meu începe să nu mai fie, deşi îl ud de fiecare dată cînd îi simt pămîntul uscat. Devine din ce în ce mai spîn pe zi ce trece. Frunzele îl părăsesc, unele dintre ele uscate şi putrezite, însă cele mai multe încă verzi şi sănătoase.

Am şi un carton galben prins în pioneze pe peretele de deasupra patului, pe care mi-am propus să adun gînduri şi să reţin întîmplări. Pe margini am scris doar vreo două citate, din amintiri şi memorie, în rest, centrul a rămas gol, neatins.

În camera mea e mereu frig. Poate pentru că las tot timpul uşa la balcon deschisă. Nu mă pricep niciodată să anticipez cît de rece va fi ziua respectivă, de aceea, de cum mă trezesc şi pînă mă culc las frigul, ceaţa sau ploaia să intre şi să-şi facă de cap. Eu însă mereu aştept să pătrundă căldura şi soarele, să facă particulele de praf să danseze brownian prin aer. Dar pesemne că şi luminii i-e lehamite să pătrundă la mine în cameră.