Regatul meu pentru un soare

Etichete

buzunar, băltire, gaură neagră, gînduri, lume, mocirlă, nori, oameni, rost, soare, zoaie

Cineva mi-a luat soarele şi l-a prefăcut în nişte nori putrezi din care stoarce zilnic zoaie. Cum aţi vrea să nu băltesc la lumina unui bec chior, închisă în mine ca într-o gaură neagră? Cum aţi vrea să nu-mi acopăr gîndurile de mocirlă cînd îi văd pe toţi în preajma-mi sfîrîind în sinea lor, ca după o ploaie acidă care le-a distrus tot rostul şi le-a întunecat sufletul? Dar, oricum, de unde să-ţi mai mai faci rost de vreun rost, cînd cineva şi-a băgat soarele în buzunar şi-a emigrat cu el spre-o altă lume?

Sudoarea din cuvinte

Etichete

cuvinte, fiinţă, noapte, singurătate, soare, sudoare

N-ar fi trebuit să plec niciodată dintre cuvinte. Ce greşeală să vin să vieţuiesc printre oameni! Uite aşa a mai murit un soare din centrul fiinţei mele şi mă paşte întunericul de la subsuoară. Transpir o fiinţă străină, de care aş vrea să mă dezic. Sudoarea m-a dezgustat dintotdeauna, ca orice surpulus şi m-a înnegrit constitutiv. Ce m-am înnoptat peste noapte! Mă dezic de mine frust şi spontan, ca de-o vocală prelungă dintr-un vaiet. Ca de semnul grafic dintr-o exclamaţie. Ca de durerea dintr-un spasm. Ca de ratarea dintr-o opţiune. Ca de finalitatea unui compromis.

Azi m-am întors la cuvinte. Şi nu pot promite că nu voi mai pleca dintre ele.

Întîmplările neîntîmplate

Etichete

împlinire, întîmplări, ideal, lucruri, neîmplinire, soare

„Există numai ceea ce va fi/ numai întîmplările neîntîmplate, /atîrnînd de ramura unui copac/ nenăscut, stafie pe jumătate…” (N. Stănescu)

Singurele lucruri care există sînt acele lucruri cărora încă nu le-a venit vremea. Sau a căror vreme n-are să vină nicicînd. Care există în nemanifestare, care rezidă latent în albiile subterane ale existenţei noastre şi care nu îşi pot primi dreptul la lumină. Acele lucruri neîntîmplate. Care n-au sorţi, nici voie şi nici prilej de întîmplare. Acele lucruri pe cît de vii pe-atît de moarte. Care nu au dreptul la timp şi cărora nici o derogare de la fiinţă nu le va da legitimitatea de-a exista sub soare. În posibilul lor imposibil, vor rămîne pe veci ascunse, tăinuite, înnăbuşite, sugrumate, interzise. Pentru că, altfel, s-ar pierde. Dacă ar veni vremea împlinirii lor, ar exista şi vremea dureroasă a pierderii. Dar mai-nainte de pierdere, smulgerea, dărîmarea, plînsul, aruncarea cu pietre, urîtul le-ar desfiinţa insidios, lent şi usturător.

Ferice de cei ce nu au cunoscut împlinirea, căci a lor este împărăţia visului clar, limpede, perfect în curăţia lui. Odată cu atingerea mundanului cu ale lui supuneri şi ai lui viermi, idealul coboară ireversibil în infernul maculării, al lipsei de sens şi de fiinţă. Să mulţumim aşadar pentru toate dorinţele şi iubirile care nu s-au împlinit, pentru tot frumosul care nu s-a întîmplat, pentru că astfel le mai putem păstra, cumva, prinse şi împachetate într-o idee despre împlinire. Pentru că nu s-au întîmplat o să ştim sigur c-au fost. Mai înalt şi mai curînd decît orice formă de-a fi pe care-a lăsat-o pămîntul să crească şi să moară.

Alternativă naturalistă la masochsim

Etichete

întuneric, bucurie, cîntec, conştient, delir, fiinţă, optică, simplitate, sine, soare, subconştient

Dacă e ceva la ce nu pot rezista masochismul meu şi reflexul meu de recluziune sînt soarele şi modul în care acesta îşi împrăştie căldura şi îşi aruncă obraznic razele. În zilele cînd străzile par decorate cu beteală aurie, frunzele copacilor par unse cu sclipici, cerul devine o pictură postmodernistă în tempera iar căldura plantează insidios fiori pe şira spinării, grija se preface în nepăsare, stresul se descongestionează şi se topeşte într-o destindere expansionistă, răutatea în sensibilitate crescută, furia în salt pe-un singur picior, cuvîntul în cîntec. Cînd e soare îmi place sunetul lumii şi îmi vine să mă îmbrac în haine de sărbătoare, ca şi cum m-aş duce la filarmonică ori la teatru. Mă simt bine în pielea mea fără să mă culpabilizez pentru absurditatea şi ilegitimitatea acestui sentiment. Dintr-o dată zidul neputinţei nu mai e negru, îndoiala e turnesol pentru certitudine, lipsa de voinţă e suflul boemiei asumate, spirala încîlcită a şirului gîndurilor e tobogan pentru manifestarea autentică a eului, seriozitatea e masca jucăuşă a bunei-dispoziţii, trebuinţele sînt condimentele cotidianeităţii terne iar lipsa de îndrăzneală e farmecul misterului.

Soarele e singurul care face din simplitatea bucuriei autenticitate şi nu extaz superfluu. E legea şi ordinea fiinţei care se investeşte în clipă fără a calcula, ca un economist workaholic, dobînzile luate de banca obligaţiilor pe fericire. Soarele oferă acel halou al visului care învăluie fiinţa, transferînd legitimitatea conştientului subconştientului anesteziator. Ca şi cum, printr-un aflux de lumină celulele cu conuri s-ar supraexcita inversînd sistemele de optică fiinţiale.

Căderea în orbire ţine pînă la apusul soarelui, cînd sinele îşi recuperează vederea şi distrofia perceptivă, primind influx nervos de la celulele cu bastonaş, întru recuperera ochiului de pisică care citeşte în întunericul fiinţei ,pe limba universală lucidităţii, unilateral, bidimensional şi trifazic.

Terapie de re-creaţie (I)

Etichete

abureală, Constantin Noica, depresie, lumină, soare, tragic, tăcere

Soarele

„Sein zum Leben”. Mi-am lăsat sinele la clocit şi i-am pus mersului vieţii o piedică fără cuvinte. „Tragicul se naşte din aburul vieţii”. De dimineaţă m-am tratat cu fum de ţigără, vapori de cafea şi substanţă vie din raze molatece de soare. Iau în pumn o mînă de idei fabricate la focul unei alte conştiinţe şi trag în plămîni. Apoi scot fumul pe nas, cu eliberare sincopată de particule abrazive care se puseseră grămadă pe gînduri, redîndu-le mişcarea browoniană în suspensia efemeră a luminii. Sindrom de pisică. Soare, puchini, lînzcezie, orbire. Soarele întunecă privirea mai ceva ca întunericul, dar anesteziază interioritatea. E narcotic. „Destine încetinite, nu desfiinţează, dar sting…” . Soarele aprinde numai epiderma, dar încălzeşte sufletul, îi redă confortul momentan. Stinge ce mai era jăratic într-o tavă de cenuşă. „Ce i s-a luat omului de azi e totaliatea”. Bucuria punctiformă şi discontinuă are raze – iradiază. În discontinuitate şi sincopă fragmentarul e eliberare. „Eşti în ori întru?”. În mine, încerc să fiu întru libertate. „Orice om care a trăit în marginea vieţii merită să spună ceva despre viaţă”. Momentan în mine e tăcere şi abur, perdea de raze leneşe. Suspensie. Mîine vreau să aleg valul. „Sein zum Leben”.

Mizerie şi dezordine

Etichete

camera mea, căldură, dezordine, dulap, frig, lehamite, lleida, lumină, mizerie, ordine, singurătate, soare, suflet, uşi

Unele ziceri-clişeu mă simt nevoită să le îndreptăţesc, cum ar fi aceea că organizarea şi aspectul spaţiului camerei tale reprezină o reflexie sau o proiecţie a propriei interiorităţi sufleteşti.

Tot observ că, de zile bune în şir, în camera mea din Lleida, e dezordine şi mizerie, dar eu nu fac nimic în acest sens. Intru, mă uit, mă dezgust, calc cu grijă şi încerc să nu mă ating prea tare de mobilierul pe care praful s-a strîns şi s-a sucit după bunul plac. Patul nu mi-l fac niciodată, pătura stă mereu dată la o parte, cearşaful mototolit în partea dinspre perete, perna apăsată şi „aşezată” cîş. Din dulap se văd ieşind o mînecă de la o bluză şi toarta de la o geantă, care atîrnă peste stratul de praf de dedesubt. O uşă stă crăcănată pe jumătate, aşa încît să se poată lesne observa mormanul de haine amestecate ca într-un coş dintr-un magazin second hand, care mai stă şi să se prăvălească drept în mijlocul camerei. Vorbind de uşi… În camera mea toate uşile scîrţîie –  şi cea de la intrare, şi cea de la balcon, şi cele de la dulapuri, pînă şi sertarele. Ignor sistematic faptul că le-aş putea unge.

Oglinzi n-am deloc. Doar una foarte mică în care mă machiez. Am în schimb odorizant de cameră, ca să miroase strident a flori şi-a primăvară. Am şi un copăcel. Era mic şi bogat, plin de frunze cărnoase de o culoare verde crud, brăzdate cu dunguliţe fine, albe. Acum copăcelul meu începe să nu mai fie, deşi îl ud de fiecare dată cînd îi simt pămîntul uscat. Devine din ce în ce mai spîn pe zi ce trece. Frunzele îl părăsesc, unele dintre ele uscate şi putrezite, însă cele mai multe încă verzi şi sănătoase.

Am şi un carton galben prins în pioneze pe peretele de deasupra patului, pe care mi-am propus să adun gînduri şi să reţin întîmplări. Pe margini am scris doar vreo două citate, din amintiri şi memorie, în rest, centrul a rămas gol, neatins.

În camera mea e mereu frig. Poate pentru că las tot timpul uşa la balcon deschisă. Nu mă pricep niciodată să anticipez cît de rece va fi ziua respectivă, de aceea, de cum mă trezesc şi pînă mă culc las frigul, ceaţa sau ploaia să intre şi să-şi facă de cap. Eu însă mereu aştept să pătrundă căldura şi soarele, să facă particulele de praf să danseze brownian prin aer. Dar pesemne că şi luminii i-e lehamite să pătrundă la mine în cameră.