O noapte din viața Anei P.

Etichete

depresie, muzică electronică, plâns, suferinţă

Își aduna lacrimile, cu palma, de pe ambii obraji. Creionul negru i se întindea, narcotic, pe toată fața. Din gâtlej îi ieșeau sunete ascuțite, ca de animal. Răgete, strigăte, invocații. Ana urla. La același Dumnezeu absurd pe care-l blestema mereu că o ține în viață. Muzica-i plesnea printre neuroni și pumnii  proprii printre coaste. Un mix de rap, deep house cu electro. Sintetizatoarele scrijeleau în mintea ei obosită pe-aceleași trasee ale durerii. Sticlelor de alcool le era suptă buza de jos. Cu sufletul și cu limba. Repetitiv, sistematic. Parchetul era lovit cadențat de genunchii-i osoși. Oasele mâinii i se zdreliseră, venele-i plesneau. Exercițiul pe brânci al suferinței era sportul ei preferat.

Era o zi obișnuită. Ana avea să se demachieze și să se întindă în pat. Iar dimineață să se machieze din nou. La fel. Doar fără dungile prelinse. Dar cu ochii mai roșii. Și cu spiritul mai ostoit, iar voința mai slăbită. Ana avea să râdă alături de colegi. Să se prostească, să se scălâmbăie. Ana avea să se pregătească pentru o zi de ieșit în lume.

Voința a ținutpîn încordare până și-a dat seama că e weekend și că nu are de ce să-și pună masca. În momentul acela, ceva din ea a încremenit. Într-un interval în care nici savanții nu l-au putut indentifica în continuumul spațiu-timp.

Degeaba

Etichete

ambivalență, destrămare, dualitate, sensul vieții, sine, suferinţă

„De ce te pedepsești?”, m-a întrebat. Nu știa el că întrebarea asta e o găleată aruncată într-o fântână prea adâncă. Ce avea să-i fi răspuns? Pentru tot sau pentru nimic? Pentru că sunt sau pentru că nu sunt? Fiindcă am un defect de „fabricație”? Fiindcă iubesc viciul și durerea, fiindcă sunt masochistă, fiindcă sufăr de mania persecuției și de depresie? Că am ales, mereu, din instinct, dar conștient, răul și ceea ce-a fost greșit? Că mi-s dragi până la disoluție oamenii nepotriviți? Că am un morb al distrugerii? Că am vrut să văd cât de mult pot să decad și până unde? Că sufăr de inadecvare? Că-mi sunt propriul experiment pe carne vie? Că așa mă testez până dincolo de limita rezistenței? Că viața mea e un exercițiu absurd și sadic de transgresare a limitelor? Aș fi putut, dar toate sunt întrebări peste întrebări și speculații, nu și răspunsuri. Și altfel, cum ai putea să-i oferi cuiva o astfel de radiografie sumbră a ființei tale?

Dar, ce-ar fi dacă eu însămi mi-aș răspunde la întrebarea asta? Unde să caut răspunsul? În mine sau în afara mea? Ce știu este doar că niciodată n-am găsit soluții la probleme, ci doar complicații. Explicații, dar nu și rezolvări. Că am desconsiderat ce-am avut, și mi-am dorit ce n-am putut avea. Că mai presus de orice, m-am detestat pe mine. Că am iubit răul și imposibilul, și m-au lăsate rece afectele curate și gratuite. Că am disprețuit sensibilitatea confundând-o cu slăbiciunea și am apreciat ticăloșia deghizată sub formă de putere. Că atenția m-a plictisit și lipsa de apreciere m-a distrus. Că am căutat să fiu totul pentru oamenii care nu voiau decât să mă folosească o vreme. Că am nădăjduit la fericire, mustind în nefericire. Că am contemplat frumosul, bălăcindu-mă în urât. Că m-am agățat de iluzii, deși, cu luciditate, am intuit deziluzia.

Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine.

Că am ținut să demonstrez că am forța de-a schimba și de a face diferența, deși știam că mă angrenez într-o luptă cu morile de vânt. Că am crezut în continuări, deși am prevăzut sfârșitul. Că am acționat în răspăr, ca să-mi justific eșecul. Că am sperat, deși nu se-ntrevedea decât destrămarea. Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine. Că am fost egoistă cu toată lumea și altruistă cu cei care și-au bătut joc. Că am am acționat mereu împotriva a ceea ce trebuia. Că văd enorm și simt monstruos. Fiindcă nu am nici un motiv real și sufăr, și fiindcă mă simt absurdă în raport cu suferințele adevărare pe care le trăiesc unii în lume. Fiindcă nu mai știu cine sunt și cine mai vreau să fiu. Pentru că nu găsesc nici sensul vieții, nici plăcerea clipei. Fiindcă sunt contradictorie și ambivalentă. Fiindcă, deși degeaba fiind, încă mai respir.

Foto: Edvard Munch, The Day After

Chiar așa, oare cum pot să mă mai suport?

Etichete

durere, frustrare, kafka, metamorfoză, suferinţă

M-am trezit metamorfozată într-o bubă. Peste nopți de frământări mi s-au strâns sub pielea ființei toate visurile care au mințit, toate entuziasmele naive, toate ambițiile frânte, toate scopurile neatinse, toate speranțele inutile, toate iubirile nefericite, toate înfrângerile neacceptate, toate răzbunările neconsumate, toate înșelările anticipate. Toate coapte la focul frustrării, infectându-mă pe mine, de mine.

