Dializă

Etichete

bucurie, distrugere, moarte, oameni, viaţă

Cum unii se nasc cu pofta de viață în sânge, alții se nasc cu durerea curgându-le prin vene.

Primii, de obicei, se identifică drept oameni de lume, energici, în măsură să-i încarce pe cei din jur și pe ei înșiși de bună dispoziție. Pentru ei existența curge, clipa se trăiește. Lucrurile trec, ușor ca vorbele, dezamăgirile lasă semne, dar nu urme adânci, bucuriile sunt fruste și autentice. Schimbările sunt surse de auto-validare, punerile în genunchi, motivații de-a se ridica mai în forță. Pentru ei viața e o sumă de experiențe din care extrag esențialul, care se va dovedi în cele din urmă, util. Cei mai mulți au o gândire pragmatică, direcționată de verbul a face. Sunt carismatici, fermecători, de obicei sunt simpatizați, integrați, iubiți. De cele mai multe ori sunt cei care reușesc, care se remarcă și se afirmă. Dintre ei se aleg oamenii realizați, împliniți sau de succes. Ei se hrănesc din social, precum alții se hrănesc, împreună cu ei, din bucuria de-a fi.

Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții.

Cei cărora le curge otrava de-a fi prin vene sunt oamenii-umbră, care-și petrec viața prin unghere întunecate ale sinelui. Oamenii bolnavi de viață ca de o afecțiune auto-imună. Lipsiți de vitalitate, mereu triști, abstrași din contigent și închiși în sine. Pentru ei existența este un calvar, un blocaj de zi cu zi. Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții. Schimbările, oricât de nesemnificative, îi traumatizează. Socialul îi golește și-i tulbură. Întreaga lor viață e țesută în jurul verbului a gândi. Care îi împiedică să acționeze. De cele mai multe ori nu reușesc să facă nimic cu viața lor, în afară de-a se distruge pe ei înșiși și pe cei din jur. Sunt antipatici, de cele mai multe excluși (sau auto-excluși) din lume, marginalizați, detestați. Sunt cei care, cu morbul auto-distrugerii, sug viața din ceilalți, îi alungă și-i îndepărtează. Și nu cunosc niciodată bucuria și firescul de-a fi.

Considerându-se cel mai adesea profunzi, complecși, rafinați și complicați, oamenii bolnavi de moarte îi acuză pe oamenii sănătoși, și plini de viață, de superficialitate, de frivolitate, de ticăloșie, de mercantilism, de ignoranță, de limitare. Fiindcă, cel mai probabil n-au ajuns niciodată să cunoască, cu-adevărat și îndeaproape, un om de lume pe care să-l iubească mai mult decât pe ei înșiși. Și să-și fi dorit, de dragul lui, să-și schimbe sângele.

Foto: Edvard Much, The Dance of Life

Unde era paznicul de far când ai intrat?

Etichete

moarte, poftă de viață, posibilități, sine, turn de fildeş, viaţă

De când ai început să locuiești în mine, turnul meu de fildeș a început să se surpe. Mai întâi s-a înclinat, ca turnul din Pisa. Asta era în vremea când dădeai în mine petreceri, mă făceai să explodez de entuziasm și mă-nvârteai în caruselul bucuriei. Jocul tău era periculos, interzis și fascinant. Îmi plăcea balansul și adoram să mă-nclin până la limita în care aș fi putut cădea în afara suprafeței de sprijin. Nicicând în locul ăsta pustiu, închis între pereții gândurilor, nu mai fusese atâta veselie. Draperiile nu fuseseră decât ușor clintite, să nu cumva să vadă lumea-n mine și eu în ea. Tu le-ai dat cu totul la o parte, ai zis că unde ești tu, mai încape și întreaga lume. Și un întreg orizont de posibilități. M-am împotrivit, dar nu până la capăt. Eu n-aș fi reușit, de una singură, de-abia îmi încăpeam de mine în mine. Mi-ai spus că-mi este frică. Altceva ce-avea să fie? Am pretins că nu e asta. Lumea mă durea și-așa, fără s-o cunosc și fără s-o văd.

Nu știu de ce te-am primit să locuiești în mine. Nu știu de ce am deschis, pe rând cele șapte lacăte și de ce-am rupt zăvoarele ca să te las să intri. Mi-ai spus că ce se putea întâmpla atât de grav și definitiv, dacă întredeschideam numai puțin ușa interzisă, cât doar să te strecori și mai apoi să pleci? Cu toate că presimțeam, am consimțit. Ce putea atârna mai greu de decât plictisul și singurătatea? Deși știam răspunsul, m-am prefăcut că ar putea exista și alternative.

Nu mi-a plăcut niciodată să primesc vizite. Nu sunt o gazdă bună și nici nu am cu ce să-mi servesc musafirii. La mine ori îți îngheață sângele în vine, ori ți se pun călcâile pe jar. La mine jocurile sunt periculoase. Sunt probe de foc care te ostoiesc. Sunt labirinturi multe și hărți puține. Semnificații care nu se lasă descifrate, oglinzi paralele și prea multe măști. În mine sunt încăperi cu igrasie și camere matrimoniale cu pereți capitonați în catifea. Sunt beciuri în care au fost sugrumate dorințe și au fost ascunși demonii. Sunt camere de pedeapsă unde obișnuiesc să mă auto-flagelez și să-mi biciuesc sentimentele. Sunt terase luxuriante în care nici un răsfăț nu e interzis și-n care îngerii preling ambrozie. Sunt holuri și poduri bântuite de îndoieli. În mine sunt urelete crâncene, și tăceri adânci. E pustiu, și e haos. E abstinență, și chin. E festin, și e desfrâu.

De când ai venit să locuiești în mine, e război. Cu toate ușile și geamurile deschise s-a făcut curent. Sunt deja patru anotimpuri și toate s-au pus să mă locuiască. Dar eu nu mai locuiesc în mine. Nici nu știu când turnul mi s-a surpat și locuiesc pe o plută, în derivă. Nu mai am nici un ceas să-mi măsor destrămarea. Am început să mă-nvăț cu furtunile și cu gustul de sare pe buze. Mă uit în gol și mi se pare că se zăresc lumini. Închid ochii și aștept să mă izbesc de țărm.

Dacă tot locuiești în mine, tu, poftă nesatisfăcută de viață ar trebui să mă împingi către-un liman, și nu către pierzanie, nu?

Foto: Frida Kahlo, Viva la vida

De ce n-o fac

Etichete

moarte, pesimism, sinucidere

M-aș îngropa acolo unde pământul e rece și ud. Nu acolo unde e puhav și sfărâmicios. Nu unde se trage trapa de marmură și se sudează gardul de fier forjat. Ci unde se zvârlă sacii. Acolo unde spiritele se zbuciumă și după moarte fiindcă nu și-au împlinit rostul pe lume. Acolo unde colcăie viermii și se fierb la foc mic păcatele. Acolo unde nu e nicio salvare pentru suflete. Dac-a fost chinuit pe pământ de ce-ar avea să fie împăcat după moarte? A rămas ceva de răscupărat în afara suferințelor deja răs-plătite? În răspărul umilințelor deja trăite, îs pofida iluziilor infinit traficate? Desigur că da. Un discurs despre fascinația morții și despre imposibilitatea asumării ei.

Cu dezamăgirea, pe dezamăgire, călcând

Etichete

dezamăgire, maschochism, moarte, viaţă

Suntem întruchiparea discursului despre dezamăgire. Suntem de fapt dezamăgirea însăși, care-și caută justificări, exonerări, ostoiri, își cere tributuri și dreptul neavenit la răzbunare. Vindicativi închipuiți, suntem niște suflete moarte care trăiesc ca să-și justifice moartea. Suntem cuțite cu lame duble, care au fost ascuțite să taie, tăiate fiind. Suntem un pumn strâns de furie sau de durere, suntem un pumn care lovește sau o mână care cade moale, pe lângă trup. Suntem un trup ferm, care se poartă mândru sau suntem slabi și transparenți ca o fantomă. A noastră, a unui rost, a unei idei, a unui om sau a unei speranțe. Suntem niște îngeri și niște ticăloși. Suntem o privire trufașă și un cap în pământ. Suntem totul sau nimic, ne dăruim pe de-antregul sau ne batem joc. Suntem buni cu cei ne greșesc și răi cu cei care ne-au dat totul. Suntem o șansă ratată și un destin forțat. Suntem sublimi și gregari. Suntem o singularitate pretinsă și un clișeu manifestat. Suntem orgolioși și suntem ridicoli. Ne pretindem puternici când, de fapt, ne dovedim slăbiciunea. Vrem să credem că merităm mai mult, când știm că mai mult nu ni se cuvine.

Suntem dezamăgirea care dezamăgește, știind că fiecare dintre noi e marea dezamăgire a vieții cuiva. Suntem ce urâm mai mult la noi și ce le reproșăm altora. Repetăm aceleași greșeli și, încercând să ne lepădăm de demoni, îi chemăm mai mult la noi. Îmbrăcăm haina de drac ca să fim angelici. Sărutăm când am ucide, ucidem când am săruta. Râdem de cuvinte și cădem în farmecul lor. Mai parșiv, râdem de oameni și sentimente, dar toți le savurăm, cu nesaț și pasiune, raptul, îmbrățișarea. Ne zbatem să scăpăm din menghina care am vrea să ne strângă. Ne place durerea, dar pretindem că am vrea să savurăm plăcerea. Suntem reci, fiindcă nu am fost îmbrățișați când am simțit să fim tandri. Invocăm fericirea, ca să ne justificăm nefericirea. Ne justificăm nefericirea pretinzând că am cerut dreptul la fericire. Urâm ce iubim și iubim ce urâm, ca și cum ne-am scutura pe noi, de noi înșine. Responsabilitatea o delegăm unor grații divine, deși ne pretindem atei. Deși ne pretindem maeștrii francheței, când suntem farseorii imposturii.

Ne trăim cercul vicios pretinzând că am vrea să scăpăm din el. De fapt ne place teribil cum se încolăcește funia aceea de gât, iar strânsoarea ne justifică dezamăgirea. Dezamăgirea că nu am reușit niciodată să fim altceva sau mai mult decât noi înșine, și-o umbră făcută pământului.

Astăzi, nu.

Etichete

adevăr, afecte, alteritate, an nou, dor, gînduri, idealuri, inimă, miracol, moarte, mocirlă, muncă, posibilitate, sacrificiu, speranţă, suflet, trecut, visuri, voinţă

Am intrat în noul an cu gîndurile năclăite în mocirlă, cu idealirile rătăcite în deşert şi cu afectele încuiate în beci. Mi-e sufletul greu şi inima tristă. Mi-e speranţa ostoită, voinţa încremenită şi credinţa neîncredinţată. Mi-e privirea întoarsă spre trecut spre clipe moarte şi visuri neîmplinite.  Mi-s ochii tulburi şi mintea îndoită. Mi-e dorul plecat de-acasă şi casa neaflată. Nu ştiu ce-aş mai fi, de ce-aş mai fi, pentru cine şi pentru ce, cînd am totul fără a avea nimic.

Nu mai aştept nimic şi asta e moarte. Nu mă mai încred în nimeni şi asta e iarăşi moarte. Totuşi nu vreau să accept că posibilităţile mi-s moarte. Pentru că încă nu ştiu să mor. Dar cu ce să ies din mocirlă şi să încep să străbat şirul de deşerturi cînd mi-am înstrăinat credinţa în alteritate, sacrificiu, muncă, miracol, adevăr? Cu altele, noi, aţi spune. Dar nu, pentru mine astăzi nu începe un an nou.

Saramură

Etichete

moarte, peşte, saramură, sictir, vacanţă, vitalitate

Vacanţa asta cadrează perfect cu lipsa mea de vitalitate. Vine fix ca o cutie de conserve pentru un peşte mort. Îl face numai bun de atacat mîncat de către ceilalţi.

Moartea alterităţii

Etichete

abandon, alteritate, înghiţire, dezamăgire, dezintegrare, deznădejde, Iona, minte, moarte, nimeni, nimic, renunţare, rătăcire, singurătate, suflet, tristeţe

Dezamăgirea e un cuvînt neputincios. E o noţiune ciungă şi superficială. Nu ar putea niciodată să descrie durerea celui care, odată mîngîiat, a întîlnit impostura. A celui care, iubind, a întîlnit indiferenţa. A celui care, întîlnind miracolul, a cunoscut abandonul. Care, căutînd alinarea, a întîlnit palma. Care, oferind totul, a întîmpinat refuzul. Care, căutîndu-şi locul, a întîlnit hăituirea. Care, cerînd ajutor, a întîlnit spatele. Nu, cel care constată că nu se poate baza pe nimeni şi pe nimic, nici măcar pe el însuşi, nu e dezamăgit. Nu e nici măcar îndurerat sau deprimat. E doar un om sfîrşit căruia nu i-a mai rămas decît aruncarea în bătaia tunului cu mîinile goale, cu sufletul sfărîmat şi cu mintea rătăcită. E omul care a pierdut tot ce nu a avut niciodată. E omul pentru care a murit credinţa în alteritate. E omul în care nu se mai poate deştepta nici o speranţă, nici o încredere, nici o dorinţă. Este omul a cărui voce interioră a tăcut şi nu-l mai strigă pe Iona. Pentru acel om s-a scufundat definitiv băncuţa de lemn din mijlocul sufletului, pentru că şi-a dat seama că aşteptarea nu are nici un sens. În lupta lui cu rechinii, nu mai nădăjduieşte decît să fie înghiţit odată pentru totdeauna şi digerat. Pentru că doar odată cu dezintegrarea lui va muri cu adevărat şi alteritatea din mintea şi inima lui. Şi asta-i va fi mai trist decît moartea.

Idealurile unui criminal în serie

Etichete

agonie, criminal în serie, crimă, demiurgic, disperare, frustrare, moarte, otravă, răzbunare, satisfacţie, sînge, tartor, ură

Dacă aş putea, aş aduce lumea întreagă în agonie.”
(E. Cioran, Pe culmile disperării)

Eşti un izvor de otravă. Atîta venin şi frustrare s-au acumulat în tine, atît de condensat şi îndelung ai asistat neputincios la masacrul lucrurilor importante pentru tine, încît nu poţi să te mai visezi decît în întruchiparea unui criminal în serie.  Îţi imaginezi sîngele-ţi nefiresc de rece acţionîndu-ţi programatic şi demonic sinapsele, crestînd apoi cu satisfacţie resorturile vitale ale existenţelor celorlalţi. Te închipuieşti savurînd hulpav implozia edificiilor fiinţiale ale celor care au rînjit de satisfacţie cînd te-ai prăbuşit în neputinţă, la un loc cu toate bucuriile tale. Te vezi aplaudînd demiurgic o agonie universală care să înece lumea în disperare. Echipat cu fierăstrăul electric al urii, vrei să ciopîrţeşti pe oricine mai îndrăzneşte să răsufle în faţa ta. Vrei să separi măduvele spinării de trupuri cu cel mai bont dintre cuţite, extirpîndu-le lent şi dureros, ca şi cum ai desprinde de carnea indivizilor întocmai raţiunile lor de-a fi. Îţi doreşti să devii spaima care să paralizeze orice tendinţă de împotrivire, să încremenească umoarea apoasă a privirilor celorlalţi într-o expresie a groazei. Vrei să fii tartorul căruia să i se ceară îndurare, pentru a replica atunci cu cea mai sadică dintre nepăsări.  

***

Fără doar şi poate vei avea grijă ca răzbunarea ta capitală să aibă graţia unui reflex necondiţionat. Vei începe cu cel mai iubit dintre pămînteni şi vei termina cu tine.

Cu viaţa pe viaţă călcînd

Etichete

început, gol, limită, moarte, oameni, orgoliu, pas, povară, sfîrşit, sine, suflet, tristeţe, viaţă

Să începi, din nou, cu sfîrşitul. Să iei pieptiş la urcuş dealul, cu povara tuturor dezamăgirilor şi eşecurilor tale în spinare, cu graţia, zîmbetul şi naturaleţea cu care ţi-ai da drumul la vale, rostogolindu-te în virtutea gravitaţiei, de prea mult entuziasm. Să-ţi înghiţi tristeţea ca pe o vomă pe care nu o poţi scuipa în public, să-ţi închizi temerile adînc în viscere, avînd grijă să nu provoace tribulaţii musculaturii în văzul lumii. Să ai pasul sigur al felinei, deşi sufletul ţi-e precum al unei prade pentru care nu se găseşte niciunde loc de ascundere. Să ai statura mîndră, chiar dacă povara sinelui neadaptat te cocoşează ca pe-o camilă care trebuie să străbată un deşert, încărcată de poverile tuturor străinilor nepăsători ce i-au pus pretenţiile lor în cîrcă. Cînd nu mai poţi, s-o iei la galop, demonstrîndu-ţi că limitele nu sînt decît nişte himere. Să priveşti întotdeauna în sus şi, niciodată în gol sau în pămînt, ci pe deasupra tuturor, ca de firescul unui orgoliu inegalabil. Să porţi întotdeauna tocuri înalte, să nu observe nimeni că de-abia te-ai ridicat din groapă. Să te prefaci că, rece şi ticălos, calci superior pe cadavrele altora, strivindu-le impasibil, deşi nu faci decît să calci cu picioarle goale pe jarul încins pe care îţi ard la temperaturi inadmisibil de mari dorinţele şi pasiunile. Să fii cel mai înalt, cel mai elegant, cel mai rafinat, ca şi cum ai fi vedeta unui bal, deşi spiritul ţi-e al unui pribeag boschetar căruia nu-i trebuie nici măcar o pereche de papuci de dîrvală pentru a se pierde pe cărările lumii. Să fii cel mai urît dintre toţi, deşi iubeşti mai presus de fiinţa ta. Să pretinzi că nu-ţi trebuie, atunci cînd tînjeşti. Să invoci pactul cu Diavolul atunci cînd te copleşeşte disperarea că Dumnezeu te-a uitat. Să loveşti nemilos în ceilalţi atunci cînd obrajii ţi se inundă de sînge şi sufletul ţi se rupe în două. Să fii călău profesionist, cînd te simţi victima călăilor amatori. Pentru ca atunci cînd ai căzut de tot, toţi să-ţi inividieze poziţia de pe podium. Să fii singurul, ca să nu se vadă cît de singur eşti în tristeţea ta. Să fii întotdeauna primul, ca nimeni să nu-şi dea seama că un nimeni ca tine, care n-a avut niciodată nimic, a pierdut tot. Sfîrşitul tău să fie pentru ceilalţi recunoaştere a victoriei, iar pentru tine, ritual macabru de îngropăciune. Nu un epilog, ci un prolog sfîşietor, ca o nouă utopie.

Căderea din sine

Etichete

absolut, bătjocoră, cadavru, cădere, devorare, gînd, groapă, hiene, hău, lipitori, lumină, moarte, neant, osîndă, prăbuşire, relativ, sine, sufocare, viaţă, visători

Să se-aleagă deşertul din gîndurile pentru care ai trăit nu e cel mai rău lucru care ţi s-ar putea întîmpla. Rataţilor existenţial nu li se oferă de obicei privilegiul vreunui neant în care să fie privaţi de simţire şi de conştiinţă, ci blestemul gropii unde creaturile pămîntului îi devorează de vii ca pe nişte cadavre în devenire. În goliciunea lor sînt supuşi umilinţei supreme: aceea de a fi la dispoziţia hienelor care fac din restul lor fragil de vitalitate un festin pentru a-şi potoli setea de viaţă. Tot ceea ce au urît mai mult în viaţă se lipeşte lubric de ei pînă la cangrenarea tuturor ţesuturilor care le sînt chip şi asemănare cu gîndurile pentru care au trăit.

Osînda la un hău înseamnă că nu mai pot vedea lumina decît ca pe un punct neputincios în existenţa lor, nu ca pe un fir care să îi tragă înapoi către ceea ce au crezut că pot deveni. Cei care au trăit în abstract, judecînd şi simţind după principiile absolutului primesc în bătaie de batjocoră palma relativului peste ochi şi gustul oţetit de ură al acesteia. Sînt siluiţi cu superioritate şi de obicei fără a mai putea crîcni decît prin combustii interioare multiple. Cum se mai sufocă marii visătorii cînd cad! Ce privelişte să-i vezi agonizînd sub talpa celor care aplaudă hulpav căderea din sine! Atît le e de mare bucuria celor care îi torturează, încît le simţi bătuta din bocanci de pe rănile tale pînă la măduva oaselor. Cît au încercat ei să te tragă în jos şi n-au reuşit! Dar tu le-ai oferit cadoul propriei neputinţe şi ratării căzîndu-le în braţele dispoziţiei lor de a dispune de tine.

***

Ce legitimitate au să trăiască după principiile absolutului cei care nu se pot împotrivi siluirii la care îi condamnă relativul? Nu mai degrabă s-ar preschimba în hiene?