Prognoză

Etichete

anm, futuna, prognoza

ANM a emis o înștiințare de vreme rea. Se anunță furtuni de nisip și focuri de paie. S-a emis cod roșu de caniculă în cele mai importante regiuni nervoase și senzoriale. Toți rezidenții Marilor Depresii, bipolarii cu precădere, sunt avertizați să nu-și părăsească propriile Euri și să nu-și iasă din Sine. Să se zăvorască între pereții gândurilor și să tragă peste poftele lor cele mai acerbe, plapuma solitudinii și resemnării.

Toți vecinii lor sunt, de asemenea, atenționați, să nu încerce să stingă focul, să rămână în zona de confort, ca să nu se regăsească mistuiți de vreo flacără care le va da foc la valiză. Celor prinși în mijlocul furtunii li se recomandă să se țină de lucrurile stabile, verificate, cu adevărat importante. Cei cărora le-a intrat praf în ochi sunt sfătuiți să se clăcătească din abudență, pe ochi, cu ceai de mușețel. Calmează. Și apoi să-și odihnească ochii și trupul în patul de-acasă, nu în paturi străine.

ANM a mai avertizat asupra schimbărilor bruște de vreme. Ar putea urma un cod portocaliu de ploi. Regiunile afectate ar putea fi centrul ființei și epicentrul moralei, care ar putea fi devastat de tsunamiuri puternice. Meteorologii recomandă purtarea vestelor de salvare și evacuarea, DE URGENȚĂ!, a zonelor calamitate.

Aaah, contravine cumva recomandărilor anterioare? Cei de la ANM nu sunt, oricum, cei responsabili de schimbarea vremii. Iar recomandările generale oricum fac apel la precauție. Ceea ce îi exonerează de responsabilitatea oricărei prognoze. Poate, totuși, ne vom încălzi împăcați și, ironic, de razele unei toamne târzii și împăciuitoare.

Sursă foto

Degeaba

Etichete

ambivalență, destrămare, dualitate, sensul vieții, sine, suferinţă

„De ce te pedepsești?”, m-a întrebat. Nu știa el că întrebarea asta e o găleată aruncată într-o fântână prea adâncă. Ce avea să-i fi răspuns? Pentru tot sau pentru nimic? Pentru că sunt sau pentru că nu sunt? Fiindcă am un defect de „fabricație”? Fiindcă iubesc viciul și durerea, fiindcă sunt masochistă, fiindcă sufăr de mania persecuției și de depresie? Că am ales, mereu, din instinct, dar conștient, răul și ceea ce-a fost greșit? Că mi-s dragi până la disoluție oamenii nepotriviți? Că am un morb al distrugerii? Că am vrut să văd cât de mult pot să decad și până unde? Că sufăr de inadecvare? Că-mi sunt propriul experiment pe carne vie? Că așa mă testez până dincolo de limita rezistenței? Că viața mea e un exercițiu absurd și sadic de transgresare a limitelor? Aș fi putut, dar toate sunt întrebări peste întrebări și speculații, nu și răspunsuri. Și altfel, cum ai putea să-i oferi cuiva o astfel de radiografie sumbră a ființei tale?

Dar, ce-ar fi dacă eu însămi mi-aș răspunde la întrebarea asta? Unde să caut răspunsul? În mine sau în afara mea? Ce știu este doar că niciodată n-am găsit soluții la probleme, ci doar complicații. Explicații, dar nu și rezolvări. Că am desconsiderat ce-am avut, și mi-am dorit ce n-am putut avea. Că mai presus de orice, m-am detestat pe mine. Că am iubit răul și imposibilul, și m-au lăsate rece afectele curate și gratuite. Că am disprețuit sensibilitatea confundând-o cu slăbiciunea și am apreciat ticăloșia deghizată sub formă de putere. Că atenția m-a plictisit și lipsa de apreciere m-a distrus. Că am căutat să fiu totul pentru oamenii care nu voiau decât să mă folosească o vreme. Că am nădăjduit la fericire, mustind în nefericire. Că am contemplat frumosul, bălăcindu-mă în urât. Că m-am agățat de iluzii, deși, cu luciditate, am intuit deziluzia.

Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine.

