• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive categorie: Ideologii obsesii fetişuri

Ochiul din ochii tăi

01 Sâmbătă nov. 2014

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Ideologii obsesii fetişuri

≈ Scrie un comentariu

Etichete

albastru, culori, intuiție, ochi, verde

Până și ochii-ți sunt ca firea. Verde de-ți strepezesc sufletul, gri-albastru de-ți împresoară mintea. Înșelători – distanți și pasionali în același timp -, ațintiți spre cineva sau fugari înspre orice se-ntrevede. Dilatați înspre lume și adânciți, cumva, în sine. Calmi și violenți. Atenți și nepăsători. Înțelegând și prefăcându-se a nu pricepe.

IMG_0205.JPG

Ochii tăi se contrazic de la o clipă la altă, așa cum o faci și tu. Radicali, dar nestatornici, și umbriți de gene aproape decolorate de soare, te-nchid pe tine-n ei, omule de lume și de carne. Ei sunt adevărul tău de-a fi, dar și eterna pendulare între ce-ai fost învățat că ești și ce-ai putea să fii. Ei îți oferă garanția că de fiecare dată când vei privi în oglindă, vei vedea exact ceea ce vrei să vezi.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Exercițiu de cădere în disgrație

13 Miercuri apr. 2011

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii

≈ 4 comentarii

Etichete

alteritate, ceilalţi, frivolitate, metamorfoză, mutație, sine, singur, singurătate, vacuitate

Now the solitudes vary, they go from nothing to loud. If you’re buying lonely, pick the one with the crowd. (Leonard Cohen)

Evoluția în formă, din inima unui fond e o mutație genetică periculoasă. În cazul metamorfozei manierii de a-ți trăi singurătatea probabil că e una dintre cele mai perverse formule de-a te deda unor praxisuri mai comode, care traduc eroarea de auto-servire de care vorbesc psihologii. Dacă omul singur e prin excelență singuratic (sic!), retras, închis în sine, abstras din contingent și supărat de vecinătatea altora ca de-o lumină prea puternică dimineața, omul singur „pervertit” e cel care își ostoiește teama de întuneric în preajma celorlalți. Nu, nu că s-ar transmite ceva din lumina exuberanței lor asupra lui și s-ar contamina de vreun prea-plin ori de uitarea în poala vreunei frivolități, dar așa evită gîndul. Așa evită vacuitatea, hăul depresiei și dorul de-a pleca în căutarea geamănului și-a-l smulge din cercul lui desenat pe nisip pentru a-l aduce lîngă tine. Așa uită că a cunoscut alteritatea trecînd prin mijlocul vieții lui numai ca să trăiască acum, înmiit, părăsirea. Așa, nu mai simte singurătatea ca un cui în cervice. Așa, rătăcit printre alții și din ce în ce mai înstrăinat de sine, spulberat într-o infinitate de euri neindetificabile cu sinele autentic, își diluează suferința în măști ale epuizării. Și în tot acest timp, ca un discipol conștiincios, repetă lecția de viață a maestrului: Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Ibovnica de stepă

19 Miercuri ian. 2011

Posted by Laura Păuleţ in Cioranisme şi exhibiţionisme, Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Etichete

ademenire, curvă, cuvinte, dorinţe, glas, pasiune, porniri, tăcere

Tăcerea e o curvă. Ţi se oferă toată, să-ţi ostoiască dorul şi pasiunile în nopţi nesfîrşite de spaime şi în zile plesnind de gînduri. Te laşi în poalele ei cel mai adesea de nevoie, din neputinţă, din lehamite sau renunţare. E comodă ca un fotoliu de piele pe care te poţi trînti oricînd, fără a trebui să fii primit. Îţi ţine loc şi de realitate, şi de vise, şi de visuri, şi de ficţiune. Nu trebuie s-o asculţi niciodată, vorbele trec prin ea ca printr-o perdea de fum. Tu nu crezi că poţi să te ascunzi după ea şi totuşi îţi place jocul ăsta dintre aparenţă şi esenţă, atît de ascuns şi-atît de evident. Oricum ea ştie totul despre tine, iar tu n-ai de ce să ştii nimic despre ea. Ea-ţi e pepinieră de strigăte şi-ţi mănîncă toată ecourile, pînă nu ţi le mai auzi nici tu însuţi. Şi asta-ţi e de ajuns, fiindcă vrei doar ca să ţi se piardă urma glasului.

