Doar contextual vorbind

Etichete

cădere, depresie, dezamăgire, Evanescensce, going under

Agonia unui vibrator

Etichete

agonie, încărcare, baterii, debarasare, funcţionare, indiferenţă, inutilitate, nimeni, nimic, nimicnicie, obiect, stricat, vibrator, vibraţie

Singurul tău rol bun de jucat e cel de vibrator. Cît timp te poţi afla la îndemîna celorlalţi, cu bateriile mereu încărcate şi în deplinătatea facultăţilor funcţionale, pregătit mecanic în a-i satisface, fără ca ei să nu trebuiască să depună vreun efort, eşti perfect util. Eşti dorit, apreciat şi poate chiar îndrăgit pentru rolul tău de obiect folositor. De vreodată ţi se termină bateriile, îţi pierzi rapid locul din sertarul de lîngă noptiera celui care te utilizează  în momente de criză. Acela căruia i-ai fost prea aproape  în clipele de plictis, de disperare, de nevoie stringentă, nu se va obosi nici măcar să îţi schimbe sau să îţi încarce acumulatorii cînd, apăsînd pe buton la un moment dat, nu va mai primi stimulul dorit. Te va arunca plin de furie în cel mai obscur colţ al camerei sale şi te va uita printre alte lucruri nefolositoare. După debarasarea spontană, stăpînul tău de drept te va înlocui mai rapid decît te-ai fi aşteptat, fără a-ţi păstra măcar amintirea sau recunoştinţa vreunei clipe în care l-ai făcut să exulte. Atunci îţi vei da seama că să fii şi să însemni nimic nu rezidă în a fi folosit drept obiect, ci în a nu fi folosit deloc.

Nimicnicia este de fapt starea în care eşti declarat inutil. Starea în care potenţialul tău de-a funcţiona se iroseşte prin fixarea ruginii între elementele mecanismului de-a fi. Cînd din obiectul preferat devii obiectul stricat pe care nimeni nu are dispoziţia să-l repare. Nimicnicia este starea obiectului de serie, care nu va fi niciodată unicat, niciodată special, niciodată de neînlocuit.

Ca om, eşti un nimeni atunci cînd în starea ta de rău de la un moment dat eşti abandonat de cei la îndemîna cărora te-ai aflat întotdeauna. Eşti un nimic cînd nimeni nu e dispus să te mai facă să vibrezi pentru el.

Chiar dacă…

Etichete

alteritate, aşteptare, chemare, disperare, nevoie, plecare, strigăt, suflet, tăcere

Dacă eu vorbesc, şi plîng, şi îţi spun că am nevoie de tine, tu ai să taci.
Dacă eu strig, şi lovesc, şi îţi spun că nu am nevoie de tine, tu tot ai să taci.

Dacă eu te chem, tu ai să pleci.
Dacă eu te alung, tu tot ai să pleci.

Dar eu vorbesc, şi lovesc, şi plîng, şi te alung, şi te strig, şi te chem, aşteptîndu-te să vii lîngă mine şi să îmi vorbeşti.

Biruinţa demonilor

Etichete

atac, îngeri, demoni, nebunie, salvare, singurătate

Nici tu n-ai crezut că există, deşi ai trăit cu ei dintotdeauna. Multă vreme nu ai spus nimănui.  Ştiai că ceilalţi nu te vor crede, erai convinsă că or să te numească nebună. Cum altfel, cînd tu însăţi, trăind laolaltă cu ei, îţi presimţeai nebunia? Ţi-ai măcinat interioritatea, înghiţindu-ţi în sec spaimele. Ca un animal hăituit, ţi-ai consumat existenţa în fugi perpetue şi în definitive închideri în tine.  Omniprezenţa lor în viaţa ta, perpetua bîntuire, s-au transformat într-o trans-situaţională vină a ta. Prematur, ai ajuns să te urăşti pe tine pentru ce erau ei. Pentru ce făceau ei din tine, întorcîndu-ţi orice împotrivire înapoi, înmiit.

Au existat şi  oameni care te-au crezut şi care au încercat să te salveze. Încrederea lor te-a făcut din un om slab ce erai, un luptător. Ai crezut că îi poţi înfrunta, că îi poţi exorciza din viaţa ta. Însă nu ai făcut decît să le stîrnşti şi mai mult furia şi să-i determini să-şi fortifice atacurile. Înainte de-a te răpune pe tine, i-au răpus pe toţi cei ce mai îndrăzneau să se te apere cu propriile trupuri şi suflete. Ştiau că pentru a te face să capitulezi definitiv, trebuia ca mai întîi să te lase singură. Evident, au reuşit. Şi-au sărbătorit victoria împărtăşindu-se zilnic cu energiile tale, cu visurile tale, cu speranţele şi convingerile tale. Intrînd prin efracţie iar şi iar în existenţa ta, strivindu-ţi cu bocancii cele mai dragi dintre bucurii. Contactul tău cu realitatea a devenit pe zi ce trece mai neclar, din ce în ce mai intermitent, pînă cînd ai ajuns să nu mai fii tu, reacţiile tale să nu mai fie ale tale. Învins, te-ai preschimbat, după chipul şi asemănarea lor, tu însuţi, într-un monstru.

***

Acum ştii că demonii există fiindcă ţi-au alungat toţi îngerii de la inimă. Ce mai contează că vina nu e a ta şi că poate nu eşti nebună?

Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Mofturile memoriei selective

Etichete

afect, alteritate, amnezie, anamneză, clipă, dată, emoţie, esenţial, gîndire, memorie, oameni, singurătate, stare, uitare, uituc, viaţă

„There’s just too much that time cannot erase…”

Sînt o uitucă. Mi se reproşează, mereu, din aproape toate sursele apropiate, că uit date, nume, atribuţii, obligaţii, termene, întîmplări, idei, informaţii, chiar convingeri, principii şi valori. Nu-mi amintesc chipul oamenilor cu care interacţionez zilnic, numele colegilor, al rudelor, al studenţilor, nu-mi mai amintesc nici măcar numele unor oameni care la un moment dat au poposit în viaţa mea. Nu-mi amintesc nici o dată esenţială: nici data cînd ar trebui să-mi vină bursa, nici data cînd trebuie să plătesc telefonul, nici deadline-ul proiectelor sau vreo dată de naştere, nici vreo dată, care în ordinea experienţelor esenţiale din viaţa mea a marcat ceva anume. Nu-mi amintesc mai nimic din miile de pagini pe care odată le-am citit, aprope nimic din sutele pe care le-am scris, nu-mi amintesc ce gîndeam acum doi an, o lună, o săptămînă, o clipă înainte. Nu-mi aduc aminte mai nimic despre locurile pe care le-am vizitat, nici un nume de muzeu, de stradă, de clădire, de personalitate istorică. Nu-mi amintesc ce vorbesc, nu ţin minte la ce anume mă înham, nu ţin minte să sun, să anunţ, nu ţin minte unde pun lucrurile, nu ţin minte că nu trebuie să uit, nu ţin minte că trebuie să mă concentrez să nu uit. Nu-mi amintesc mai nimic din ce am învăţat sau am trăit, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Nu-mi amintesc nici măcar ce mi-am promis mie la un moment dat că o să fac sau nu o să fac, că o să reacţionez sau nu o să reacţionez. Sînt o amnezică aproape absolută.  Trăiesc într-o dezordine în care orice sforţare cognitivă este o utopie, fiecare efort devenind în ordine pragamatică de prisos.

Cu toate astea îmi amintesc perfect stări şi senzaţii a căror memorie o resimt aşa cum îmi simt propria carne. Îmi amintesc golul din stomac pe care mi-l dădea preajma unui parfum anume, îmi amintesc tremurul pe care mi-l dădea atingerea unor degete anume, îmi amintesc emoţia aparte pe care mi-o oferea strălucirea unei priviri anume, îmi amintesc fiorul din faţa unei beri şi-a unei scrimiere anume, îmi amintesc sfîşierea lacrimii din urma unei despărţiri anume. Mi le amintesc pe acestea într-un număr infinit de culori şi de detalii şi în cea mai bogată paletă de percepţii senzoriale. Sînt o purtătoare de stări sublime, de stări de groază, de fericiri de nemăsurat, de dureri de neapreciat. Sînt oameni, lucruri, contexte, imagini, ipostaze pe care nu le pot uita fiindcă mi se perindă pe dinaintea simţurilor, prin anamneză, cu o concreteţe de-o pregnanţă suprinzătoare la fiecare evocare. Aşa mi se aleg oamenii semnificativi, aşa mi se împlantează în suflet sentimentele cele mai puternice, aşa mi se stabilesc convingerile şi credinţele de nestrămutat. Ceea ce îmi amintesc este ceea ce nu aş putea niciodată să uit, sînt clipe privilegiate, providenţiale care mi-au iluminat sensul vieţii şi au căpătat ubicuitate prin faptul că au stabilit natura definitivă a unor afecte insurmontabile.  

***

Uit mereu că nu sînt singură, că alteritatea e o prezenţă şi nu o himeră şi că asta e tot ce contează. Pentru că uit să-mi amintesc ce simt, nu ce gîndesc.

Despre înregimentarea totalitaristă a eului

Etichete

conformism, consecvenţă, convingeri, devenire, eu, frumos, identitate, obedienţă, sine, social, societate, standarde, stimă de sine, succes, traficare, uitare, urît, valori, viaţă

Ar trebui să învăţăm să ne prefacem frumos. Atunci am deveni frumoşi şi pentru ceilalţi. Am deveni dezirabili şi comportamentele noastre ar deveni digerabile. Ne-am face una cu lumea şi ne-am legăna în confortul acceptării şi-al legitimării sociale.  Noi, cei ostracizaţi, ne-am trezi peste noapte apreciaţi, îmbrăţişaţi de complimente şi cocoţaţi instituţional în vîrful unei ierarhii. Astfel, am da  uitării standardele sinelui şi le-am împrumuta pe cele ale identităţii create prin traficarea valorilor şi convingerilor lăuntrice. Sacrificarea consecvenţei cu eul ne-ar aduce în schimb o creştere spontană a stimei de sine în al cărei miraj ne-am arunca negreşit, ca în apa unui botez întru devenire. Glorificarea sinelui ne-ar permite lesene să înlocuim preocupările spirituale cu cele materiale, abandonînd jocurile minţii, pentru cele ale cărnii. Am uita de investire în detrimentul investiţiei. Am deprinde conformismul faţă de colegi, obedienţa faţă de şef, respectul faţă de părinţi, consecvenţa cu partenerul de viaţă. Poziţia noastră socială ar fi una pregnantă, confortul cu identitatea creată tinzînd spre o perfectă armonie. De ameninţările celor care ne-ar reproşa uitarea de sine ne-am apăra cu iscusinţă,  prin intermediul proiecţiilor defensive, manevrînd bagatela ca pe o armă infailibilă.  Astfel succesul ni s-ar proiecta în registrul certitudinii, ca perspectivă de viitor pe care nici o voce şi nici un afect pasager nu ar putea-o tulbura cu preţul reflexivităţii vreunei oglinzi aşezate brutal  în faţă. Am deveni nişte indivizi realizaţi,  care ar perora în registre ireproşabile despre bine, despre ce trebuie, erijîndu-ne în apostoli ai ideologiei corecte de viaţă. Am indica şabloane, ne-am pretinde modele. Închipuindu-ne stăpîni abosoluţi ai propriului eu, ne-am transforma în istorici profesionişti ai propriei memorii. Eul nostru construit după tipar totalitarist s-ar ocupa cu cenzura adevărurilor incomode emergente pentru a ne putea lăfăi în minciunile comode, universal împărtăşite  şi astfel a ne înregimenta definitiv în structurile societăţii clădite pe-o fundaţie de cadavre de indentităţi autentice.

***

Învăţînd să ne prefacem frumos, am uita degrabă să mai simţim frumos. Să ne petrecem eul frumos prin clipe frumoase cu oameni frumoşi. Ne-am urîţi în aşa chip, intrînd într-o aşa antinomie cu noi înşine încît am crede că frumos şi adevărat nu ne-a fost niciodată, nimic.

Modelul noncoformismului în doi peri

Etichete

ascendent, condiţionare, conformism, cucerire, dezordine, linearitate, model, modus vivendi, necondiţionare, nonconformism, obedienţă, ordine, virtute

Îmi place viaţa organizată după propria dezordine. Sau viaţa dezorganizată după propria ordine. Îmi place să mă conformez propriului nonconformism. Sau să fiu noncoformistă, în virtutea propriului conformism. Îmi place să fiu obedientă în chip selectiv şi să îmi selectez instanţele obedienţei. Îmi place să mă raportez la normă ca la un cadru şi nu ca la un ţarc. Îmi place să-mi normez eu însămi propria îngrădire. Îmi place să sar peste condiţionări, fără a sări calul. Îmi place să sar calul, fiindcă astfel mă autocondiţionez.

Îmi place tot ceea ce presupune cucerire, seducţie, probare, dez-limitare, transgresare, provocare, fiindcă îmi activează epistemologic şi teleologic resurse nebănuite. În virtutea acestui principiu îmi permit orice replici, atitudini şi comportamente care servesc scopului meu de a deveni. Îmi permit să fiu belicoasă şi împăciuitoare, temătoare şi temerară, furibundă şi liniştită, descumpănită şi ambiţioasă în acelaşi timp sau prin salturi spontane, intempestive, de la o stare la alta.

Astfel, nu recunosc ascendentul celor care se dau exemple de ordine, echilibru şi organizare. Asociez aceste pseudo-virtuţi platfusului fiinţial şi plafonării existenţiale, deşi mi-au fost induse şi incuibate din diverse surse educaţionale. Se poate că temperamentul meu intră în contradicţie absolută cu astfel de poziţionări în viaţă şi de aceea mi-am dezvoltat complexul eternului revoltat, ale cărui salturi sînt percepute ca inconsecvenţe, ca tulburări şi nu ca manieră legitimă şi autentică de-a fi.

Mi-e imposibil să funcţionez în lipsa unor stimuli care să-mi provoace şocuri atitudinale, motivaţionale sau afective care să mă scoată din sărite. Linearitatea ca modus vivendi  este un model pe care încercînd să îl validez la diferite etape m-am ales numai cu permanentizarea unor frustrări şi neîncrederi esenţiale.

Cu o incoştienţă de cercetător reflexiv, dezorganizat, dezordonat, noncoformist, necondiţionat, pretensiv care trăieşte în posibilitate,  îmi asum că s-ar putea să nu ajung vreodată la validarea vreunei formule stabile pentru propria existenţă.

Dar de ce ar trebui?

Facă-se nevoia noastră!

Etichete

învoire, demoni, dominarea, dreptate, ei, inhibiţii, nevoie, noi, normă, putere, slăbiciune, spaimă, stăpînire, voie

Ei au dreptate întotdeauna. Pentru că ei au puterea pe care nu reuşeşte să le-o ia nimeni şi să-i sfîrtece cu ea. Pentru că ei controlează şi stăpînesc tot. Pentru că noi le dăm voie să controleze tot, slabi fiind. Pentru că, spre deosebire de noi, ei nu se dau înlături de la nimic: ei trag, întind, rup, distrug fără a problematiza legitimitatea acţiunilor lor. Ei iau norma în mînă şi pretind că e e a lor, doar pentru că pot face abuz de ea, siluindu-şi intempestiv vecinătăţile şi violîndu-şi inoportun afectele. Pentru că noi nu ştim să ripostăm. Pentru că noi sîntem sinceri şi fragmentari, iar ei  constanţi şi ticăloşi.

Deşi ei nu sînt şi nu au nimic, sînt atotputernici. Ei sînt spaima din inimile noastre, inhibiţiile din gîndurile noastre, bîlbîielile şi neconcordanţele din gesturile noastre, golul din motivaţiile noastre. Ei ne sînt morbul urii şi al distrugerii din noi, ei ne sînt datul care ni se cere cu preţul existenţei, ei ne sînt indispensabilul de-dispensat. Ei ne sînt defectele pe care ni le asumăm şi fondul pe care ni-l asimilăm.

Ei sînt şmecheri, perfizi şi fără cusur. Pentru că nu sînt şi nu au nimic. Altfel, de ce ne-ar mai pretinde pe noi în preajma lor, cu o perseverenţă de invidiat, pentru a suge obsesiv din noi ca nişte vampiri ostoiţi?

Ei sînt doar nişte demoni.  Obosiţi. Care ne vor, pentru că, fără noi, nu există. Iar noi, de  facem voia lor, e numai voia noastră. Nu şi nevoie. Fiindcă nicicînd nu ne-am învoit.