Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie

Etichete

alegeri, dorinţe, dualitate, sine

Să știi ce vrei. Să fii fidelă. Unui gând, unei alegeri, unui om, unui parcurs. Să persiști. Pe un drum, pe o cale, unui țel. Să ai valori. Să le fii fidel, să persiști în ele, și orice s-ar întâmpla să nu te abați de la ele. Nici când mintea sau sufletul tău se abat? Nici atunci. Nici când strigătele din interiorul tău se duelează în frecvențe, se sugrumă în spasme de parcă în tine ar fi o urgie a simțurilor și-a gândurilor? Nu, nici atunci. Nici când nu știi dacă mai poți, dacă mai vrei? Cu atât mai puțin atunci. Cum poți să știi ce vrei? Trebuie să știi. Trebuie să vină din interior. Dar dacă în interior este o orgie a dorințelor? Dacă neuronii mei au început să-și împerecheze sinapsele la întâmplare și sunt asurzită de gemetele lor într-o perfectă coincidență a contrariilor? Dacă vreau totul? Dacă am ajuns să am totul? Dacă am avut totul și l-am abandonat? Dacă am totul și îl voi pierde? Dacă nu vreau nimic din ce am și tot din ce-aș putea avea? Dacă nu voi avea niciodată nimic? Dacă, de fapt, nu am nimic și tot acest dans al contrariilor e o șaradă?

Totul se rezolvă dacă știi ce vrei. Trebuie să știi ce vrei. Trebuie să te hotărăști ce vrei. Liniștea, calmul, siguranța, împlinirea, confortul afectiv, aerul tare de pe culmi sau tumultul, zgomotul, îndoiala, căutarea, raptul emoțional, agitația valurilor? Poate că știu ce vreau. Le vreau pe toate. Vreau să trăiesc la ambele margini, cu aceeași intensitate. Să le experimentez pe toate, în formele  și întrupările în care mi se oferă, fără să le discriminez. Și seriozitatea, și umorul. Și intelectul fin, și distracția grobiană. Vreau să trăiesc și profund, și superficial. Și cu picioarele pe pământ, și cu capul în nori. Nu fi naivă, nu le poți avea pe toate. Nimeni nu le poate avea pe toate. Chiar dacă le-ai avea pe toate nu le-ai putea fi fidelă. Ba da, eu le am pe toate. Și le sunt fidelă. Și știu ce vreau.

Ce vrei? Vreau să nu trebuiască să aleg. Și atunci cum ai să le fii fidelă? În dăruirea totală preț de o clipă, în extazul absolut, în bucuria autentică, în orgasme netrucate. Asta nu e fidelitate, e o preacurvie. Asta vrei? Da. Și cu drumul tău cum rămâne, unde vei ajunge? Trebuie să ajung undeva? Vrei să-ți ratezi viața? Trebuie să alegi. Alege! Alege! Lasă-mă un pic să trăiesc! Alege, că așa îți trece viața! Păi dacă așa vreau să trec eu prin ea? Nu, tu nu știi ce vrei. Trebuie să te hotărăști. Alege. Alege acum. Ia decizia cea mai bună pentru tine. Gândește! Fii matură! Trebuie să te liniștești. Ți-au ieșit atâtea lucruri bune în cale și tu mereu ai luat deciziile greșite. Acum vei lua decizia potrivită. Fii liniștită. Nu te mai uita împrejur, nu mai privi în tine. Dar parcă spuneai că trebuie să vină din interior! Sst.

Liniștește-te și vei vedea limpede. Ce să văd? Ce vrei. Ce au decis alții că ar fi bine să vrei. Cu atâtea sfaturi și îndemnuri la îndemână și oameni care văd prin tine cum să nu știi ce vrei? Cu atâtea reflexii? Păi tocmai! Nu, nu trebuie să te prinzi în ele ca într-un dans al ielelor. Trebuie să vrei ce ai fost învățat că vrei. Și atunci vei ști. Că viața mea s-a sfârșit? Nu de tot, ci la una dintre marginile ființei tale duale. Că ai înfrânt unul dintre capetele balaurului. Dar dacă ai să devii fost convins că asta vrei, că ai sacrificat capul cel rău, n-o să-ți mai deplângi geamăna ucisă la cealaltă margine, alter-ego-ul tău greșit croit. Sacrificiul va să fi meritat. Toată lumea va fi convinsă, că mai târziu decât alții, ai aflat ce vrei. Ce mă interesează pe mine de alții? Și că vei fi fericită. Și vei fi. Trebuie să ne imaginăm un om care știe ce vrea un om fericit. Nu vrei să fii fericită? Nu, vreau să rămân eu însămi.

