Mizeriile de pe Copou

Etichete

bătrîni, copii, Copou, Iaşi, mizantropie, narcotizare, oameni, parfum, sine, studenţi, tei

Mie nu-mi place mirosul de tei de pe Copou. Nu-mi place Copoul. Nu-mi plac oamenii de pe Copou. Nici studenţii de pe Copou. Nici vînzoleala caducă a indivizilor de pe Copou. Nici băieţii cool şi nici fetele hot de pe Copou. Nici boxerii la vedere şi nici bichinii cu ştrasuri de pe Copou. Nici copiii care zbiară inocenţi, nici adolescenţii care se dezvirginează în boscheţi, nici tinerii care îşi consumă orgasmele chipurile în taină, nici bătrînii care dormitează şi mai inocenţi decît copiii printre aceştia. Toţi, de pe Copou.

Nici soarele de pe Copou nu-mi e pe plac. Şi nici felinarele de pe Copou. Cu atît mai puţin spoturile de la Universitate. E prea plin de lumină întunericul Copoului. Prea ticsit de lume fără căpătîi, înseriată gregar ca pe-un cat-walk provincial. Prea previzibil în culorile sale de verde, prea îmbîcsit de crîşme odioase şi discoteci promiscue. Prea e descoperit Copoul. Prea inutili copacii, prea colorate parcurile, prea stricate trotuarele, prea dese maşinile. Prea mulţi oamenii. Prea ubicui studenţii. Prea stridenţi copiii. Prea pervertiţi adolscenţii. Prea prercari tinerii. Prea fără sens bătrînii.

Nu-nţeleg de ce Iaşul îşi adună toţi ibovnicii de ocazie şi toate curvele de lux pe Copou narcotizîndu-i, pe toţi, fără selecţie, superficial şi previzibil, cu acelaşi miros în fiecare an şi într-o aceeaşi perioadă a anului. Nu-nţeleg cum de oamenii se pot bucura de parfumul ăsta laolată cu atîtea alte mizerii umane coborînd sau urcînd un deal.

Mie-mi place mirosul de iasomie din spatele fostului Complex Avram. Nu, nu-i nevoie să ştiţi unde-i. După ora unu noaptea, nu mai trece nici dracu’ prin mijlocul umbrelor de plop care se culcă pe terasa cu mese de lemn ale unui loc’şor care ziua funcţionează ca o crîşmă ordinară. Maşinile trec distant, ca şi cum ar fi dintr-un alt film. Poţi să plîngi, să faci sex, să rîzi, să te gîndeşti sau să scrii la laptopul ce-ţi încape în poşetă. Te poţi lăsa narcotizat. Eşti departe de lumea dezlănţuită. Eşti complet singur.

Ce înseamnă „coneix món” în limbajul trupului

Etichete

conectare, coneix mon, erasmus, erasmuşi, limbajul trupului, limbi, limbă, lleida, lligar, Oficina de Relacions Internacionals, studenţi, UdL, Universitat de Lleida

Oficina de Relacions Internacionals, Universitat de Lleida, 29 ianuarie 2009, ora 12.35, sala de aşteptare