Tăcerea asta a ta este ademenitoare ca o zînă şi nesatisfăcătoare ca o păpuşă gonflabilă. Ţi-e însoţitoarea canibală în care îţi înăbuşă fiinţa plurală, pornirile şi dorinţele. Dar tu nu cauţi plăcerea şi cu atît mai puţin vreun crîmpei de fericire. Îţi convine să te simţi pierdut în ea ca pe-un drum la îndemînă pe care ţi l-ai ales dintr-un infinit de posibilităţi, închis. E aşa de strîmtă tăcerea asta a ta, n-ai spune că a încăput tot lungul şir de pasiuni eşuate în ea.  Tot ce te interesează e că ai loc destul să-ţi pierzi minţile cu ea şi-n ea. Singura convenţie, necesară şi suficientă e să nu scapi vreodată vreun cuvînt. Fiindcă cuvintele destramă vraja şi divulgă secretul: că ea, tăcerea, a fost singura de pe lume care a fost mereu numai a ta.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

La ghenă

23 Marți mart. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii

≈ Un comentariu

Etichete

ambalaj, conţinut, ghenă, mototolire, nimeni, nimic, substanţă

Vă las ambalajul. Vi-l las aşa mototolit cum a ajuns după ce i-am extras conţinutul. Să nu mă întrebaţi ce s-a întîmplat cu ce era înăuntru, acum cînd nu mai este, acum cînd nu mai sînt. Ştiu prea bine că nu v-a preocupat niciodată  substanţa. Aveaţi mereu lucruri mai importante de făcut, eraţi ocupaţi nevoie mare cu alte gînduri şi alte probleme. Acum, rămîneţi cu ambalajul. Daţi-l la ghenă sau faceţi ce vreţi cu el, oricum nu mai contează. Fiindcă nimic, niciodată, pentru nimeni  n-a contat.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Răzbunarea lui Iona

04 Joi mart. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 5 comentarii

Etichete

amărăciune, apă, înghiţire, burtă, cuţit, fericiri, Iona, nenoroc, speranţe, valuri

O să-mi aşez privirea otrăvită, pe care mi-aţi spus că o am, pe voi. O să aştept să vă moară speranţele, fericirile şi tot ceea ce v-aţi pus mai frumos în gînd. O să asist la pierderea ecoului vostru şi o să vă iau în rîs nenorocul. O să stau să mă uit cum vă izbesc valurile pînă vi se termină apa şi cum sînteţi înghiţiţi de vii de cea mai amară dintre amărăciuni. N-o să vă las nici un cuţit la îndemînă  să vă spintecaţi burta. Să rămîneţi cu el înfipt în suflet!

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Coşmarul unei seri de primăvară

25 Joi feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc

≈ 2 comentarii

Etichete

a face, absenţă, amici, d, drag, fără sens, gol, neant, prieteni, priorătăţi, sens, solicitări, treburi

