• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive categorie: Eu şi contra eu

Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie

12 Vineri ian. 2018

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu

≈ Scrie un comentariu

Etichete

alegeri, dorinţe, dualitate, sine

Să știi ce vrei. Să fii fidelă. Unui gând, unei alegeri, unui om, unui parcurs. Să persiști. Pe un drum, pe o cale, unui țel. Să ai valori. Să le fii fidel, să persiști în ele, și orice s-ar întâmpla să nu te abați de la ele. Nici când mintea sau sufletul tău se abat? Nici atunci. Nici când strigătele din interiorul tău se duelează în frecvențe, se sugrumă în spasme de parcă în tine ar fi o urgie a simțurilor și-a gândurilor? Nu, nici atunci. Nici când nu știi dacă mai poți, dacă mai vrei? Cu atât mai puțin atunci. Cum poți să știi ce vrei? Trebuie să știi. Trebuie să vină din interior. Dar dacă în interior este o orgie a dorințelor? Dacă neuronii mei au început să-și împerecheze sinapsele la întâmplare și sunt asurzită de gemetele lor într-o perfectă coincidență a contrariilor? Dacă vreau totul? Dacă am ajuns să am totul? Dacă am avut totul și l-am abandonat? Dacă am totul și îl voi pierde? Dacă nu vreau nimic din ce am și tot din ce-aș putea avea? Dacă nu voi avea niciodată nimic? Dacă, de fapt, nu am nimic și tot acest dans al contrariilor e o șaradă?

the-mysteries-of-the-horizon

Totul se rezolvă dacă știi ce vrei. Trebuie să știi ce vrei. Trebuie să te hotărăști ce vrei. Liniștea, calmul, siguranța, împlinirea, confortul afectiv, aerul tare de pe culmi sau tumultul, zgomotul, îndoiala, căutarea, raptul emoțional, agitația valurilor? Poate că știu ce vreau. Le vreau pe toate. Vreau să trăiesc la ambele margini, cu aceeași intensitate. Să le experimentez pe toate, în formele  și întrupările în care mi se oferă, fără să le discriminez. Și seriozitatea, și umorul. Și intelectul fin, și distracția grobiană. Vreau să trăiesc și profund, și superficial. Și cu picioarele pe pământ, și cu capul în nori. Nu fi naivă, nu le poți avea pe toate. Nimeni nu le poate avea pe toate. Chiar dacă le-ai avea pe toate nu le-ai putea fi fidelă. Ba da, eu le am pe toate. Și le sunt fidelă. Și știu ce vreau.

Ce vrei? Vreau să nu trebuiască să aleg. Și atunci cum ai să le fii fidelă? În dăruirea totală preț de o clipă, în extazul absolut, în bucuria autentică, în orgasme netrucate. Asta nu e fidelitate, e o preacurvie. Asta vrei? Da. Și cu drumul tău cum rămâne, unde vei ajunge? Trebuie să ajung undeva? Vrei să-ți ratezi viața? Trebuie să alegi. Alege! Alege! Lasă-mă un pic să trăiesc! Alege, că așa îți trece viața! Păi dacă așa vreau să trec eu prin ea? Nu, tu nu știi ce vrei. Trebuie să te hotărăști. Alege. Alege acum. Ia decizia cea mai bună pentru tine. Gândește! Fii matură! Trebuie să te liniștești. Ți-au ieșit atâtea lucruri bune în cale și tu mereu ai luat deciziile greșite. Acum vei lua decizia potrivită. Fii liniștită. Nu te mai uita împrejur, nu mai privi în tine. Dar parcă spuneai că trebuie să vină din interior! Sst.

Liniștește-te și vei vedea limpede. Ce să văd? Ce vrei. Ce au decis alții că ar fi bine să vrei. Cu atâtea sfaturi și îndemnuri la îndemână și oameni care văd prin tine cum să nu știi ce vrei? Cu atâtea reflexii? Păi tocmai! Nu, nu trebuie să te prinzi în ele ca într-un dans al ielelor. Trebuie să vrei ce ai fost învățat că vrei. Și atunci vei ști. Că viața mea s-a sfârșit? Nu de tot, ci la una dintre marginile ființei tale duale. Că ai înfrânt unul dintre capetele balaurului. Dar dacă ai să devii fost convins că asta vrei, că ai sacrificat capul cel rău, n-o să-ți mai deplângi geamăna ucisă la cealaltă margine, alter-ego-ul tău greșit croit. Sacrificiul va să fi meritat. Toată lumea va fi convinsă, că mai târziu decât alții, ai aflat ce vrei. Ce mă interesează pe mine de alții? Și că vei fi fericită. Și vei fi. Trebuie să ne imaginăm un om care știe ce vrea un om fericit. Nu vrei să fii fericită? Nu, vreau să rămân eu însămi.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine

27 Vineri ian. 2017

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu

≈ Scrie un comentariu

Etichete

a trebui, eforturi, şcoală

Am citit ieri acest articol – Generația „work hard” versus generația „party hard” – și mi-a răscolit niște gânduri pe marginea cărora glosez de multișor în mintea mea. Mă regăsesc printre cei cărora educația și disciplina le-au fost impuse, adică dintre cei educați de generația „work hard”. Aș face păcat să zic educată cu de-a sila, fiindcă în copilărie și adolescență am fost ca un burete pentru absorbirea acestor idei și principii – n-au întâmpinat prea multe rezistență până să-mi devină natură și gândire (cred că nici n-ar fi avut cum altfel, fiindcă eram încojurată de ele și acasă, și la școală). Trebuia să fiu obedientă, cuminte și muncitoare, să-nvăț bine, să fiu devreme acasă. Și așa am fost! Așa era bine, altfel era rău. Asta avea să dea rezultate pe termen lung. Avea să fie măsura succesului în viață, realizării și mulțumirii mele de sine. Câtă vreme alții aveau să fie niște lepre, pramatii, muritori de foame, eu care-am făcut ce trebuie voi înflori. Nesurprinzător, cred, nu a fost deloc așa.

Multă vreme n-am știut ce înseamnă a-ți plăcea ceva. Sau a alege. Nici nu exista în mintea mea conștiința posibilității alegerii a ceva, a liberului arbitru. Plăcerile nu mi le-am căutat, parcă nu era loc de ele într-o viață plină de lucruri musai de făcut. Și, oricum, erau ceva rău, fiindcă te distrăgeau de la scopul suprem: a te concentra pe ce e bine și ce trebuie. Trebuia să-mi placă matematica, trebuia să-mi placă și să citesc. Și să merg la școală  (nu era cool să zic că nu-mi place școala), fiindcă era constructiv. Restricțiile trebuiau asumate așijderea. Trebuia să fiu bună la toate. Deci, cumva, să-mi placă toate, indiferent dacă per se îmi plăceau sau nu.

Am urmat ce liceu trebuie (cel mai greu și mai „închis” ca politică – asta îl făcea liceu de elită! „Liceu bun”), ce specializare trebuie (cea mai grea, cu cei mai stricți profesori), am venit acasă la ora la care trebuie, nu am făcut ce nu trebuie (adică „prostii” – băute, sex, fumat în curtea școlii). Am fost educată că ce e greu, e bun. Dacă doare, ustură, dacă rupe ceva din tine, dacă te duce în agonie, e bun. Înseamnă că te face bun pentru viață, te călește. Te învață să lupți cu situațiile dificile și cu greul. Dacă nu mă descurcam cu greul (adică cu exercițiile acelea de mate și de fizică cu steluță din culegerea de olimpiade), înseamnă că nu munceam destul, că eram leneșă. Dacă luam vreo notă mică era fiindcă nu am lucrat și nu m-am concentrat suficient și-am pierdut vremea cu altele. Făceam crize existențiale de la o notă, voiam să mă sinucid după o teză nereușită. O neparticipare la olimpiadă era sfârșitul lumii. Aveam să-mi dau seama mult mai prea târziu că viața nu-i ca analiza matematică – dacă stai destul aplecat pe problemă, îți va veni în minte o soluție de rezolvare. E drept că tre’ să te înveți cu greul, dar nu din fața unui caiet cu pătrățele, închis în casă și cu legăturile către lume tăiate.

Prima alegere majoră pe care-am făcut-o a fost una proastă. Mi s-a reproșat de multe ori asta. „Vezi dacă ai făcut tu după capul tău? Noi ți-am zis că…!” Jurnalismul s-a dovedit a fi o algere proastă. Era o facultate ușoară, dar care mi-a permis să „acced” ușor la scopul suprem: acela de șef de promoție. Până la urmă am făcut și aici ceea ce trebuie! Din îndemn, trebuie a ajuns să fie conștiință și normă – să fiu bună la școală. Ceea ce a mai îndulcit rușinea familiei cu opțiunea mea. La master am repetat isprava cum laude. Cum trebuie! Între timp predam la facultate (ce trebuie!) lucram și la redacție, lucram și pe marketing la o universitate (munceam din greu pentru viitorul meu!). Doar mai trebuia să-mi mai dau doctoratul ca să intru și eu pe post și, automat în învățământul superior (ce trebuie!). Am făcut ce trebuie și aici – am ales coordonatorul și profilul impus de profesorul meu (cel mai nașpa de pe „piață”, dar ce era să fac? „Să pierd un an?”) și silită să-l accept de familie (ca să nu pierd un an, da). Dar surpriză! Pentru prima dată în viață nu aveam să mai fac ce trebuie!