Cîţiva reprezentanţi ai generaţiei de erasmuşi 2009 semestrul ala II-lea populează holurile, în expectativa de a intra „în audienţă” pentru a rezolva probleme stringente şi la ordinea zilei. Doi intre ei, învaţă să folosească limba. Nu la vorbit. El, ras în cap, cu cicatrice pe scalp, ochelari negri de motorsit puşi invers, pe ceafa groasă. Blugi răpănoşi, lăsaţi jos pe gheata plină de noroi. Privire goală şi nebrăzdată decît de încruntarea cutelor de piele negricioasă. Ea, cocoţată mîndru şi dominator pe un picior de-al lui (deşi mai erau trei scaune libere) îşi lasă bluza neagră, largă, să-i alunece de pe umăr şi să-i descopere breteaua de la sutien. Cînd nu face exerciţii lingvistice, vorbeşte în franceză cu colegele ei. E o franţuzoaică oacheşă de origine chineză, înaltă şi putînd trece drept „sexy”. El, fără îndoială, e turc. Au probleme lingvistice. Din greşeală ea îi vorbeşte în franceză, el evident nu o înţelege, degeaba se gudură cu decolteul pe sub nasul lui. Încearcă pe chineză. Nici aşa nu merge. Pe spaniolă se produce scînteia care seamănă cu un schimb de replici. Ea îi explică că îşi doreşte ca azi să meargă la cursuri, la shopping sau la o plimbare pînă la Seu Vella. Primeşte un răspuns ofticat pe turceşte. O dă pe engleză. Merge şi mai prost, franţuzismele o parazitează. Oftează, se botoşeşte, stă puţin şi se gîndeşte şi apoi îi spune decisă: „Mai bine vino la mine acasă!”. El consimte, fără să manifeste probleme de lipsă de coprehensiune lingvistică. Fără să se încurce în vreo limbă, prin limbajul trupului, dilema „la tine sau la mine”  se eludează, neformulîndu-se din motive de carenţe… lingvistice. Soluţia vine de la sine, fără complicaţii. Ca răsplată, el îi promite că va vorbi în locul ei cu coordnatorul Erasmus, pe motiv că el „o are mai bine cu limba”. După o vreme, ea îl întreabă: „Ce înseamnă coneix món?” El (doct): „Ceva legat de conectare”. Sau conexiune, nu? Adică lligar? Nu domnilor, înseamnă „cunoaşte lumea”, iar asta nu e totuna cu simpla conectare. Continuaţi să vă folosiţi limbile, poate duce şi la orgasm cognitiv şi la ejaculare verbală constructivă în planul comunicării şi de altă natură decît senzorială.

De ce nu-mi plac erasmuşii (II)

Etichete

erasmus, erasmuşi, lleida, spania, străini, studenţi, superficialitate

continuare

Pentru că după cinci luni petrecute în acelaşi oraş, cînd te întîlnesc pe stradă te privesc în ochi şi nu te salută.
Pentru că experienţa Erasmus nu i-a îmbogăţit cognitiv.
Pentru că unii nu au de dat decît un singur examen.
Pentru că nu m-au invitat la petrecerile lor, dar m-au întrebat de ce nu m-au văzut la nici una.
Pentru că cei puţini care nu au uitat să salute se prefac interesaţi de ce mai faci deşi nici nu îţi mai ţin minte numele (nu că l-ar fi ştiut vreodată).
Pentru că a rămas să vă întîlniţi la o bere şi nu au mai dat nici un semn ori nu ţi-au răspuns la telefon.
Pentru că ei cred că în România nu avem Internet şi poate nici apă de băut.
Pentru că nu i-am văzut pe nici unii îngînduraţi, îngrijoraţi sau nemulţumiţi de ei înşişi.
Pentru că iau viaţa ca pe o glumă bună şi ca pe un banc amuzant.

FINAL.

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (V)

Etichete

Bologna, cazane, Crăciun, grevă, lleida, proteste, saltele, studenţi, studenţi împotriva procesului Bologna, studii, UdL, vacanţă

Episodul V. A venit vacanţa! Să ne luăm jucăriile şi să plecăm!

Cei vreo zece-cincisprezece prostestatari care au înnoptat vreo două săptămîni dormind pe saltele prin aulele Rectoratului s-au hotărît să-şi ia lucruşoarele şi să se ducă pe la casele lor (fig. 1). Nu de alta, dar vine Crăciunul şi de-acuma chiar se închide  Rectoratul şi nu ar vrea să rămînă prinşi pe-acolo, să nu se bucure de artificii şi de fripurile de la mama de-acasă. Le-a ajuns pesemne cu ideologiile, obiceiurile creştine şi promo-urile de la televizor reclamînd „umanizarea”.  

Retragerea însă nu şi-au făcut-o în linişte şi smerenie, ci „cu surle şi trîmbiţe”, aplaudîndu-se singuri în faţa luminilor camerelor de filmat ale televiziunii locale (fig. 2). Adunaţi în vestibul, însoţiţi de cîţiva suporteri pasivi şi de o „piramidă” de lucruri precum lăzi de fructe, cazane, bicilete şi sticle goale de vin (fig. 3). Şi-au mai citit o dată de pe foaie nemulţumirile şi apoi „au şteres putina” .

Cu alte cuvinte, greva trece, pancartele rămîn (fig. 4). Aşa, ca o bubă care se vindecă şi rămîne coaja. Care după nu foarte multă vreme cade şi ea. De parcă nici n-ar fi fost.

 

Fig. 1. Mergem acasă!

Fig. 2. Vindem ideologii, cerem recunoaştere, dar luptăm împotriva intereselor private şi mercantile!