Sînt seri în care lucrurile de făcut suportă amînare şi nu te presează fizic îndeajuns de tare încît să te apuci de ele. În aceleaşi seri nici orele de la master nu se ţin, iar prietenii au alte priorităţi în existenţă. Pînă şi amicii pe care nu prea i-ai suna, dar pentru care totuşi faci tu concesia de a-i căuta, te refuză. Nici telefonul nu vrea să sune ca să te enerveze cu o voce răspicată care să îţi ordone vreo comandă „urgentă”. Atunci îţi dai seama cît de fără sens e existenţa ta, care mai ieri era sufocată de imperativul de a face ceva – de dragul a ceva, de dragul de a face sau de dragul cuiva. Sau de imperativul în sine. Aşa apare starea de gol, de neant, de insuficienţă, de tristeţe, de dor şi mai pe urmă de disperare. Nu ai unde să te duci, nu ai în ce să te refugiezi, doar ţi-ai desconsiderat vecinătăţile şi pasiunile pe baza unor treburi urgente şi a unor priorităţi pe care le credeai mai înalte şi deosebit mai semnificative. Nici berea nu-ţi mai place; de fapt, aşa, de unul singur a fost întotdeauna numai o zeamă amară, chiar dacă ai vrut să crezi că măcar aia te face să uiţi de sine. De sinele în care nu mai ai loc fiindcă te dezgustă frecuşul de aceleaşi idei şi iluzii, de aceleaşi speranţe, de aceleaşi lipsuri şi dezamăgiri. Te transformi astfel într-o fiinţă fără de fiinţă, suspendată în lumea care e a tuturor numai a ta nu. Ai vrea să adormi, dar nu poţi. În ce întuneric mai negru de atît ai putea să cazi?

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Viaţa în jurul catedrei (III)

25 Joi feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Ideologii obsesii fetişuri

≈ Un comentariu

Etichete

alteritate, alţii, audienţă privată, însoţire, întîlniri providenţiale, întru, ceilalţi, cunoaştere, informaţii, libertate, memorie, motivaţie, salvare, scenariu paideic, semnificativ, sine, vocaţie, voinţă

Scenariu paideic pentru o sintaxă afectivă a cunoaşterii

Pentru mine cunoaşterea nu ar fi existat fără anumiţi oameni. Sînt convinsă că aş fi rămas în ignoranţă în lipsa unor întîlniri providenţiale care să mă prindă într-un scenariu paideic. Fără limbajul afectiv din preajmă care mi-a ordonat priorităţile nu mi-aş fi descoperit vreo propensiune latentă şi nu mi-aş fi probat nici o potenţialitate. Nu, nu cred că am vocaţia cunoaşterii în sine, ci prin alţii. Nicicînd nu m-aş apuca de una singură de „cercetat” şi de scormonit prin problematicile lumii, strict pentru mine. Dacă „miza” cunoaşterii nu prespune împărtăşirea întru o alteritate, atunci ea nu-mi devine morcov. Nemotivate afectiv, resursele mele cognitive nu se activează în nici un fel. Nici memoria în sine nu are o mecanică prea bună, aşa că nu mă ajută să stochez date şi nici procesorul motivaţional nu merge nealimentat pentru a procesa informaţiile de capul lui şi de unul singur. Aşadar, pentru mine cunoaşterea nu e nicidecum o stare la rece, ci un proces la cald. În lipsa oamenilor care să mă captiveze cu sistemul lor de-a gîndi şi cu modul lor de-a fi îmi petrec zilele într-un gol de fiinţă în care nu-mi arde de nimic (v-am mai spus că funcţionez pe principiul lui întru). Sarcinile-de-îndeplinit devin o povară fără de semăn în lipsa unui cineva la care să le raportez şi cui să-i dedic rodul muncii mele. Nu mă refer aici la destinatarul de drept al unor sarcini de lucru care presupun un demers de cunoaştere, ci la acei indivizi semnificativi care îmi reprezintă audienţa privată şi care prin faptul că sînt îmi dau încredere şi putere să fiu (da, ei sînt acei oameni perfecţi de care vă spuneam şi care mă salvează de mine). Însoţită de o prezenţă imaginară care-mi suflă în pînzele voinţei sînt mereu liberă să călătoresc prin orice domenii şi să trăiesc bucuria îmbogăţirii cu fel de fel de informaţii. Neînsoţită, sînt ca o navă părăsită care pluteşte, fără rost, în derivă, aşteptînd scufundarea iminentă în sine şi-n marea de informaţii care nu-şi dezvăluie pentru mine sensul.