Buba asta care-mi sunt e hidoasă, grețoasă și doare. Se umflă pe zi ce trece și așteaptă să plesnească. Dacă vă plesni se va face mizerie prin preajmă, și-n locul ei va rămâne o mare rană. Dacă nu o să plesnească, otrava se va resorbi în mine, și substanța tuturor frustrărilor se va vărsa, din nou, în sistem. Și pe lângă buba asta mare se vor mai forma și altele, care vor crește împreună ca un cancer. Care poate, până la urmă, mă va răpune.

Moralistul de pică e născut în zodia Balanței

Etichete

abandon, alegere, alteritate, balanță, destin, dragoste, singurătate, suferinţă, zodii

Poți să fii slab și puternic în același timp. Poți folosi trei cuvinte să spinteci un suflet sau o armată de vorbe să îndupleci o minte. Să taci, ori să spui. Poți să tai în carne cu un cuțit de ceramică sau poți râde strident. Poți înjosi sau poți brava. Poți umili sau poți persuada. Poți intimida sau poți convinge. Îți poți asuma acest joc de putere ca o misiune sau ca o compensație. Poți să îți exprimi afectele sau să-ți manifești nepăsarea. Poți să discreditezi sau să încerci să înțelegi. Poți să negi sau poți să crezi. Să renunți sau să lupți, să-ți bați joc sau să admiți că o seamă de lucruri contează.

Dar mereu moralistul din tine se află în cumpănă. Mereu neconvins de neconvingerea lui, mereu radical în derută, mereu ipocrit în așa pretinsa verticalitate. Mereu sigur de nesiguranța lui. Mereu satisfăcut de neîmplniri, mereu încărcat de alții și plin de siguranță. Mereu confirmat de sine și infirmat de alteritate.

Poți să fii slab când ar trebui să fii puternic sau puternic când ai avea justificarea să fii slab. Dar asta nu a fost niciodată o opțiune. Tu ești o contradicție în viață, o negare perpetuă și o asumare neechivocă. Un rapt și o îmbrățișare. Pe cât de dulce, pe-atât de dureroasă.

Animalul inimii nu mai locuia, acum, în ea

Etichete

schimbare, sine, suferinţă, suflet

Să ții ființa asta să nu curgă, să nu se reverse. Să nu-i inunzi pe alții, să nu te îneci pe tine. De aceea ți-ai setat repere și ți-ai stabilit principii, baraje artificiale, care să fie stavile în fața potopului. Te-ai întortocheat în iluzii, te-ai încâlcit în gânduri și te-ai prins în capcana fricilor ca-ntr-un cocon. De aceea ai ales privirea trufașă, mersul apăsat și buzele roșii. De aceea ai ales să mimezi indiferența, să exersezi nepăsarea și să-ți manifești disprețul. De aceea ai ales răcnetul de furie, în fața lacrimilor de durere. De aceea ai ales mâna rece pe spatele gol în detrimentul brațelor calde în jurul gâtului. Pumnul în gură și nu sărutul pe buze. De aceea ai înfipt adânc unghiile în carne, tu prima. Să nu cumva să te surprindă fiorul vreunei mângâieri sau tremurul vreunui afect. De aceea ți-ai delegat rostul și ți-ai înstrăinat sensul în viață. Să se-mbrace alții cu pielea ta, să trăiască ei prin tine și tu deloc. Mereu pentru ei, niciodată cu tine, lângă sau alături de tine. Tu n-ai nevoie să te-nvelești decât cu amărăciune. Pe care s-o torni în ipsosul indiferenței și s-o bați în fierul dezamăgirilor, până când în zidul care te separă de lume nu mai pot fi sparte ferestre. Și așa, în cămașă de forță ținută fiind, ființa asta să nu se prelingă, ca un pelin, peste vreun suflet sau vreun destin de om.

Ființa asta sălbatică nu trebuia vreodată eliberată. Să se reverse iarăși și iarăși ca un pahar nesătul și mereu prea plin de sine și de ceilalți. Să explodeze ca un lichid hiper-înfiebântat într-o oală sub presiune. Pe ființa asta nu trebuia s-o lași să spargă clopotul de sticlă, să strâmbe gratiile coliviei de aur și să se strecoare afară. Nu trebuia să aibă forța să spargă barajul de neputințe. Nu trebuia să decupeze ferestre către lume și se să strecoare, afară din sine, afară în lume, prin uși pe care și le-a interzis. Ființa asta nu trebuia să se îmbrace pe sine și să pornească să se caute. Ființa asta nu trebuia să stârnească tsunami-uri. Să facă valuri. Să stropească lacătele cu lacrimi. Trebuia să se zbată în cușcă până la epuizare. Să se sublimeze. Să se transforme într-un abur care să dispară fără zgomot, pe nesimțite. Nu, ființa asta nu trebuia să zboare. Nu trebuia să fie lăsată să-și întindă aripile și să creadă că ar fi vreun dragon sau vreo pasăre de pradă. De n-ar fi simțit mirosul de sânge când și-a călcat de-atâtea ori pe suflet, n-ar fi aflat aflat gustul libertății. Cum vă spuneam, ființa asta n-ar fi trebuit să fie vreodată lăsată slobodă. Fiindcă acum vrea să traiască, să atace și să muște.

Foto: Edvard Munch, Madonna

Vorbe de duh (III)

Etichete

autodistrugere, exonerare, eşec, sine, suferinţă, ură, viaţă, vină

Vina, bat-o vina

Unii, oricît ar încerca, nu se pot exonera de vină. De vina care îi urmăreşte parcă dinadins ca să le acapareze şi să le epuizeze sinele, amintindu-le de fiecare dată cînd ceva nu merge în existenţa lor, cînd au eşuat şi cînd suferă, că ei sînt de vină. Pentru aceşti indivizi vina nu poate fi externalizată. Va rămîne în ei ca morb al urii de sine, al dezgustului de viaţă şi al autodistrugerii.

Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.