Fig. 3. Cu căţel şi cu purcel, adunarea!

Fig. 4. „Ne interesează viitorul pentru că este unde (sic!) îmi voi petrece tot restul vieţii mele!”

Studenţii (fără) de meserie

Etichete

spania, specimene spaniole de studenţi, studenţi, studenţii de meserie

Zilele astea am aflat de la colegul meu Jordi,  profesor de meserie, că în Spania, de meserie, pot fi şi studenţii.  

„Studenţii de meserie” sînt aceia care şi-au luat în serios într-un aşa hal necesitatea formativă, încît nu s-au putut hotărî să termine nici una dintre facultăţile începute. Astfel că, în fiecare an o iau cu voinţă de la capăt, schimbînd decorul universitar şi domeniul de studiu. Vă întrebaţi probabil cum îşi permit. Păi, studenţii de meserie sînt aceia cărora mama şi  tata le dau maşină, le cumpără apartament şi haine de firmă, le plătesc studiile şi le streacoară în cont bani de buzunar. Viaţa de student viaţă de student: discoteci, petreceri, lligar, din cînd în cînd cîte o grevă mică împotriva Bologniei cînd li s-a urît cu locurile de destrăbalare din oraş.  Aşa s-au apucat unii de vreo cinci facultăţi şi de vreo şapte ani tot studenţi sînt, fără griji şi cu banii babachii.  Se prea poate ca cei „ridicaţi” împotriva Bologniei, mai mult cu pensonul decît ideatic să fie chiar din tipologia respectivă. Urîndu-li-se cu binele şi obişnuinţele, aveau şi ei nevoie de ceva palpitant în viaţa lor, eventual şi purtător de vizibilitate, intuieşte Jordi.

„Chiar aşa?”, mă mir eu cu naivitate, nu e vorba de vreun caz izolat pe care îl cunoaşte colegul meu, sau o tendinţă abuzivă de generalizare şi interpretare? Nu, de vreo zece ani de cînd i-au tot scos studenţii fire albe a tot întîlnit tipologia, şi nu ca specimen rar, ci ca o categorie foarte bine ancorată în realitatea universitară spaniolă.

Spuneţi şi dumneavoastră, cum să nu vrei sa fii student pentru totdeauna, mai ales cînd ai tot sprijinul propriu şi impropriu, ideatic şi material pentru exigenţele tale educative prodigioase şi mutabile?!

Dumneavoastră, vă rog, părăsiţi limba!

Etichete

academic, desemantizare, discurs, dumneavoastră, lleida, politeţe, profesori, pronumele personal de politeţe, resemantizare, studenţi, UdL

Într-o singură privinţă s-au pus de acord catalanii cu spaniolii: că pronumele personal de politeţe ar trebui scos din uz. De tot. „Voste” şi respectiv „usted” s-au demodat, pragmatica limbii le dă cu şutul şi le scoate afară pe uşa din dos. Se pare că nici un context de enunţare şi nici o formă de discurs nu le mai primeşte. Nu că au devenit inutile, mai rău, dacă te trezeşti tu cumva, ca un neştiutor naiv şi nătîng, să încerci să le foloseşti, vei fi calificat, irevociabil, drept „prea civilizat”. Şi asta nu e de bine în spaţiul spaniol. E ca şi cum ai spune „căcat” la un curs într-o universitate românească, întorcîndu-ţi asupra-ţi tot oprobriul şi catalogarea în registrul peiorativului (nu, dacă spui „merde” la un curs, în Lleida nu se întîmplă nimic, vei primi doar un zîmbet complice). Cum de această răsturnare de perspectivă?  Una dintre ele, cea „oficială” este liberalizarea spaţiului academic şi încercarea de a stabili un raport de egalitate şi de apropiere între profesori şi studenţi, uşurînd procesele de comunicare de povara asumării rolurilor. O alta, influenţa culturii anglo-americane (deşi al spune totuşi că aici nu prea ar fi pertinentă această explicaţie întrucît, aproape nimeni nu poate susţine nici măcar dialoguri minime în engleză). Cea mai plauzibilă, în opinia mea, este comoditatea. Sau mai precis, lenea limbii. La propriu. Cînd au auzit spaniolii cam cum ar suna „usted” pe româneşte li s-au încîlcit instant sinapsele la ideea că noi avem obstinaţia de a-l pronunţa. Şi nu arareori, ci foarte frecvent. „Ce civilaţi sînt oamenii în România!”, a sunat mirarea netrucată a lui Jordi.

Jordi e profesor de muzică. Şi la liceu şi la universitate. Are în jur de 35 de ani şi se îmbracă între dichisit şi elegant, mereu cu pantofi de piele cu bot ascuţit, oferind impresia unei persoane docte şi pretenţioase. Pare manierat şi politicos, dar limba i se împleticeşte mereu cînd vorbeşte într-o „idiomă” neidentificabilă pentru mine, catalană pentru el. „În Spania, la 35 de ani oamenii sînt tineri”, rîde el cu poftă şi cu ochii mari, cînd află că la 35 de ani un român începe să se instaleze în blazare. Cu studenţii are o comunicare bidirecţională. „Puta”, „coño” (nu ştiu dacă am nimerit grafia) şi variaţiuni pe această temă sînt constante locuţionare ale conversaţiilor profesor-student/ elev care suportă infinite procese cum ar fi gramaticalizarea, desemantizarea, resemantizarea, intertextualizarea ş.a. Nu din alt motiv, doar pentru coeziunea enunţurilor şi coerenţa discursului ambelor părţi.  Astfel, procesele de subînţelegere, implicaturile şi „chestiile” astea complicate care necesită un strop de logică şi consum nervos inutil vor fi înlocuite cu inferenţe. Imediate chiar. Fără negocieri de semnificaţii şi alte „minuni”. Simplu şi la obiect. Toată lumea subscrie unei simplificări a existenţei, aici nu încape loc de discuţie. De unde să începem să tăiem? Din limbă. Nu reducţionism, doar simplificare. „Usted” e mai lung decît „tu”, efort locuţional mai mare, energie consumată, epuizată, ce nu se supune princiipilor fizice (conform cărora, în natură energia nu se pierde). Şi în plus, unii n-au pronume de politeţe în limba lor şi nici nu le trebuie. Natura umană se pare că se epuizează, aşa că trebuie să aplice nu principiul schimbului de energie, ci acela al conservării. Spaniolii s-au prins la vreme, se pare. Revenind la Jordi. Dacă, în pauze, cumva, vreun student i s-ar adresa cu dumneavostră ar crede că s-a trasnformat în obiectul unei farse. Ar fi de-a dreptul scandalizat, nu i se poate întîmpla lui aşa ceva. S-ar simţi ca şi cum ar fi înjurat. Eva, care lucrează într-o bancă îl aprobă. Acolo mai aude din cînd în cînd cîte un „usted” sau un „voste”, uneori şi ea trebuie să-l articuleze, dar „Nu, nu, la universtate, cu profesorii?! Nu! Nu se obişnuieşte aşa ceva!”.

M-am apucat de perorat, mai mult în gînd, despre cultul meu pentru „dumneavostră”, argumentînd importanţa şi necesitatea folosirii lui. Cum că o limbă şi o cultură ar fi mai sărace fără pronumele de politeţe. Cum că „dumneavoastră” e în aceeaşi măsură o formă de a marca distanţa dintre două persoane, diferenţa de vîrstă, diferenţa de stattut social , fiind în acelaşi timp şi o formă de manifestare a respectului, o formă de a crea o interfaţă a spaţiului public etc. Catalanii au rîs cu poftă cînd au auzit că profesorilor-prieteni am reuşit cu greu să le spun „tu” şi pe numele mic, iar unora continuu să le zic în adresare şi în gînd „dumneavoastră”, aşa, mai mult ca o formă de afecţiune.  

Cu alte cuvinte, o formă de inadaptare la spaţiul spaniol şi de a fi necioplit în mod deliberat este folosirea pronumelui de politeţe, care te pune în cea mai jenantă situaţie posibilă din cîte te-ai putea încadra. Eu mă încăpăţînez să fiu penibilă şi nesimţită în realaţia mea cu profesorii. N-am înjurat toată viaţa mea atît cît am înjurat vorbind după ceea ce eu credeam că sînt norme universale de politeţe şi respect. Şi îmi dau seama că spaniolii, pierzîndu-l pe „usted” o să piardă şi savoarea ironiilor cu „dumneavostră” prin care i-ar putea „articula” pe studenţi. Dar nu, cum studenţii nu se complică, nici profesorii nu ar avea motive. Sper doar ca româna să nu-l piardă pe „dumneavostră” aşa cum i-au pierdut universităţile pe studenţii idealişti.