Nu spun, am avut momente de teribilism în care mi-am strigat independenţa şi lipsa nevoii de cei semnificativi mie. Orgolii infantile care s-au spulberat cu fiecare probare a neputinţei de a fi doar pentru sine, chiar şi în cunoaştere. Ştiu că fără o sintaxă afectivă adecvată cunoaşterea nu reprezintă pentru mine decît un şir de date imposibil de metabolizat. În aceste condiţii, rămîn un organism subnutrit care deşi are posibilităţi infinite de a se alimenta, nu are şi forţa necesară. Cunoaşterea prin alţii mi-e ca un cordon ombilical care mă leagă de lume indirect, printr-o conexiune intermediară. Altfel, încetez să mai fiu cineva.  Şi realitatea asta mi-e cea mai de preţ cunoaştere.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Cînd memorabilă e doar umilinţa

18 Joi feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc

≈ Un comentariu

Etichete

animale, aprecieri, aroganţă, ceilalţi, complimente, căşldură, dispreţ, distanţă, injurii, laude, masochism, mustrări, Nochevieja, oameni, oameni minunaţi, oprobriu, perdaf, pretenţii, reproşuri, răutate, tînjire, umilinţă

Oameni şi ne-oameni

Sînt oameni cărora le-au fost destinate dintotdeauna complimentele, laudele, aprecierile, măgulirile şi unii care s-au ales mereu numai cu observaţii, mustrări, injurii, reproşuri. Nici nu e de mirare că primii sînt cei care, deşi nu-i întrec pe cei din cealaltă categorie în privinţa calităţilor fizice sau intelectuale, trec răzbătător prin lume, dominîndu-şi vecinătăţile, doar cerînd ce-şi doresc cu o bătaie mofturoasă din picior. Cei educaţi că sînt cei mai buni, ce mai frumoşi, cei mai deştepţi îşi permit mereu să facă nazuri fel de fel, să impună pretenţii şi condiţii celor din jur. Sînt cei ce apelează la şantaj sentimental şi la frecare ca mijloc pentru a obţine ce-şi doresc. Şi obţin. Pe lîngă ceea ce-şi doresc şi calificarea de „excepţionali”, „minunaţi” sau „talentaţi”.  Uneori De cele mai multe ori fără a face nimic. Chiar sînt invitaţi ca şi cum ar fi nişte oaspeţi de seamă la „pupitrul” unei slujbe bănoase sau în preajma vreunui om minunat. Acolo sînt alintaţi, îngrijiţi să le fie cald şi bine, recompensaţi pentru orice nimic şi glorificaţi doar pentru că sînt. Spre deosebire de aceştia, cei învăţaţi să suporte umilinţe, să  fie certaţi şi perdăfuiţi aproape cu orice prilej, nu cer niciodată nimic. Acceptă orice slujbă de mizerie, stau în preajma unor indivizi a căror companie nu-i încîntă defel, doar pentru că se gîndesc că ceva mai bun nu li se cuvinte întrucît nu au făcut niciodată nimic memorabil. Mai mult, lor le rămîne doar să tînjească după ce şi-au dorit să aibă, dar le-a revenit celor care au cerut. De obicei sînt lăsaţi cu ochii în soare asemenea unor animale cărora li s-a închis uşa de la intrare în nas şi ei au trebuit să rămînă pe preş. Iar cînd, surpinzător!, neaşteptat!, incredibil!, la capătul unui travaliu li se împlineşte o dorinţă cît de nesemnificativă, se simt nedemni de o asemenea favoare a destinului şi exultă de parcă ar fi primit în dar luna de pe cer. Sătui de a se avea numai pe sine şi nimic altceva, îşi asumă să fie ei cei care îi caută pe cei dragi, care se preocupă, cărora le pasă, care le preiau grijile ca şi cum ar fi ale lor, fără a aştepta în schimb măcar vreo mîngîiere şi bucurîndu-se de orice „os”, chiar dacă e aruncat cu dispreţ din prag.

Mergînd pe stradă, îi veţi distinge uşor pe unii de ceilalţi. Cei obişnuiţi cu laudele şi mîngîierile vor fi cei mai şterşi, dar însoţiţi, senini, optimişti şi surîzători. Cei supuşi mustrărilor vor fi stridenţi ca apariţie, poate chiar excentrici, mereu singuri, cu sarcasmul şi ura întipărite pe chip.  Primii vor apărea prietenoşi şi calzi, cei de pe urmă răi, distanţi şi aroganţi. Nici nu ar putea fi altfel cei învăţaţi dintotdeauna cu ocara. Ei vor căuta mereu, paradoxal, să atragă numai oprobriul şi dispreţul celorlalţi, fiindcă neprimind niciînd vreo vorbă de bine, au fost nevoiţi să uite de nevoia de căldură şi apreciere din inima lor. Unii îi numesc masochişti.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Ssst… îmi ascult audienţa privată

17 Miercuri feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Ideologii obsesii fetişuri, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 2 comentarii

Etichete

destin, edificiu afectiv, esenţial, iubire, neputinţă, oameni perfecţi, perfecţiune, precaritate, părăsire, sens, spirit critic

„Dacă ura celorlaţi – covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase, este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt.” (G. Liiceanu, Declaraţie de iubire)

Am întîlnit şi oameni perfecţi. În care nu era nimic precar. În fiinţa cărora defectele erau pete de culoare care-i făceau nu hidoşi şi repugnaibili, ci fermecători şi seducători. Care, orice ar fi zis şi ar fi făcut era minunat. În faţa cărora spiritul critic n-a putut decît să lase neputincios garda jos. În fiinţa cărora toate abjecţiile, toate minciunile, toate căderile n-au însemnat nicicînd o ameninţare de a le clătina statuia din edificiul meu afectiv. Sînt cei cu care nu am apucat niciodată să „stau de vorbă” îndeajuns sau să petrec timp destul. Sînt cei care m-au făcut să nu îmi pară atît de rău că sînt, încît să decid că viaţa mea chiar nu are nici un sens (cît timp se găseau ei în ea nici nu aveam cum!). Sînt cei de care m-am lăsat luată simbolic de mînă şi condusă pe acoperişul lumii. Sînt acei cu adevărat neînlocuibili din inima mea, indiferent ce aş face sau ce ar face, unde aş fi sau unde ar fi, ce aş deveni sau ce ar deveni. Sînt aceia care au contat mai mult decît propriile neputinţe sau determinări. Aceia care m-au apărat şi m-au salvat de mine. Acei în prezenţa cărora şi gravitatea şi rîsul nu avut avut niciodată nimic derizoriu. Pentru care aş fi vrut să pot face ceva care să le lumineze destinul. Sînt cei care nu aveau cum să mă dezamăgească, chiar dacă au făcut-o. Aceia pentru care nici un efort nu a fost vreodată un sacrificiu, ci doar o bucurie inegalabilă de-a le fi fost alături. Nu ştiu dacă i-am iubit fiindcă erau perfecţi, sau erau perfecţi fiindcă i-am iubit. Nu contează decît faptul că pentru mine au fost şi sînt perfecţi şi astfel mi-au oferit şi mie sentimentul de-a fi perfectă, iubindu-i.

P.S. La un moment dat, trebuie să înţelegi că, deşi oamenii aceştia perfecţi te părăsesc sau îi părăseşti tu pe ei (într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, concret sau simbolic),  totuşi, rămîn cu tine şi nu trebuie să-i (re)negi.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Viaţa în jurul catedrei (II)

16 Marți feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Neordinea mea şi-a lumii

≈ Scrie un comentariu

Etichete

admiraţie, învăţare, concepte, cunoaştere, cuvinte, cărţi, faptă, gîndire, Idei, impostură, intelect, invidie, legitimare, privilegiu, proşti, senzaţii, trăire, trăiri, viaţă, vorbă, şcoală

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.637 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: