Desconsiderarea confortului (I)

Etichete

alegeri, apartament, bovarism, comoditate, confort, familie, homeostazie, igienă, legea minimului efort, lene, materialism, obligaţii, pasivitate, previzibil, robotizare, serviciu, stabilitate, trai decent, ucidere

Confortul ucide.  A-ţi fi bine este o stare de-a fi fără fiinţă. O stare în care funcţiile organismului sînt încetinite şi ritmul vieţii este ajustat după legea minimului efort. Confortul implică un design existenţial în care clipele ţi se petrec cu bune şi cu rele într-o înşiruire previzibilă, identice una cu cealaltă, identice de la o zi la alta şi de la o stare la alta. Cu cît îţi este confortul fizic, social sau mental mai mare cu atît şansele de re-evaluare, reconsiderare şi schimbare a eului sînt diminuate sau chiar înnăbuşite. La limită, confortul duce la alterarea personalităţii şi la diluarea identităţii. Printre manifestările confortului se regăsesc lenea, sictirul, autosuficienţa, unilateralitatea perspectivelor, negarea altor posibilităţi de poziţionare, bovarismul, iar simptomele sale sînt încremenirea în proiect sau chiar lipsa demarării oricărui fel de proiect existenţial. Confortul ucide spiritul.

Confortul corespunde unei maniere pasive, robotizate de-a fi: dai şi primeşti mecanic, în virtutea unor alegeri/ obligaţii sociale la care ai subscris la un moment dat, într-o anumită conjuctură, angajîndu-te astfel să li te conformezi şi să le serveşti pe perioadă nederminată. Confortul presupune o stare de homeostazie în care stabilitatea şi echilibrul formale ale individului au puţine şanse de a fi compromise. Confortul este asigurat de o igienă fizică şi materială asociate în mod tradiţional unui „trai decent”. Elementele cheie din design-ul clasic al unui „trai decent” sînt: familia (cu variantele soţ+soţie+copil+ alte rude/ soţ+soţie+copii/ soţ+soţie), casa/ apartamentul (cumpărat, nu închiriat), serviciul (neapărat stabil).  Evident, acestora li se subordonează sau circumscriu o serie de alte aspecte care sînt piese de rezistenţă de ordin secundar în conservarea unei formule existenţiale şi a blocării într-o configuraţie conferită de o anume aşezare a stărilor de fapt (şi nu de drept).

Va urma.

Reclame

Mlaştina omului obosit

Etichete

abandon, înec, dezgust, laşitate, lene, mlaştină, oboseală, om, plictis, renunţare, salvare

Nimic nu e mai periculos pentru individ decît complacerea în plictis şi‑n lene. Lăsîndu‑se dominat de nemulţumiri profunde, de neajunsuri esenţiale, de frustrări legitime, se afundă pe zi ce trece în propria mizerie ca într‑o mlaştină. Pe măsură ce trece timpul fiinţa devine din ce în ce mai irecuperabilă. Se mănîncă pe interior, se degradează pe dinafară. Nu mai este în stare să se motiveze, să se determine. Adîncit şi inert în starea sa, omul ratează toate posibilităţile de salvare ce i se oferă. Întoarce privirea de la mîinile întinse pentru a‑l scoate din mocirlă, pentru că pentru el totul a devenit lipsit de sens. Cu toate astea, omul care se scufundă nici nu este indiferent, nu are un confort al lenei. El este omul obosit de sine şi de toate, căruia îi trebuie din exterior mai mult decît o mustrare strigată de la distanţă. Cu fiecare clipă în care simte că se afundă mai mult devine mai disperat în paralizia şi‑n neputinţa lui, mai dezgustat de sine. Viciul lui suprem este renunţarea cleioasă ca o pînză de păianjen. Idealizîndu‑şi trecutul, tînjeşte după acea vîrstă de aur cînd, în virtutea naivităţii şi‑a obstinaţiei de‑a deveni şi de‑a se construi, se arunca în toate provocările. Cînd se gîndeşte la cît de curajos era şi la cît de laş a devenit! Cît de multe visuri avea şi cîte corăbii i s‑au înecat! Fără doar şi poate, prematur. Dar, asta e. Ce să mai facă acum? El ar face, dac‑ar putea. Aşa îşi spune, anesteziîndu‑şi conştiinţa. Întreaga lume se mişcă în jurul lui, provocîndu‑i nostalgii. Oricum, dacă s‑ar putea motiva să iasă din mizeria asta, ar fi defazat. Cîte lucruri a pierdut, cît de departe i‑au devenit toate! Cum să se mai întoarcă la ceea ce a abandonat? Cum s‑o mai ia iar de la capăt, acum cînd a văzut că viermele învinge de fiecare dată? Şi totuşi, aşa nu poate rămîne. Îi era fără doar şi poate mai bine înainte. Ar vrea să ierte toate ticăloşiile, să uite toate dezamăgirile. De fapt, pesemne că a şi trecut peste ele, văzînd că mai rău e fără rău. Cît ar vrea să mai găsească o justificare, să se întindă după o nouă iluzie, să se cufunde într‑un supliciu constructiv şi nu într‑unul destructiv. Este oare prea tîrziu?