Am lăsat un doctorat pe care l-am urât din toată ființa mea în aer (după trei în care nu prea am mai făcut ce trebuie, din prea multă lehamite). În vreo opt ani de la începerea facultății, nu aflasem ceea ce îmi place, dar știam ce nu îmi place. Nu-mi mai plăcea sistemul de educație, după ce am început să-i văd cusăturile din spate. Și, în continuare, nu mă mai vedeam trăind în el. Am abandonat, făcând toate sacrificiile mele întru trebuie inutile.

Întrebată, acum, dacă mi-a plăcut școala, spun că da. De ce? Fiindcă a fost viața mea (și nu pot să-i spun oricui că urăsc viața). Sinceră să fiu, de la un punct încolo, dragostea cu de de-a sila a devenit una de bunăvoie. Asta făcusem toată viața, altceva nu știam și nu mi-am închipuit că aș putea face. Oricum, ce putea fi mai bun de atât?

Nici acasă n-am mai făcut ce trebuie de la un punct. „Pierdeam nopțile”, beam, fumam (cine știe pe unde și cu cine și ce mai făceam!). Îmi făcusem în viață loc și de distracții și de „pierdut vremea”. Nu mai eram obedientă, îmi dezvoltasem proprile idei, am „luat-o razna”.  După o viață ocupată cu muncă multă în tot felul de școli (pe bani puțini sau deloc), am cedat. Am început să devin nepăsătoare și să mai fac și ce nu trebuie.

Cei care m-au educat spun că e rău. Eu tind să cred că rele sunt regretele de viață netrăită, atacurile de panică făcute de la o vârstă timpurie (din cauza vreunei teze la care am luat 9,5 și nu 10), sentimentele continue de culpabilitate și neputință că nu sunt destul de bună, nemulțumirea constantă de sine, lipsa de sociabilitate, lipsa optimismului, greutatea de a lua decizii, frica constantă de eșec (care m-a făcut să nu încerc prea multe nici în viața profesională, nici în cea personală). Și mai sunt. Îi văd pe cei care nu au făcut mereu ceea ce trebuie, care au făcut și alegeri proaste, care și-au lăsat loc de „party hard” mult mai sănătoși din punct de vedere psihic, mult mai stabili, mult mai curajoși și mult mai realizați. N-au ajuns paria ai societății din pricina bețiilor și orgiilor din adolescență, ori din cauza faptului că au mai chiulit de la școală. Fiindcă ei au făcut ce-au simțit, întru un „aici și acum” reale și nu întru un „trebuie” pentru proiecție închipuită din viitor.

Îi invidiez pe cei care nu au făcut niciodată ce trebuie. Cu mintea de acum, consider că nimic nu „trebuie”. Nimic din ceea ce ne spun alții că trebuie – părinți, profesori, prieteni, colegi, oameni de pe stradă. Să trăim, să experimentăm și, după aceea să ne stabilim ce trebuie, în funcție de ceea ce am trăit, nu a priori. Totul este permis, iar greul care ne călește cu adevărat să fie succesiunea actelor încercare reușită/ nereușită. Ce trebuie va ajunge să nu-i mulțumescă nici pe ceilalți, nici pe noi. Nu vă închipuiți că mi s-a ridicat vreo statuie fiindcă am făcut vreodată ceea ce trebuie și chiar mai mult!

Chiar dacă văd așa lucrurile, tot rămân o victimă a lui „trebuie”. Mă simt vinovată când nu fac „ce trebuie” (sentiment izvorât de undeva dintr-o educație profundă), de la nimicuri, până la lucruri importante: nu spăl vasele, petrec o noapte în oraș și nu mă pot concentra la muncă, stau degeaba fără să fac nimic în weekend, nu mă chinui să devin mai performantă în ceea ce fac și multe altele.

Încă nu știu ce-mi place. Pasiuni nu am și, de obicei, mă forțez să găsesc o plăcere în ceea ce fac, ca să pot face. Majoritatea lucrurilor trebuie să mi le impun ca să le fac. Să trag de mine, cum am fost învățată. Uneori parcă aștept o voce să-mi spună că trebuie să fac aia sau cealaltă. Încă funcționez în virtutea condiționării: aștept frica să-mi de un șut în fund când mă ia delăsarea (fiindcă altfel am fost învățată c-aș fi prea neambițioasă ca să merg înainte) să-mi amintească ce trebuie să fac. Așa că, paradoxal, trebuie să învăț să fac ce-mi trebuie mie. Dezvățându-mă de a face ce mi-au spus alții că trebuie. Și de-abia aici începe greul.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Lașitatea de a fi diferit

20 Vineri ian. 2017

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu

≈ 6 comentarii

Etichete

conformism, copii, căsătorie, famillie, nonconformis

De-acasă, mi s-a zis încă de pe când nu aveam conștiință de sine, că eu nu sunt ca ceilalți. Mi s-a mai zis și că cele mai importante valori sunt casa-căsătoria-copiii (și școala, bineînțeles școala). Cu vremea, acestea s-au amestecat cu valori proprii, născute din lecturi filozofice (existențialiste, cioraniene, dostoievskiene, nihiliste), depresie, anxietate și multă singurătate resimțită.