Că am ținut să demonstrez că am forța de-a schimba și de a face diferența, deși știam că mă angrenez într-o luptă cu morile de vânt. Că am crezut în continuări, deși am prevăzut sfârșitul. Că am acționat în răspăr, ca să-mi justific eșecul. Că am sperat, deși nu se-ntrevedea decât destrămarea. Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine. Că am fost egoistă cu toată lumea și altruistă cu cei care și-au bătut joc. Că am am acționat mereu împotriva a ceea ce trebuia. Că văd enorm și simt monstruos. Fiindcă nu am nici un motiv real și sufăr, și fiindcă mă simt absurdă în raport cu suferințele adevărare pe care le trăiesc unii în lume. Fiindcă nu mai știu cine sunt și cine mai vreau să fiu. Pentru că nu găsesc nici sensul vieții, nici plăcerea clipei. Fiindcă sunt contradictorie și ambivalentă. Fiindcă, deși degeaba fiind, încă mai respir.

Foto: Edvard Munch, The Day After

Mă suge!

Etichete

impostură, metamorfoză, naivitate

Știi cum este să te metamorfozezi dintr-un naiv într-un impostor? E ca și cum ți-ar crește în loc de aripi pe dinafară, spini pe dinlăuntru. Închipuie-ți că ești invadat pe interior de ramuri uscate și ticiste de țepi groși care ți se împlantează în viscere și încep să te transforme într-o uscătură secătuită care, murind, începe să se gîndească să-și extragă seva din trupuri încă vii și fragede.

Tu te împotrivești, dar vezi că natura contextului are pentru tine în programul acestei existențe niște filme horror. Iar tu ești pe cale să devii actor. Nu, nu interesează pe nimeni că tu ai fi vrut să-ți petreci existența visînd și creînd. În această viață, vei suge. Blestemata de soartă a hotărît ca sensibilitatea ta să te transforme într-o fantomă flămîndă de secreții scabroase. Creatura care ești pe cale să devii te va silui să și privești filmul metamorfozei tale pînă nu te vei mai recunoaște. Îți vei deveni atît de străin și atît de dezgustător, încît nu te va mai încăpea nici o oglindă. Conștiința te va spurca în afara oricărui reper moral și afectiv. Avortat din propria ființă nici măcar nu vei sfîrși la ghenă, ci te vei naște din nou.

Adio, naivule, spune-i bun venit pe lume impostorului. Tu, trup firav, bătut de îndoieli, salută corpul zdravăn, îndesat de certitudini. Gata cu încrezătorul, a venit vremea încrezutului. Lumea e a lui. În curînd va dispărea și durerea devenirii și se va instala satisfacția farsei. De la panica de a încerca să-ți seduci colțul de lume vei trece la rapacitatea de a silui întreg universul. Tu, om slab, ai devenit om puternic. De a la a fi un ciudat desconsiderat ai ajuns la a fi văzut ca un remarcabil respectat. Gata cu gesturile nevrotice, acum gesticulezi ca un maestru. Dar parcă la asta ai visat, naiv fiind.

Ibovnica de stepă

Etichete

ademenire, curvă, cuvinte, dorinţe, glas, pasiune, porniri, tăcere

Tăcerea e o curvă. Ţi se oferă toată, să-ţi ostoiască dorul şi pasiunile în nopţi nesfîrşite de spaime şi în zile plesnind de gînduri. Te laşi în poalele ei cel mai adesea de nevoie, din neputinţă, din lehamite sau renunţare. E comodă ca un fotoliu de piele pe care te poţi trînti oricînd, fără a trebui să fii primit. Îţi ţine loc şi de realitate, şi de vise, şi de visuri, şi de ficţiune. Nu trebuie s-o asculţi niciodată, vorbele trec prin ea ca printr-o perdea de fum. Tu nu crezi că poţi să te ascunzi după ea şi totuşi îţi place jocul ăsta dintre aparenţă şi esenţă, atît de ascuns şi-atît de evident. Oricum ea ştie totul despre tine, iar tu n-ai de ce să ştii nimic despre ea. Ea-ţi e pepinieră de strigăte şi-ţi mănîncă toată ecourile, pînă nu ţi le mai auzi nici tu însuţi. Şi asta-ţi e de ajuns, fiindcă vrei doar ca să ţi se piardă urma glasului.