Lenea ca sărbătoare naţională

Etichete

lene, lleida, prea mult timp liber, week-end prelungit, Ziua Constituţiei Spaniole

Dacă s-ar putea, confortul spaniol s-ar serba 366 de zile pe an. De cînd am ajuns pe plaiuri spaniolo-catalane, din două în două săptămîni e „festa”. În Lleida „festa” înseamnă că de-abia reuşeşti să vezi urmă de om pe stradă şi nici un magazin deschis. Doar seara, poate că doi-trei moşnegi încing o horă catalană în timp ce o orchestră se manifestă en plein air. Că e vorba despre celebrarea nu ştiu cărui sfînt, despre ziua naţională, despre ziua constituţiei sau despre ziua femeilor maltratate, contează mai puţin. Esenţial e că li se dă tuturor liber de la serviciu, şi nu cîte o zi, cîte două-trei, ¡să simtă omu’ că-i sărbătoare!

Aşa că, zilele astea, de Ziua Constituţiei Spaniole (aka 6 decembrie), am avut dreptul  la un week-end prelungit, de vineri pînă astăzi inclusiv.  Şi mi-am „respectat” dreptul, ca rezident în această ţară, nefăcînd nimic. Nu  mi se pare necesar o formă de respect faţă de propria persoană cultivarea lenei, dar, mimetic, am asimilat şi eu, ca pe o stare vitregă, spiritul greu şi molcom din jur. Pot să spun că nu mă simt nici mai bine, nici mai odihnită şi nici mai relaxată, doar ofticată că pute în jur a mentă frecată.

Să nu mai zică cineva că românii sînt leneşi şi-şi caută prilej de zile fără muncă şi de stat degeaba, aşa cum ai căuta nod în papură. Spaniolii le-o iau înainte şi în privinţa ridicării lîncezelii la gradul de sărbătoare naţională. Vorba Otiliei, cred că ar trebui ca spaniolii să-şi treacă în Constituţie dreptul la lene ca drept fundamental al omului. Cred că atunci şi România ar abandona modelul hibrid actual, adoptînd modelul Constituţiei Spaniole.

Domnului Plictis, cu dragoste

Etichete

delir, lene, plictis, teoria chibritului

Cei care spun că lenea nu doare înseamnă că nu au fost niciodată bolnavi; n-au fost niciodată încarceraţi în Neagra plictisului greu şi păstos ca un fum radiocativ care îţi pătrunde în toate măruntaiele şi te paralizează fără drept de apel. Plictisul este torţionarul suprem: îţi smulge clipele pline de rod şi pe care le-ai putea trăi, dă cu bîta în lucrurile esenţiale, te rade rapid din societatea, îţi pierde urma pentru prieteni, te pune cu botul în propriul căcat, îţi ţine o lumină goală în ochi pînă te orbeşte, te picură cu ceara timpului dilatat şi te lasă în pielea goală a fără de rostului. Mai mult, el te face abulic, îţi paralizează voinţa, îţi provoacă halucinaţii şi te determină să arunci în eter fiecare vis şi să-ţi negi fiecare ascensiune. E fratele mult mai versat al alcoolului şi ruda mai blîndă a stupefiantelor, care însă nu dă nimic de la sine: nici uitare, nici euforie şi nici un somn mai trainic noaptea. Culmea e că plictisul îţi ia tot, dar te lasă lucid însă handicapat – te preschimbă în ceea ce s-ar putea numi legumă, mort umblător, umbră sau stafie.

Plictisul n-are taine şi n-are limite; e multiform, prodigios şi odată instalat confortabil nu se mai lasă dat la o parte. Este asemenea unui virus care stă pitit şi nu vorbeşte decît în dialectul lipsei de chef pentru orice, a oboselii cronice, a renunţărilor succesive, a lipsei şi refuzului travaliului, a mulţumirii cu puţin şi a tiradei deconstructiviste a inutilei comparări cu ceilalţi.

Plictisul nu-i tot una cu plictiseala. Plictisul e pervers, e ca balaurul cu cinci capete sau precum căpcăunul cel rău. Are profunzime de cîmp şi e mai adînc decît Groapa Marianelor cînd te scufundă în el. E greu şi acaparator ca un caşalot eşuat, blînd ca un cîine pus în lanţuri, temerar ca un soldat tălîmb întru insurecţia redutei de-o şchioapă.

A te lăsa pradă Plictisului înseamnă a te seda, a te logodi cu Soră-sa de drept, Lenea şi a-ţi ţine impudic mîna cu verigheta la vedere – ca să nu te mai ia nici Dumnezeu, nici Dracu.

Carnavalul de dimineaţă

Etichete

cafea, lene, sictir

O cafea mare şi, de dimineaţă, de la 12.00, alungă: cearcănele, cheful de răzmeriţă, puchinii, vaporii de alcool şi dezgustul existenţial. Pentru senzaţii în acest sens recomand Nescafe Brasero servită cu înghiţituri mici şi cu mult fum.

Şi neapărat, în loc de ciocolată, o melodie adecvată. :d

Cum să scapi de greaţă, by Doru Stănculescu