Au ajutat mult la modelarea gândirii mele cu precădere controlul familial excesiv și respingerea resimțită din partea celorlalți. „Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreu!” a fost decizia pe care am luat-o la un moment dat. „Și nici nu vreau să fiu ca voi”. Părea pe-atunci un teribilism adolescentin. Toți erau convinși că o să-mi treacă și o să-mi vină mintea la cap.

Aveam să „cresc mare” și să-mi doresc să trăiesc în virtutea liberului arbitru, după propriile norme și să-mi fac eu singură legile. Mi-am făcut din acest lucru un scop în viață, respingând ideea de normalitate și infuzia de idei preconcepute rezultate din conformismul social. Hotărâsem, după cum vă spuneam, că eu chiar sunt diferită de ceilalți și că nu mă potrivesc în preferințe de nici un un fel cu oamenii „normali”.

Primul care a căzut „victimă” a fost trinomul casă-căsătorie-copii. Școala mi-a plăcut. Și a fost viața mea. O vreme. Marele meu noroc au fost prietenii, poate la fel de „razna” ca și mine, cu care mi-am alimentat și consolidat gândirea în nopți lungi de discuții întortocheate. Complexele de inferioritate mi le-am transformat, cu multă muncă, în complexe de superioritate. I was meant for something bigger! Nu aveam visele precare și rudimentare ale oamenilor simpli; nu aveam de gând să trăiesc pentru lucruri materiale, să leg vreun om de mine și să procreez. Eu trăiam în virtutea ideilor pure și în cea a libertății.

A trecut timpul și visele s-au năruit, majoritatea prietenilor au luat-o pe calea conformismului (nu toți, încă!), disponibilitatea mea de-a trăi în virtutea liberului arbitru a fost prost înțeleasă în relațiile consumate și, încet-încet, am devenit mai puțin curajoasă în a-mi apăra poziționarea în lume.

De ce ar trebui să se pună problema „curajului” de a fi diferit? De ce nu putem fi diferiți pur și simplu? Răspunsul este – din cauza presiunilor sociale. Când ești femeie pe la începutul celor 20 de ani e cool să fii „liberă”. Lumea crede că încă ești imatură și îți trăiești viața (te distrezi, cum ar veni). Deja când te-apropii de 30, treaba asta nu mai e percepută ca fiind cool. Realizații trinomului casă-căsătorie-copii se uită cu superioritate la tine și-ți arată ceasul. Cum? Ceasul tău biologic nu bate? Ai o problemă. Învățat să dai doi lei pe ce zic ceilalți și să faci ceva pe părerile lor, nu-ți prea pasă. Îți vezi de ce crezi tu.

Dureros este când prietenii cu care odinioară vorbeai câte-n lună și-n stele și erați voi niște eroi ai diversității, așteaptă inelul cu infrigurare, aleg invitațiile de nuntă sau schimbă scutece. Și nu mai au loc de  tine și ideile tale în viața lor. Tu le-nțelegi devenirea și încerci să le fii alături. Ei, din ce în ce mai puțin. Se uită la tine cu o compasiune nemărturisită (tu n-ai realizat nimic). Întrebat ce-ai mai făcut, n-ai cum să zici nici că ți-ai luat casă, nici că ai un bărbat pe punctul de-a te lua, nici că ai un copil în plan. Nu, nu te-alungă, dar simți că ceea ce odată vă lega nu mai există. Ai devenit mai puțin. Nici nu mai ești interesantă. Dacă sunt dintre aceia care încă nu au realizat încă trinomul (și manifestă o preocupare exclusivă pentru acest lucru), atunci toată energia lor se concentrează spre realizarea lui. Nici nu mai vorbim de familia ta, care e panicată de-acum de-a dreptul. Dar încă mai speră treaba aia cu venitul minții la cap.

Eu parcă am devenit din ce în ce mai lașă și mai conformistă. Am un job de 8 ore pe zi la o semi-corporație, unde mă duc pentru bani și nu pentru vreo cauză nobilă. A ajuns să mă preocupe mai mult celulita de pe coapse decât ontologicul lui Heidegger. De aceea, în loc să citesc, mă duc la sală. Nu sunt fericită, sunt mai degrabă plictisită decât motivată. În raport cu orice. Trag de mine în fiecare zi, să împac conformismul din viață cu nonconformismul din suflet și să supraviețuiesc disonanței.