Tăcerea asta a ta este ademenitoare ca o zînă şi nesatisfăcătoare ca o păpuşă gonflabilă. Ţi-e însoţitoarea canibală în care îţi înăbuşă fiinţa plurală, pornirile şi dorinţele. Dar tu nu cauţi plăcerea şi cu atît mai puţin vreun crîmpei de fericire. Îţi convine să te simţi pierdut în ea ca pe-un drum la îndemînă pe care ţi l-ai ales dintr-un infinit de posibilităţi, închis. E aşa de strîmtă tăcerea asta a ta, n-ai spune că a încăput tot lungul şir de pasiuni eşuate în ea.  Tot ce te interesează e că ai loc destul să-ţi pierzi minţile cu ea şi-n ea. Singura convenţie, necesară şi suficientă e să nu scapi vreodată vreun cuvînt. Fiindcă cuvintele destramă vraja şi divulgă secretul: că ea, tăcerea, a fost singura de pe lume care a fost mereu numai a ta.

Deocherea cuvintelor

Etichete

alteritate, bordel, cuvinte, dezvelire, dezvăluire, exhibiţionism, fiinţă, gînduri, Idei, ideologii, mărturisire, pată, pornografie, prostituţie, sînge, scris, striptis, tăcere, vorbire

Mi-am amintit de „vorba” lui Nichita, „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte” şi mă întreb dacă nu cumva e prea brutal acest glas al sîngelui din noi care îşi cere dreptul la cuvînt. Ce s-ar întîmpla dacă  ne-am scoate cu toţii la mezat, pe sîrma cuvintelor, fiinţa de carne şi gînduri? Dacă toţi ne-am purta aşa dezveliţi la suflet prin lume, în virtutea unui exhibiţionism justificabil ideatic? Dacă toţi am face paradă de sentimentele noastre, de percepţiile noastre, de ideile noastre, de ideologiile noastre, despletindu-le în văzul lumii sub pretextul libertăţii cuvintelor şi-al nevoii terapeutice de mărturisire? Nu ar deveni cuvîntul doar un vehicul al pornografiei ideatice?

Cei care se dedau la astfel de comportamente exhibiţioniste în mod uzual susţin că vorbind îşi sporesc fiinţa şi că, prin ceea ce spun şi datorită formei în care reuşesc să-şi transmită ideile, oferă şi altora posibilitatea de a-şi spori fiinţa. Unii recunosc că, pur şi simplu, sînt mai singuri ca Iona în burta chitului şi însetaţi de alteritate, iar rostirea este o punte care prezintă o invitaţie la legarea gîndului propriu de un similar gînd al altcuiva. Poate că unii se oferă unor persoane anume, iar maniera aleasă este doar singura cale prin care li se pare că pot intra în contact cu cei aşteptaţi să asiste la despletire. Se amăgesc, aţi spune, sau poate doar îşi caută scuze pentru a face din striptisul lor fiinţial de zi cu zi o ocupaţiune de admirat sau, la limită, poate chiar o profesiune nobilă.

Poate că blogurile nu sînt decît bordeluri unde nişte gînduri deocheate, îmbrăcate sumar în cuvinte strălucitoare sînt dispuse să se ofere primului venit. Poate că dezvelirea nu este în toate cazurile o dovadă de uşurătate iar alteori, dezvelirea în sine, poate deveni de apreciat pentru graţia ei aparte prin care ordonează cuvintele. Se poate că, dintre cei care scriu sau vorbesc, sînt mulţi ce visează să devină prostituate de lux care să reuşească să nu se mai ofere contingent pe platforme gratuite. 

Uneori afluxul de gînduri se poate transforma în beţie sau gargară şi atunci cuvintele apar ca nişte haine ieftine şi de prost gust pentru o carne care inutil se mai acoperă de ele după ce va fi putrezit sub privirile tuturor. Poate că sîngele ar trebui lăsat să curgă, fără a apela la comprese. Poate că deoseori mi-aş fi dorit să spun că, am tăcut bine…

Astăzi, nu.

Etichete

adevăr, afecte, alteritate, an nou, dor, gînduri, idealuri, inimă, miracol, moarte, mocirlă, muncă, posibilitate, sacrificiu, speranţă, suflet, trecut, visuri, voinţă

Am intrat în noul an cu gîndurile năclăite în mocirlă, cu idealirile rătăcite în deşert şi cu afectele încuiate în beci. Mi-e sufletul greu şi inima tristă. Mi-e speranţa ostoită, voinţa încremenită şi credinţa neîncredinţată. Mi-e privirea întoarsă spre trecut spre clipe moarte şi visuri neîmplinite.  Mi-s ochii tulburi şi mintea îndoită. Mi-e dorul plecat de-acasă şi casa neaflată. Nu ştiu ce-aş mai fi, de ce-aş mai fi, pentru cine şi pentru ce, cînd am totul fără a avea nimic.

Nu mai aştept nimic şi asta e moarte. Nu mă mai încred în nimeni şi asta e iarăşi moarte. Totuşi nu vreau să accept că posibilităţile mi-s moarte. Pentru că încă nu ştiu să mor. Dar cu ce să ies din mocirlă şi să încep să străbat şirul de deşerturi cînd mi-am înstrăinat credinţa în alteritate, sacrificiu, muncă, miracol, adevăr? Cu altele, noi, aţi spune. Dar nu, pentru mine astăzi nu începe un an nou.

Moartea alterităţii

Etichete

abandon, alteritate, înghiţire, dezamăgire, dezintegrare, deznădejde, Iona, minte, moarte, nimeni, nimic, renunţare, rătăcire, singurătate, suflet, tristeţe

Dezamăgirea e un cuvînt neputincios. E o noţiune ciungă şi superficială. Nu ar putea niciodată să descrie durerea celui care, odată mîngîiat, a întîlnit impostura. A celui care, iubind, a întîlnit indiferenţa. A celui care, întîlnind miracolul, a cunoscut abandonul. Care, căutînd alinarea, a întîlnit palma. Care, oferind totul, a întîmpinat refuzul. Care, căutîndu-şi locul, a întîlnit hăituirea. Care, cerînd ajutor, a întîlnit spatele. Nu, cel care constată că nu se poate baza pe nimeni şi pe nimic, nici măcar pe el însuşi, nu e dezamăgit. Nu e nici măcar îndurerat sau deprimat. E doar un om sfîrşit căruia nu i-a mai rămas decît aruncarea în bătaia tunului cu mîinile goale, cu sufletul sfărîmat şi cu mintea rătăcită. E omul care a pierdut tot ce nu a avut niciodată. E omul pentru care a murit credinţa în alteritate. E omul în care nu se mai poate deştepta nici o speranţă, nici o încredere, nici o dorinţă. Este omul a cărui voce interioră a tăcut şi nu-l mai strigă pe Iona. Pentru acel om s-a scufundat definitiv băncuţa de lemn din mijlocul sufletului, pentru că şi-a dat seama că aşteptarea nu are nici un sens. În lupta lui cu rechinii, nu mai nădăjduieşte decît să fie înghiţit odată pentru totdeauna şi digerat. Pentru că doar odată cu dezintegrarea lui va muri cu adevărat şi alteritatea din mintea şi inima lui. Şi asta-i va fi mai trist decît moartea.

Doar contextual vorbind

Etichete

cădere, depresie, dezamăgire, Evanescensce, going under

Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

Idealurile unui criminal în serie

Etichete

agonie, criminal în serie, crimă, demiurgic, disperare, frustrare, moarte, otravă, răzbunare, satisfacţie, sînge, tartor, ură

Dacă aş putea, aş aduce lumea întreagă în agonie.”
(E. Cioran, Pe culmile disperării)

Eşti un izvor de otravă. Atîta venin şi frustrare s-au acumulat în tine, atît de condensat şi îndelung ai asistat neputincios la masacrul lucrurilor importante pentru tine, încît nu poţi să te mai visezi decît în întruchiparea unui criminal în serie.  Îţi imaginezi sîngele-ţi nefiresc de rece acţionîndu-ţi programatic şi demonic sinapsele, crestînd apoi cu satisfacţie resorturile vitale ale existenţelor celorlalţi. Te închipuieşti savurînd hulpav implozia edificiilor fiinţiale ale celor care au rînjit de satisfacţie cînd te-ai prăbuşit în neputinţă, la un loc cu toate bucuriile tale. Te vezi aplaudînd demiurgic o agonie universală care să înece lumea în disperare. Echipat cu fierăstrăul electric al urii, vrei să ciopîrţeşti pe oricine mai îndrăzneşte să răsufle în faţa ta. Vrei să separi măduvele spinării de trupuri cu cel mai bont dintre cuţite, extirpîndu-le lent şi dureros, ca şi cum ai desprinde de carnea indivizilor întocmai raţiunile lor de-a fi. Îţi doreşti să devii spaima care să paralizeze orice tendinţă de împotrivire, să încremenească umoarea apoasă a privirilor celorlalţi într-o expresie a groazei. Vrei să fii tartorul căruia să i se ceară îndurare, pentru a replica atunci cu cea mai sadică dintre nepăsări.  

***

Fără doar şi poate vei avea grijă ca răzbunarea ta capitală să aibă graţia unui reflex necondiţionat. Vei începe cu cel mai iubit dintre pămînteni şi vei termina cu tine.