Reclame

10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Etichete

oameni, sfaturi despre viață, sine

1. Oamenii dragi nu investesc cu (aceeași) semnificație lucrurile pe care tu le consideri importante.
2. Sacrificiul și nefericirea nu se răscumpără. Nu înzecit sau înmiit. Deloc.
3. Nu vei fi iubit cum iubești, și nici nu vei iubi după cum ești iubit.
4. Oamenii îți vor arăta că distanța de la cuvânt la faptă nu poate fi străbătută
5. Vei face toate lucrurile pe care ai spus că nu le-ai face niciodată.
6. Nu ești nici excepțional, nici special, de aceea viața ta va fi o platitudine crasă.
7. Vei minți și vei fi mințit. Vei înșela și vei fi înșelat.
8. Când vei cădea, nu va fi nimeni să te prindă și să te readucă printre cei vii.
9. Vei învăța pe pielea ta că sintagma „oameni frumoși” este un oximoron.
10. Arma ta va ajunge să fie arma prostului. În cel mai bun caz.

Degeaba

Etichete

ambivalență, destrămare, dualitate, sensul vieții, sine, suferinţă

„De ce te pedepsești?”, m-a întrebat. Nu știa el că întrebarea asta e o găleată aruncată într-o fântână prea adâncă. Ce avea să-i fi răspuns? Pentru tot sau pentru nimic? Pentru că sunt sau pentru că nu sunt? Fiindcă am un defect de „fabricație”? Fiindcă iubesc viciul și durerea, fiindcă sunt masochistă, fiindcă sufăr de mania persecuției și de depresie? Că am ales, mereu, din instinct, dar conștient, răul și ceea ce-a fost greșit? Că mi-s dragi până la disoluție oamenii nepotriviți? Că am un morb al distrugerii? Că am vrut să văd cât de mult pot să decad și până unde? Că sufăr de inadecvare? Că-mi sunt propriul experiment pe carne vie? Că așa mă testez până dincolo de limita rezistenței? Că viața mea e un exercițiu absurd și sadic de transgresare a limitelor? Aș fi putut, dar toate sunt întrebări peste întrebări și speculații, nu și răspunsuri. Și altfel, cum ai putea să-i oferi cuiva o astfel de radiografie sumbră a ființei tale?

Dar, ce-ar fi dacă eu însămi mi-aș răspunde la întrebarea asta? Unde să caut răspunsul? În mine sau în afara mea? Ce știu este doar că niciodată n-am găsit soluții la probleme, ci doar complicații. Explicații, dar nu și rezolvări. Că am desconsiderat ce-am avut, și mi-am dorit ce n-am putut avea. Că mai presus de orice, m-am detestat pe mine. Că am iubit răul și imposibilul, și m-au lăsate rece afectele curate și gratuite. Că am disprețuit sensibilitatea confundând-o cu slăbiciunea și am apreciat ticăloșia deghizată sub formă de putere. Că atenția m-a plictisit și lipsa de apreciere m-a distrus. Că am căutat să fiu totul pentru oamenii care nu voiau decât să mă folosească o vreme. Că am nădăjduit la fericire, mustind în nefericire. Că am contemplat frumosul, bălăcindu-mă în urât. Că m-am agățat de iluzii, deși, cu luciditate, am intuit deziluzia.

Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine.

Că am ținut să demonstrez că am forța de-a schimba și de a face diferența, deși știam că mă angrenez într-o luptă cu morile de vânt. Că am crezut în continuări, deși am prevăzut sfârșitul. Că am acționat în răspăr, ca să-mi justific eșecul. Că am sperat, deși nu se-ntrevedea decât destrămarea. Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine. Că am fost egoistă cu toată lumea și altruistă cu cei care și-au bătut joc. Că am am acționat mereu împotriva a ceea ce trebuia. Că văd enorm și simt monstruos. Fiindcă nu am nici un motiv real și sufăr, și fiindcă mă simt absurdă în raport cu suferințele adevărare pe care le trăiesc unii în lume. Fiindcă nu mai știu cine sunt și cine mai vreau să fiu. Pentru că nu găsesc nici sensul vieții, nici plăcerea clipei. Fiindcă sunt contradictorie și ambivalentă. Fiindcă, deși degeaba fiind, încă mai respir.

Foto: Edvard Munch, The Day After

Unde era paznicul de far când ai intrat?

Etichete

moarte, poftă de viață, posibilități, sine, turn de fildeş, viaţă

De când ai început să locuiești în mine, turnul meu de fildeș a început să se surpe. Mai întâi s-a înclinat, ca turnul din Pisa. Asta era în vremea când dădeai în mine petreceri, mă făceai să explodez de entuziasm și mă-nvârteai în caruselul bucuriei. Jocul tău era periculos, interzis și fascinant. Îmi plăcea balansul și adoram să mă-nclin până la limita în care aș fi putut cădea în afara suprafeței de sprijin. Nicicând în locul ăsta pustiu, închis între pereții gândurilor, nu mai fusese atâta veselie. Draperiile nu fuseseră decât ușor clintite, să nu cumva să vadă lumea-n mine și eu în ea. Tu le-ai dat cu totul la o parte, ai zis că unde ești tu, mai încape și întreaga lume. Și un întreg orizont de posibilități. M-am împotrivit, dar nu până la capăt. Eu n-aș fi reușit, de una singură, de-abia îmi încăpeam de mine în mine. Mi-ai spus că-mi este frică. Altceva ce-avea să fie? Am pretins că nu e asta. Lumea mă durea și-așa, fără s-o cunosc și fără s-o văd.

Nu știu de ce te-am primit să locuiești în mine. Nu știu de ce am deschis, pe rând cele șapte lacăte și de ce-am rupt zăvoarele ca să te las să intri. Mi-ai spus că ce se putea întâmpla atât de grav și definitiv, dacă întredeschideam numai puțin ușa interzisă, cât doar să te strecori și mai apoi să pleci? Cu toate că presimțeam, am consimțit. Ce putea atârna mai greu de decât plictisul și singurătatea? Deși știam răspunsul, m-am prefăcut că ar putea exista și alternative.

Nu mi-a plăcut niciodată să primesc vizite. Nu sunt o gazdă bună și nici nu am cu ce să-mi servesc musafirii. La mine ori îți îngheață sângele în vine, ori ți se pun călcâile pe jar. La mine jocurile sunt periculoase. Sunt probe de foc care te ostoiesc. Sunt labirinturi multe și hărți puține. Semnificații care nu se lasă descifrate, oglinzi paralele și prea multe măști. În mine sunt încăperi cu igrasie și camere matrimoniale cu pereți capitonați în catifea. Sunt beciuri în care au fost sugrumate dorințe și au fost ascunși demonii. Sunt camere de pedeapsă unde obișnuiesc să mă auto-flagelez și să-mi biciuesc sentimentele. Sunt terase luxuriante în care nici un răsfăț nu e interzis și-n care îngerii preling ambrozie. Sunt holuri și poduri bântuite de îndoieli. În mine sunt urelete crâncene, și tăceri adânci. E pustiu, și e haos. E abstinență, și chin. E festin, și e desfrâu.

De când ai venit să locuiești în mine, e război. Cu toate ușile și geamurile deschise s-a făcut curent. Sunt deja patru anotimpuri și toate s-au pus să mă locuiască. Dar eu nu mai locuiesc în mine. Nici nu știu când turnul mi s-a surpat și locuiesc pe o plută, în derivă. Nu mai am nici un ceas să-mi măsor destrămarea. Am început să mă-nvăț cu furtunile și cu gustul de sare pe buze. Mă uit în gol și mi se pare că se zăresc lumini. Închid ochii și aștept să mă izbesc de țărm.

Dacă tot locuiești în mine, tu, poftă nesatisfăcută de viață ar trebui să mă împingi către-un liman, și nu către pierzanie, nu?

Foto: Frida Kahlo, Viva la vida

Animalul inimii nu mai locuia, acum, în ea

Etichete

schimbare, sine, suferinţă, suflet

Să ții ființa asta să nu curgă, să nu se reverse. Să nu-i inunzi pe alții, să nu te îneci pe tine. De aceea ți-ai setat repere și ți-ai stabilit principii, baraje artificiale, care să fie stavile în fața potopului. Te-ai întortocheat în iluzii, te-ai încâlcit în gânduri și te-ai prins în capcana fricilor ca-ntr-un cocon. De aceea ai ales privirea trufașă, mersul apăsat și buzele roșii. De aceea ai ales să mimezi indiferența, să exersezi nepăsarea și să-ți manifești disprețul. De aceea ai ales răcnetul de furie, în fața lacrimilor de durere. De aceea ai ales mâna rece pe spatele gol în detrimentul brațelor calde în jurul gâtului. Pumnul în gură și nu sărutul pe buze. De aceea ai înfipt adânc unghiile în carne, tu prima. Să nu cumva să te surprindă fiorul vreunei mângâieri sau tremurul vreunui afect. De aceea ți-ai delegat rostul și ți-ai înstrăinat sensul în viață. Să se-mbrace alții cu pielea ta, să trăiască ei prin tine și tu deloc. Mereu pentru ei, niciodată cu tine, lângă sau alături de tine. Tu n-ai nevoie să te-nvelești decât cu amărăciune. Pe care s-o torni în ipsosul indiferenței și s-o bați în fierul dezamăgirilor, până când în zidul care te separă de lume nu mai pot fi sparte ferestre. Și așa, în cămașă de forță ținută fiind, ființa asta să nu se prelingă, ca un pelin, peste vreun suflet sau vreun destin de om.

Ființa asta sălbatică nu trebuia vreodată eliberată. Să se reverse iarăși și iarăși ca un pahar nesătul și mereu prea plin de sine și de ceilalți. Să explodeze ca un lichid hiper-înfiebântat într-o oală sub presiune. Pe ființa asta nu trebuia s-o lași să spargă clopotul de sticlă, să strâmbe gratiile coliviei de aur și să se strecoare afară. Nu trebuia să aibă forța să spargă barajul de neputințe. Nu trebuia să decupeze ferestre către lume și se să strecoare, afară din sine, afară în lume, prin uși pe care și le-a interzis. Ființa asta nu trebuia să se îmbrace pe sine și să pornească să se caute. Ființa asta nu trebuia să stârnească tsunami-uri. Să facă valuri. Să stropească lacătele cu lacrimi. Trebuia să se zbată în cușcă până la epuizare. Să se sublimeze. Să se transforme într-un abur care să dispară fără zgomot, pe nesimțite. Nu, ființa asta nu trebuia să zboare. Nu trebuia să fie lăsată să-și întindă aripile și să creadă că ar fi vreun dragon sau vreo pasăre de pradă. De n-ar fi simțit mirosul de sânge când și-a călcat de-atâtea ori pe suflet, n-ar fi aflat aflat gustul libertății. Cum vă spuneam, ființa asta n-ar fi trebuit să fie vreodată lăsată slobodă. Fiindcă acum vrea să traiască, să atace și să muște.

Foto: Edvard Munch, Madonna

Mă numesc Cea-Fără-De-Nume

Etichete

anxietate, disperare, frică, gînduri, inimă, renunţare, sine

Trăiești cu ea înfășurată în jurul gîtului. Trăiești cu ea pe limbă și în cerul gurii. Trăiești cu ea curgîndu-ți prin aortă. Trăiești cu ea lăfăindu-ți-se printre dendrite și axoni. Trăiești cu ea în pat. Trăiești cu ea în mijlocul oamenilor. Oricît de singur ai fi, ea te însoțește. Chiar și însoțit de-ai fi, n-are nici o jenă de-a te însoți și ea. E lîngă tine cînd adormi. E tot lîngă tine și cînd te trezești. Cînd vrei să stai. Cînd vrei să mergi. Cînd vrei să lucrezi. Cînd vrei să visezi. Cînd ești bucuros, mai cu seamă. Dar și cînd ești trist, cu predilecție. Nu ca o umbră, ci ca un stalker. O simți cum îți sărută pielea gîtului și cum coboară în jos, pînă la vîrful degetelor de la picioare. Nerușinata te face să zvîcnești din toți mușchii pe măsură ce-ți mușcă ascuțit din viscere. Hohotul ei devine hohotul tău. Sînteți aceeași ființă. Contopită cu ea te strîngi ca un melc în tine, pînă împietrești. Nu simți nimic. Numai pe ea o simți, știi că e acolo. E cu tine. Te adulmecă, te așteaptă, te pîndește. Se joacă printre simțurile tale de-a baba oarba. Îți rumegă gîndurile, se burică în colțul din interior al ochilor, îți înfige cuțite jos, în pîntece. N-ai văzut-o niciodată. Dar ți-ai închipuit-o drept cea mai înspăimîntătoare creatură din lume. Urîtă peste poate, detestabilă dincolo de cuvinte. Nerușinata poartă chipul tău, ți-a confiscat iluziile, ți-a furat visurile, ți-a tulburat convingerile, ți-a masacrat îndrăznelile. Nu știi precis dacă era acolo cînd te-ai născut, dacă e rodul unui blestem, dacă e vina cuiva sau dacă nu cumva tu, nesăbuitule, ai chemat-o la tine. Te întrebi dacă cei din preajmă știu de relația voastră. Te întrebi dacă mai are frați sau surori care trăiesc tot așa, ca paraziții, în țesătura altora ființe. I-ai întreba – ei cum trăiesc? cum se suportă? cum îndură? cum de mai trăiesc? s-au resemnat oare? se drogheză? beau? iau pastile? cred? se roagă? mai luptă? sau au renunțat? Vrei să încerci și tu ce au încercat ei. Poate funcționează. Ai face orice să te descotorosești de ea. Te-ai pune în genunchi, te-ai tîrî peste pietre, ți-ai spinteca burta, ți-ai spinteca țeasta – nu e ceva ce n-ai face, doar doar s-ar desprinde de tine morbul negru care ți s-a depus ca un var negru pe plămînt, ți s-a ghemuit în stomac ca un cuib de șerpi și ți s-a instalat în ficat ca un munte. Parcă suferi de o boală terminală care nu te mai omoară. Niciodată nu te omoară, nenorocita. Mereu te lasă în viață, să o iei mereu de la capăt. Te strînge de gît, pînă îți ia suflul, dar nu de tot, niciodată de tot. Ea trăiește prin tine, se hrănește din frica ta, are orgasm la fiecare dintre renunțările tale, se bucură copios de eșecurile pe care ți le asumi, se desfată ca un motan cînd îi cedezi total controlul asupra vieții tale, cînd din pricina ei renunți la tot și la toți. Dar nu te teme. Ea va trăi veșnic și nu te va părăsi niciodată.

Sursa ilustrațiilor: http://opinionator.blogs.nytimes.com/category/anxiety/

Mergem sau mai stăm?

Etichete

aşteptare, iluzie, imagine de sine, niciodată, scuze, sine, speranţă, viaţă

Cum mai poți să stai, așa, să aștepți ceea ce știi că nu va veni niciodată? Cum poți să te ștergi de gînduri și de oameni cu dosul palmei și să te închizi în ghemul acesta de fiere? Cum poți să crezi că vreodată mîngîierea unei iluzii o să mai poposească asupra-ți cu vreo nălucire de speranță? Banca de visuri s-a închis. Să te văd cum o să arzi pozele amărăciunii ca să reușești să te mai încălzești la vreun foc al inimii.

Te-atacă boala inadecvării la lume ca o molimă și te roade. Ești om mare și ar trebui să îți aparții în întregime. Dar tu, ca un adolescent întîrziat, ai vrea să te mai vinzi puțin pe altarul unei promisiuni deșarte. Nu vezi că bisericile s-au închis, deși tu însuți ți-ai dat idolii jos de pe pereții. Tu le-ai spart statuile și le-ai ciopîrțit amintirile. Ai crezut că așa va începe viața ta. Că fără ei vei fi liber. Dar ai văzut că fără ei ești nemaipomenit de singur. Nu singur cum ai fost dintotdeauna, ci rătăcit pe un drum care nu e nici al tău și pe care cei ce te-au trimis nu te însoțesc. Ești tu, cu tine, fără de tine, fără de ei. Plecat să te cîștigi, te pierzi, înhămat pe o cale pe care ai fost mînat de cele mai bune sau mai perfide intenții. Dar te-ai blocat. Și te sufoci. Te sufoci de tine și asudezi de povara pe care ai primit cu drag, entuziasm și responsabilitate s-o porți. E mai mult decît ai putea duce și te oprești în mijlocul drumului. Stai și aștepți.

Mai ții minte ce fălos erai tu, cu iluziile și crucile altora după tine? Aveai principii, te rupeai în discursuri, îți înșirai neîncrederea în sine și în lume ca pe un drapel. Credeai că la un moment dat sacrificiile vor fi răscumpărate de un miracol.

Acum îți este doar frică. Tremuri ca un pui căruia nu i se mai justifică vreo aripă deasupra-i. Ai crezut că o să zbori; evident, sus și departe. Dar te zbați ca o rozătoare care scurmă în pămînt după o amărîtă de rîmă. Nu te-ar fi hrănit nici aia, dar ți-e foame. Îți rozi din carne și din viață, îți mesteci rostul pierdut căutînd să te justifici. „De ce am ajuns aici, unde merg? Parcă vreau să mă opresc, dar nu pot. Parcă aș vrea să continui, dar tot nu pot.” Ești ridicol, știi prea bine, atîtea lamentații, atîta caz de propria ființă. Te bagi în seamă prea mult. Te iei în proiect prea puțin. Dar aștepți. Aștepți omul care să te ridice din gînduri și să te redea ție. Nu știi nici tu exact cărui eu ai vrea să fii redat, dar îți amintești de un contur de-al tău de la un moment dat care semăna leit cu imaginea de sine pe care ți-a dat-o vreun prea-iubit sau vreun mentor. Adori acel eu al tău ideal care era menit să izbîndească. Acel cineva așteptat ar putea măcar să îți aprindă speranța că ai mai putea încerca încă o dată să faci cunoștință cu lumea într-un ceas bun. Dar pînă atunci toate ceasurile stau. Și te așteaptă pe tine să curmi așteptarea cu o decizie.

Exercițiu de cădere în disgrație

Etichete

alteritate, ceilalţi, frivolitate, metamorfoză, mutație, sine, singur, singurătate, vacuitate

Now the solitudes vary, they go from nothing to loud. If you’re buying lonely, pick the one with the crowd. (Leonard Cohen)

Evoluția în formă, din inima unui fond e o mutație genetică periculoasă. În cazul metamorfozei manierii de a-ți trăi singurătatea probabil că e una dintre cele mai perverse formule de-a te deda unor praxisuri mai comode, care traduc eroarea de auto-servire de care vorbesc psihologii. Dacă omul singur e prin excelență singuratic (sic!), retras, închis în sine, abstras din contingent și supărat de vecinătatea altora ca de-o lumină prea puternică dimineața, omul singur „pervertit” e cel care își ostoiește teama de întuneric în preajma celorlalți. Nu, nu că s-ar transmite ceva din lumina exuberanței lor asupra lui și s-ar contamina de vreun prea-plin ori de uitarea în poala vreunei frivolități, dar așa evită gîndul. Așa evită vacuitatea, hăul depresiei și dorul de-a pleca în căutarea geamănului și-a-l smulge din cercul lui desenat pe nisip pentru a-l aduce lîngă tine. Așa uită că a cunoscut alteritatea trecînd prin mijlocul vieții lui numai ca să trăiască acum, înmiit, părăsirea. Așa, nu mai simte singurătatea ca un cui în cervice. Așa, rătăcit printre alții și din ce în ce mai înstrăinat de sine, spulberat într-o infinitate de euri neindetificabile cu sinele autentic, își diluează suferința în măști ale epuizării. Și în tot acest timp, ca un discipol conștiincios, repetă lecția de viață a maestrului: Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.

Greşeli de tipar

Etichete

falsificare, imagine, mască, mutilare, public, sine, social

Orice ieşire în public, orice „angajare” te mutiliează. Tot ceea ce e spus răspicat, tot ceea ce e reacţie la un „lucru strigător la cer” termină prin a te fixa în grimasa antipatică a indignării. După cîteva ieşiri la rampă porţi deja o mască, una care te precedă apoi în orice împrejurare publică. Va fi prea tîrziu să mai sugerezi că ai, ca toţi oamenii, mai multe feţe şi că lumina trece diferit prin densităţile diferite ale fiinţei tale. (G. Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut)

Poate de asta n-am mai scris demult, deşi aş avea atîta nevoie să vin în urma celorlalţi şi să corectez ce mi-au scris greşit pe ecusonul eului meu public.

Paradigma egoistă

Etichete

alteritate, altruism, aparţine, ceilalţi, comparaţie, egoism, eu, faliment, idoli, paradigmă, revenire, schimbare, sine, singurătate

Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. (O. Paler)

După ce vei fi acceptat falimentul afectiv, poţi să reîncepi să trăieşti. După ce vei fi reuşit să cobori icoanele idolilor de pe pereţi fără ură şi fără mînie, după ce vei fi acceptat căderea din mirajul idealului în incertitudinea lui „aici şi acum”, după ce vei întoarce din nou oglinda dinspre ceilalţi spre tine, vei începe din nou să-ţi aparţii. Vei scoate adevărul sinelui la iveală, ca pe o batistă curată care să şteargă sudoarea efortului de-a fi oricine altcineva, numai tu însuţi nu. Te vei accepta răsfrînt în privirile altora cu etichetele lor cu tot, fără frică, fără angoasă şi fără a te mai sfărîma fără rost şi fără discernămînt. Vei înţelege că puterea nu stă în schimbarea şi traficarea identităţii proprii doar de dragul şi din moftul cuiva, ci în asumarea eului-aşa-cum-este şi implicarea lui în construcţia unei identităţi sociale rezonabile.

Împăcat cu perspectiva singurătăţii, vei deveni mai sociabil, mai deschis, mai autentic, mai pragmatic. Centrul universului tău se va muta de pe celălalt semnificativ şi de pe sarcina de-ai face mereu pe plac, pe tine şi pe relaţiile şi oamenii din jur şi pe preluarea sinelui în proiectul devenirii confortabile. Împrăştiat şi distrus mai înainte de un şir coerent de dezamăgiri, vei începe să te reconstruieşti ca un puzzle din lucruri aparent nesemnificative sau pe care le priveai drept derizorii, obsedat fiind de comparaţia cu un chip despre un altul pe care ţi l-ai copilit cu închipuiri, iluzii şi speranţe. Vei începe să vezi  tot ceea ce înainte respingeai, dintr-un soi de devotament bolnăvicios faţă de alteritate. Vei deveni egoist, ştiind că altruismul şi-a pierdut obiectul care l-a hrănit cu o otravă dulce prea multă vreme. Asta nu înseamnă că dispreţuieşti, ci că ţi-ai asumat altă formă de a iubi, la pachet cu paleta ei de porniri ciudate. După, cum spuneam, vei reîncepe să-ţi aparţii. Însă numai pe jumătate. Fiindcă jumătate din ecoul tău s-a pierdut în urmă.

***

Acestea fiind spuse, revin din nevoia egoistă de a scrie şi cu speranţa că-mi veţi saluta revenirea la năzuinţa de-a fi „citită” de după perdeaua cuvintelor.