N-am mai scris, după cum se vede de mai bine de un an. I feel like I’m falling behind mai values. Cu toate astea, ceasul biologic nu vrea să sune. Nu, o casă, un soț și-un copil nu m-ar face mai fericită. Îmi fac în continuare silă pozele cu inele de logdnă și nunțile. Și mai multă silă, cele cu copii. Și oamenii care le pun. Și gândirea lor simplistă. Simplul fapt că mă simt sufocată de ele, îmi face silă și mă îngrijorează. Mă îngrijorează și faptul că textul acesta e scris prost, că o să supere multă lume și că mai bine nu-l public. Totuși știu că o să-l public, de-al dreacu’, fiindcă simt nevoia să mă descarc. Consider în continuare că nu trebuie să-mi justific opțiunile de viață, mă dezgustă conformismul și dezideratul majorității de a trăi întru el, dar am devenit mai lașă și am nevoie de susținere. Simt să strig dincolo de pătura acesta de fericiri ale trinomului. poate m-aude „vreunul de-al meu”. Și mă ajută să nu ajung să-mi doresc, din lașitate, să devin conformistă.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

20 Miercuri ian. 2016

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I

≈ Scrie un comentariu

Etichete

oameni, sfaturi despre viață, sine

0905OPEDhorowitz-articleLarge

  1. Oamenii dragi nu investesc cu (aceeași) semnificație lucrurile pe care tu le consideri importante.
  2. Sacrificiul și nefericirea nu se răscumpără. Nu înzecit sau înmiit. Deloc.
  3. Nu vei fi iubit cum iubești, și nici nu vei iubi după cum ești iubit.
  4. Oamenii îți vor arăta că distanța de la cuvânt la faptă nu poate fi străbătută
  5. Vei face toate lucrurile pe care ai spus că nu le-ai face niciodată.
  6. Nu ești nici excepțional, nici special, de aceea viața ta va fi o platitudine crasă.
  7. Vei minți și vei fi mințit. Vei înșela și vei fi înșelat.
  8. Când vei cădea, nu va fi nimeni să te prindă și să te readucă printre cei vii.
  9. Vei învăța pe pielea ta că sintagma „oameni frumoși” este un oximoron.
  10. Arma ta va ajunge să fie arma prostului. În cel mai bun caz.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

O noapte din viața Anei P.

16 Sâmbătă ian. 2016

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu

≈ Scrie un comentariu

Etichete

depresie, muzică electronică, plâns, suferinţă

Își aduna lacrimile, cu palma, de pe ambii obraji. Creionul negru i se întindea, narcotic, pe toată fața. Din gâtlej îi ieșeau sunete ascuțite, ca de animal. Răgete, strigăte, invocații. Ana urla. La același Dumnezeu absurd pe care-l blestema mereu că o ține în viață. Muzica-i plesnea printre neuroni și pumnii  proprii printre coaste. Un mix de rap, deep house cu electro. Sintetizatoarele scrijeleau în mintea ei obosită pe-aceleași trasee ale durerii. Sticlelor de alcool le era suptă buza de jos. Cu sufletul și cu limba. Repetitiv, sistematic. Parchetul era lovit cadențat de genunchii-i osoși. Oasele mâinii i se zdreliseră, venele-i plesneau. Exercițiul pe brânci al suferinței era sportul ei preferat.

Drawn_wallpapers___Paintings_Painting_Edvard_Munch_-_Woman_asleep_068806_

Era o zi obișnuită. Ana avea să se demachieze și să se întindă în pat. Iar dimineață să se machieze din nou. La fel. Doar fără dungile prelinse. Dar cu ochii mai roșii. Și cu spiritul mai ostoit, iar voința mai slăbită. Ana avea să râdă alături de colegi. Să se prostească, să se scălâmbăie. Ana avea să se pregătească pentru o zi de ieșit în lume.

Voința a ținutpîn încordare până și-a dat seama că e weekend și că nu are de ce să-și pună masca. În momentul acela, ceva din ea a încremenit. Într-un interval în care nici savanții nu l-au putut indentifica în continuumul spațiu-timp.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Alegorie pentru indicativul lui „a fi” la persoana I singular

10 Joi sept. 2015

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Sunt o colecție de acte ratate. De cuvinte care nu s-au făcut trup. De suflete cocoșate, de spirite îngenunchiate. De dorințe neînfăptuite. De plăceri netrăite. De trebuințe neîndeplinite. Sunt o flacără care s-a stins înainte de a apuca să ardă. Sunt o lumânare al cărei rost nu-l cunoaște nici un paraclisier. Sunt o vestală cu picioarele dezgolite. Sunt o curvă cu vălul tras peste ochi. Sunt un păcat îndreptățit. Sunt o izbăvire nemeritată. Sunt tot ce nu ar trebui să fiu și nimic din ce mi-am dorit să fiu. Sunt acolo, pentru totdeauna. Sunt nicăieri, tot pentru totdeauna.

72b7e3399247ffe3b7b3433a747ba08e

Mă dau la o parte, ca să mai pot rămâne acolo.

Lupta mea precede renunțarea. Eforturile mele sunt o plecăciune în fața deșertăciunii. Imanentă, ubicuă și devotată, scrutez înălțimi și mă îmbăt de aerul lor tare, dar trăiesc în duhoarea abisului. Nestatornică, distantă și detașată, mă lepăd de voi toți și de trebuința voastră și vă-nșel așteptările.

Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea.

Caldă și sentimentală, cad în brațe neprimitoare. Rece și dură, izbesc în inimi deschise. Sunt vinovată, dar îmi afirm nevinovăția. Sunt nevinovată, dar port, sisific, povara vinei. Mă-nchin, ca mai apoi să păcătuiesc. Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea. Nu te iau de mână, fiindcă știu că tu o să-mi întorci o palmă. Te rog să-mi dai o palmă, fiindcă vreau să mi se întoarcă ceva de la tine.

Sunt Eul care se leapădă de Sine. Sunt Sinele care se caută. Sunt o buclă infinită prinsă într-un eu profund insuficient, limitat, în suficiența sa. Cred, dar mă îndoiesc de toate lucrurile. Iubesc, dar neg existența iubirii. Mă consum în idee, trăiesc în abstract, dar îmi ostoiesc gândurile cu poftele cărnii.

Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi.

Propovăduiesc neatârnarea, dar îmi caut stăpânul. Neg, ca să afirm. Glumesc, ca să pot afirma, fără echivoc, adevărul. Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi. Mimez nonșalanța, ca să maschez metamorfoza care-mi preface ființa într-o rană deschisă.

Sunt o pată de cerneală roșie care pretinde că scrie cu sânge. Sunt cuvântul prolix, care-și așteaptă alteritatea. Sunt cuvântul epurat de discursul autoreferențial, care-și trăiește singurătatea. Vag manifestat, mereu prea dureros de îndurat.

Mă costumez în ce nu sunt, așteptând să plece cineva, în căutarea mea, și să mă găsească. Aștept să-l văd trecând pe lângă mine, știind că mă știe, fără să-i spun că mă știe, lăsându-i de înțeles că nu mă știe. Și-așa, dezgolită, să pot spune că nu a fost să fie. Și că povara mea, e și comoara mea și singura virtute. O colecție de acte ratate.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Degeaba

05 Miercuri nov. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Cioranisme şi exhibiţionisme, Eu şi contra eu, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii

≈ Scrie un comentariu

Etichete

ambivalență, destrămare, dualitate, sensul vieții, sine, suferinţă

„De ce te pedepsești?”, m-a întrebat. Nu știa el că întrebarea asta e o găleată aruncată într-o fântână prea adâncă. Ce avea să-i fi răspuns? Pentru tot sau pentru nimic? Pentru că sunt sau pentru că nu sunt? Fiindcă am un defect de „fabricație”? Fiindcă iubesc viciul și durerea, fiindcă sunt masochistă, fiindcă sufăr de mania persecuției și de depresie? Că am ales, mereu, din instinct, dar conștient, răul și ceea ce-a fost greșit? Că mi-s dragi până la disoluție oamenii nepotriviți? Că am un morb al distrugerii? Că am vrut să văd cât de mult pot să decad și până unde? Că sufăr de inadecvare? Că-mi sunt propriul experiment pe carne vie? Că așa mă testez până dincolo de limita rezistenței? Că viața mea e un exercițiu absurd și sadic de transgresare a limitelor? Aș fi putut, dar toate sunt întrebări peste întrebări și speculații, nu și răspunsuri. Și altfel, cum ai putea să-i oferi cuiva o astfel de radiografie sumbră a ființei tale?

the-day-after

Dar, ce-ar fi dacă eu însămi mi-aș răspunde la întrebarea asta? Unde să caut răspunsul? În mine sau în afara mea? Ce știu este doar că niciodată n-am găsit soluții la probleme, ci doar complicații. Explicații, dar nu și rezolvări. Că am desconsiderat ce-am avut, și mi-am dorit ce n-am putut avea. Că mai presus de orice, m-am detestat pe mine. Că am iubit răul și imposibilul, și m-au lăsate rece afectele curate și gratuite. Că am disprețuit sensibilitatea confundând-o cu slăbiciunea și am apreciat ticăloșia deghizată sub formă de putere. Că atenția m-a plictisit și lipsa de apreciere m-a distrus. Că am căutat să fiu totul pentru oamenii care nu voiau decât să mă folosească o vreme. Că am nădăjduit la fericire, mustind în nefericire. Că am contemplat frumosul, bălăcindu-mă în urât. Că m-am agățat de iluzii, deși, cu luciditate, am intuit deziluzia.

Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine.

Că am ținut să demonstrez că am forța de-a schimba și de a face diferența, deși știam că mă angrenez într-o luptă cu morile de vânt. Că am crezut în continuări, deși am prevăzut sfârșitul. Că am acționat în răspăr, ca să-mi justific eșecul. Că am sperat, deși nu se-ntrevedea decât destrămarea. Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine. Că am fost egoistă cu toată lumea și altruistă cu cei care și-au bătut joc. Că am am acționat mereu împotriva a ceea ce trebuia. Că văd enorm și simt monstruos. Fiindcă nu am nici un motiv real și sufăr, și fiindcă mă simt absurdă în raport cu suferințele adevărare pe care le trăiesc unii în lume. Fiindcă nu mai știu cine sunt și cine mai vreau să fiu. Pentru că nu găsesc nici sensul vieții, nici plăcerea clipei. Fiindcă sunt contradictorie și ambivalentă. Fiindcă, deși degeaba fiind, încă mai respir.

Foto: Edvard Munch, The Day After

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Ice Bucket Challenge. Versiunea pentru sentimentali

25 Sâmbătă oct. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Etichete

despărţire, iarnă, ice bucket challenge, rece, sentimente

De astăzi ne lepădăm de sentimente. De încrederea oarbă, de dăruirea totală și de afectele pozitive. Înlocuim, ca-ntr-un troc perfid cu noi înșine, lipsa de măsură, cu un calcul rentabil. Nu mai turnăm gaz pe foc, ci stingem focul cu o găleată de luciditate. Ca în loc să ardem de pasiune, să mocnim de frustrare, asemeni unui jar nestins. Exaltarea o prefacem în indiferență, dragostea în nepăsare. Nostalgiile, în judecăți negative. Iluziile și neîmplinirile, în planuri de viitor. Peste amintiri turnăm plumb încins. Lacrimile le înghitem sub pleoape și ridicăm sprânceana a îndoială. Ne reperăm orgoliul și ne restabilim demnitatea. Gata cu umilința și cu agățatul de vreo falsă speranță. Nu mai plutim, ci ne-nfigem categoric picioarele în pământ. Nu mai întindem mâna ca să ne fie ținută, ci izbim cu ea în masă. Ne ridicăm din genunchi și ne îndreptăm spatele. Fuga inimii o oprim în menghina rațiunii. Nebuniei îi răspundem cu o analiză la rece. Ne apretăm sufletul boțit c-o doză șoc de gândire rațională. Haosul din noi îl încorsetăm într-o ordine forțată și într-o strucură rigidă ca de beton armat. Închidem toate ușile și geamurile care sunt deschise. Stingem și ultimele lucruri care mai rămăseseră aprinse. Intrarea pe teritoriul ființei noastre se va face de-acum pe bază de cartelă, contra cost. Pe tava pe care-a fost sufletul nostru va sta nota de plată. Nu mai oferim și nici nu ne mai oferim (pe) degeaba. Nu ne mai dorim vizite inopinante de la sentimente nepotrivite.

Omul puternic știe că sentimentele sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului.

Fiindcă ce sunt sentimentele altceva decât apanajul firii slabe, a omului slab de înger și sărac cu duhul? Ce fac ele altceva decât să înmoaie, să facă din omul puternic o creatură vulnerabilă? Omul puternic nu-și îngăduie să piardă contactul cu sine și cu realitatea. Nu-și dă masca jos, nici la culcare. Și știe, că ele, perfidele i-ar da-o jos, în somn, pe nesimțite. Știe că ele, ticăloasele, mint și-nșeală conștiința și păcălesc rațiunea. Se agață de cine nu trebuie și rămân captive acolo. Omul puternic știe că sunt doar niște efemeride, niște false plase de siguranță, care de fapt nu te țin, ci îți garantează căderea în gol și căderea din sine. Sau în care te-ncurci și nu mai poți scăpa. Știe că-s ochiul dracului. De aceea omul puternic alege să nu mai simtă nimic și uită, chiar, că sentimentele există. Nu doar în el, ci și în alții. De aceea, del mai adesea omul puternic e glacial. Chiar rece.

IMG_0202-0.JPG

De astăzi suntem reci. Gândim la rece. Acționăm la rece. De astăzi, de când a intrat iarna-n toamnă și e frig. Și avem mâinile, picioarele și coapsele reci. De astăzi, de când toamna ne învață să ne lepădăm de sentimente cum se leapădă copacii de frunze, sub vântul care îi șficuie. De astăzi e gata cu vânarea de vânt. E gata cu noi și cu toamna capricioasă din noi. De astăzi ne lepădăm de sentimene ca de Satana, ca să facem un pact cu îngerul morții: că de data aceasta, iarna va locui pentru totdeauna în noi.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Unde era paznicul de far când ai intrat?

21 Marți oct. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Etichete

moarte, poftă de viață, posibilități, sine, turn de fildeş, viaţă

De când ai început să locuiești în mine, turnul meu de fildeș a început să se surpe. Mai întâi s-a înclinat, ca turnul din Pisa. Asta era în vremea când dădeai în mine petreceri, mă făceai să explodez de entuziasm și mă-nvârteai în caruselul bucuriei. Jocul tău era periculos, interzis și fascinant. Îmi plăcea balansul și adoram să mă-nclin până la limita în care aș fi putut cădea în afara suprafeței de sprijin. Nicicând în locul ăsta pustiu, închis între pereții gândurilor, nu mai fusese atâta veselie. Draperiile nu fuseseră decât ușor clintite, să nu cumva să vadă lumea-n mine și eu în ea. Tu le-ai dat cu totul la o parte, ai zis că unde ești tu, mai încape și întreaga lume. Și un întreg orizont de posibilități. M-am împotrivit, dar nu până la capăt. Eu n-aș fi reușit, de una singură, de-abia îmi încăpeam de mine în mine. Mi-ai spus că-mi este frică. Altceva ce-avea să fie? Am pretins că nu e asta. Lumea mă durea și-așa, fără s-o cunosc și fără s-o văd.

Nu știu de ce te-am primit să locuiești în mine. Nu știu de ce am deschis, pe rând cele șapte lacăte și de ce-am rupt zăvoarele ca să te las să intri. Mi-ai spus că ce se putea întâmpla atât de grav și definitiv, dacă întredeschideam numai puțin ușa interzisă, cât doar să te strecori și mai apoi să pleci? Cu toate că presimțeam, am consimțit. Ce putea atârna mai greu de decât plictisul și singurătatea? Deși știam răspunsul, m-am prefăcut că ar putea exista și alternative.

Viva la vida

Nu mi-a plăcut niciodată să primesc vizite. Nu sunt o gazdă bună și nici nu am cu ce să-mi servesc musafirii. La mine ori îți îngheață sângele în vine, ori ți se pun călcâile pe jar. La mine jocurile sunt periculoase. Sunt probe de foc care te ostoiesc. Sunt labirinturi multe și hărți puține. Semnificații care nu se lasă descifrate, oglinzi paralele și prea multe măști. În mine sunt încăperi cu igrasie și camere matrimoniale cu pereți capitonați în catifea. Sunt beciuri în care au fost sugrumate dorințe și au fost ascunși demonii. Sunt camere de pedeapsă unde obișnuiesc să mă auto-flagelez și să-mi biciuesc sentimentele. Sunt terase luxuriante în care nici un răsfăț nu e interzis și-n care îngerii preling ambrozie. Sunt holuri și poduri bântuite de îndoieli. În mine sunt urelete crâncene, și tăceri adânci. E pustiu, și e haos. E abstinență, și chin. E festin, și e desfrâu.

De când ai venit să locuiești în mine, e război. Cu toate ușile și geamurile deschise s-a făcut curent. Sunt deja patru anotimpuri și toate s-au pus să mă locuiască. Dar eu nu mai locuiesc în mine. Nici nu știu când turnul mi s-a surpat și locuiesc pe o plută, în derivă. Nu mai am nici un ceas să-mi măsor destrămarea. Am început să mă-nvăț cu furtunile și cu gustul de sare pe buze. Mă uit în gol și mi se pare că se zăresc lumini. Închid ochii și aștept să mă izbesc de țărm.

Dacă tot locuiești în mine, tu, poftă nesatisfăcută de viață ar trebui să mă împingi către-un liman, și nu către pierzanie, nu?

Foto: Frida Kahlo, Viva la vida

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

De ce n-o fac

18 Sâmbătă oct. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Etichete

moarte, pesimism, sinucidere

Death pathway

M-aș îngropa acolo unde pământul e rece și ud. Nu acolo unde e puhav și sfărâmicios. Nu unde se trage trapa de marmură și se sudează gardul de fier forjat. Ci unde se zvârlă sacii. Acolo unde spiritele se zbuciumă și după moarte fiindcă nu și-au împlinit rostul pe lume. Acolo unde colcăie viermii și se fierb la foc mic păcatele. Acolo unde nu e nicio salvare pentru suflete. Dac-a fost chinuit pe pământ de ce-ar avea să fie împăcat după moarte? A rămas ceva de răscupărat în afara suferințelor deja răs-plătite? În răspărul umilințelor deja trăite, îs pofida iluziilor infinit traficate? Desigur că da. Un discurs despre fascinația morții și despre imposibilitatea asumării ei.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.637 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

    %d blogeri au apreciat: