Viaţa în jurul catedrei (II)

Etichete

admiraţie, învăţare, concepte, cunoaştere, cuvinte, cărţi, faptă, gîndire, Idei, impostură, intelect, invidie, legitimare, privilegiu, proşti, senzaţii, trăire, trăiri, viaţă, vorbă, şcoală

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

Reclame

Deocherea cuvintelor

Etichete

alteritate, bordel, cuvinte, dezvelire, dezvăluire, exhibiţionism, fiinţă, gînduri, Idei, ideologii, mărturisire, pată, pornografie, prostituţie, sînge, scris, striptis, tăcere, vorbire

Mi-am amintit de „vorba” lui Nichita, „Eu nu sînt decît o pată de sînge care vorbeşte” şi mă întreb dacă nu cumva e prea brutal acest glas al sîngelui din noi care îşi cere dreptul la cuvînt. Ce s-ar întîmpla dacă  ne-am scoate cu toţii la mezat, pe sîrma cuvintelor, fiinţa de carne şi gînduri? Dacă toţi ne-am purta aşa dezveliţi la suflet prin lume, în virtutea unui exhibiţionism justificabil ideatic? Dacă toţi am face paradă de sentimentele noastre, de percepţiile noastre, de ideile noastre, de ideologiile noastre, despletindu-le în văzul lumii sub pretextul libertăţii cuvintelor şi-al nevoii terapeutice de mărturisire? Nu ar deveni cuvîntul doar un vehicul al pornografiei ideatice?

Cei care se dedau la astfel de comportamente exhibiţioniste în mod uzual susţin că vorbind îşi sporesc fiinţa şi că, prin ceea ce spun şi datorită formei în care reuşesc să-şi transmită ideile, oferă şi altora posibilitatea de a-şi spori fiinţa. Unii recunosc că, pur şi simplu, sînt mai singuri ca Iona în burta chitului şi însetaţi de alteritate, iar rostirea este o punte care prezintă o invitaţie la legarea gîndului propriu de un similar gînd al altcuiva. Poate că unii se oferă unor persoane anume, iar maniera aleasă este doar singura cale prin care li se pare că pot intra în contact cu cei aşteptaţi să asiste la despletire. Se amăgesc, aţi spune, sau poate doar îşi caută scuze pentru a face din striptisul lor fiinţial de zi cu zi o ocupaţiune de admirat sau, la limită, poate chiar o profesiune nobilă.

Poate că blogurile nu sînt decît bordeluri unde nişte gînduri deocheate, îmbrăcate sumar în cuvinte strălucitoare sînt dispuse să se ofere primului venit. Poate că dezvelirea nu este în toate cazurile o dovadă de uşurătate iar alteori, dezvelirea în sine, poate deveni de apreciat pentru graţia ei aparte prin care ordonează cuvintele. Se poate că, dintre cei care scriu sau vorbesc, sînt mulţi ce visează să devină prostituate de lux care să reuşească să nu se mai ofere contingent pe platforme gratuite. 

Uneori afluxul de gînduri se poate transforma în beţie sau gargară şi atunci cuvintele apar ca nişte haine ieftine şi de prost gust pentru o carne care inutil se mai acoperă de ele după ce va fi putrezit sub privirile tuturor. Poate că sîngele ar trebui lăsat să curgă, fără a apela la comprese. Poate că deoseori mi-aş fi dorit să spun că, am tăcut bine…

Vă rog, ştergeţi tabla!

Etichete

a fi, contexte, devenire, eu, fire, Idei, identitate, ideologii, nimeni, nimic, oameni, palipmsest, plecare, sentimente, sine, sinucidere, tablă, tabula rasa, teorie despre sine, tot, ştergere

Mi-e că nu mai am altă soluţie decît să şterg tabla fiinţei mele şi să fac din eul meu o tabula rasa. Să şterg tot, de tot, aşa cum aş şterge putina. Aşa cum aş pleca de zăludă către nicăieri perfect singură, fără să iau pe nimeni şi nimic cu mine. Aşa cum aş pleca fără să privesc niciodată înapoi. Aşa cum aş deveni brusc amnezică. Aşa ca şi cum m-aş dezice şi mai brusc de tot: de ceea ce am fost, de ceea ce sînt, de ceea ce m-au făcut alţii să fiu, de ceea ce mi-ar fi fost firesc să fiu, de ceea ce mi-aş fi dorit să fiu, de cei în preajma cărora mi-aş fi dorit să fiu şi de cei care m-au justificat să fiu. Am auzit că se poate. Cu prea multă voinţă aş putea reuşi să mă provoc să funcţionez împotriva firii.

Nu mai am altă soluţie decît să şterg de tot tabla fiindcă nu mai pricep aproape nimic din palimpsestul care s-a adunat aici în cei 22 de ani ai mei, nu mai înţeleg teoria mea despre mine (porneşte pesemne de la o ipoteză greşită, iar în etapele demonstraţiei nu am ştiut să urmez o metodologie viabilă a devenirii – toate experimentele mi-au contrazis ipoteza). 

Trebuie să şterg absolut tot fiindcă nu mai pot distinge ce merită păstrat şi ce nu – totul e amestecat–, toate ideologiile, sentimentele, gîndurile, oamenii, obişnuinţele, identităţile sînt prinse laolaltă, într-un tot omogen şi inscindabil, pe baza unor legături organice, după modelul hypertextului. Dar nu mă îndur. Cum aş putea să mă îndur să şterg tabla cînd acolo ştiu că s-au adunat caligrafiile profesorilor mei, sentimentele faţă de cei mai dragi dintre oameni, ideile desprinse din cele mai minunate lecturi, obişnuinţele din cele mai frumoase contexte de viaţă? Cum aş putea reuşi să nu cad în genunchi după ce am şters tabla şi să cer iertare tablei după toate aceste crime? Cum aş putea să nu mai fiu nimic din ceea ce sînt cînd încă mai iubesc măcar un om, mai cred într-o singură idee, mă simt eu însămi măcar într-un singur context? Nu, nu pot să mă sinucid, deşi ştiu că e singura soluţie. Aşa că mă declar neputincioasă şi aştept oferte de la mercenari dispuşi să şteargă tabla în locul meu.

Ce n-am pierdut

Etichete

alteritate, bucurie, cărţi, destin, empatie, fiinţă, gînduri, Idei, mirare, oameni, panaceu, pierdere, regăsire, sentimente, sine

Descopăr cu mirare şi cu o vie bucurie că nu am pierdut chiar tot. Dacă adîncindu-mă în depresie, dezamăgire, înfrîngere, abandon, izolare şi nihilism am înstrăinat de fiinţa mea legătura empatică ce mă ţinea prinsă de cîţiva dintre oameni (şi care mă ajuta să ies din stările de paranoia şi angoasă), se pare că nu am pierdut şi propensiunea de a găsi, în cele mai cumplite momente de nebunie şi însingurare, acele cărţi care să se muleze ca o a doua piele pe natura profundă a sinelui meu. Care să-mi exprime inexprimabilul cînd mi-am pierdut cuvintele şi să-mi reflecte chipul cînd oglinda mea interioară s-a prefăcut în zid. Să-mi regăsesc gîndurile în altă parte decît le-am rătăcit, să-mi cresc ideile altfel decît îmi închipuiam şi să-mi trăiesc sentimentele altfel decît mi le-am provocat. Ce senzaţie de straniu confort oferită de un panaceu la îndemînă, care mă face să simt plăcerea ca formă de a ieşi din durere pe o uşă secretă! Cumva, mă bucură şi mă sperie această formă de alteritate care mă face din nou vie, parţial, pe dinăuntru. Pentru că ştiu că la un moment dat, nesăţioasă cum mă ştiu, îmi devine insuficientă. Şi iar mă văd ducîndu-mă să mă arunc în gol de nebună, să-mi încerc inutil destinul printre oameni.

Un an pe culmile conştientizării

Etichete

aniversare, blog, blogging, conştientizare, culmi, deschidere, etape, eu, gînduri, Idei, Pe culmile conştientizării, stări, un an

Oameni m-au lăsat. Pentru că s-au abandonat pe ei. Sentimente au murit sufocate în negaţie. Pentru că au fost laşe. Iluzii au fost înjunghiate. Pentru că erau prea frumoase. Visuri au fost spulberate. Pentru că au fost prea îndrăzneţe. Fericiri s-au ascuns după deget. Pentru că erau prea evidente.

Doar El a rămas lîngă mine, să-mi tacă la ureche cînd sufletul se sfărîma de creste şi să urle cînd aerul de pe culmi pătrundea prea adînc în mine. Mi-a descleştat degetele ca să mai pot atinge ceva, cînd nu mai puteam simţi nimic. M-a ajutat să ies cînd eram închisă. M-a făcut să strig cînd mi se îneca vocea. M-a determinat să urc cînd mă prăvăleam peste mine. El mi-a fost constant închiderea care deschide – care m-a deschis către un sine extins şi m-a făcut să îndur blocajul bronşic din aleveole care se blocau de praful de pe botinele lumii.

El sînt eu în stări şi etape. Mai puternic, mai sincer, mai îndrăzneţ, mai limpede, mai dezvelit, mai rafinat. El e portretul meu îmbunătăţit şi singurul lucru din viaţa mea care nu îşi cere confirmare. E singurul lucru esenţial care nu s-a pierdut odată cu celelalte şi îmi supravieţuieşte.

El nu e ceea ce aş fi vrut eu să fie pentru că îmi seamănă prea bine. El e eu şi (întru) toate întruchipările alterităţii din existenţa mea. Şi de aceea nu pot să-i spun „La mulţi ani!” şi că-l iubesc mai mult decît orice lucru care trebuia să fie cerc, dar nu a fost să fie.

 El, blogul, ar vrea să fie şi pentru voi – pentru oricare dintre voi care vor să citească cum anume se lasă gîndurile pradă lucidităţii pînă la disperarea de ajunge să pocnească sub formă de idei şi cuvinte. Poate că îl găsiţi penibil, neintersant, criptic, ridicol – îmi asum acest lucru – şi vă invit, totuşi, la o plimbare pe culmile care au împlinit un an de conştientizare.

Desfătări

Etichete

alteritate, ascendent, ce-mi place, certuri, ciudăţenii, Idei, leapşă, măşti, obsesii, scris, sine, supliciu, teorie

Hazaparu m-a provocat la exhibiţionisme. Greu exerciţiu să spun ce-mi place cînd de obicei mi se slobozesc numai frustrările.

1. Alteritatea; ca obsesie.
2. Ideile; din ochi sau din cărţi.
3. Certurile; ideologice, într-o crîşmă.
4. Supliciul; dacă e formativ.
5. Măştile; dacă ascund îndeajuns.
6. Scrisul; ca eliberare.
7. Ciudăţeniile; ca individualitate.
8. Ascendentul; celuilalt.
9. Teoria; ca modus vivendi.
10. Alteriatea; ca sine.

Nu ştiu cum se practică plesnirea cu leapşa, dar o da şi eu conformist mai departe lui Zăvoi, Elizei, lui Tomei şi înapoi lui Hazaparu, ca să scrie şi el ce-i place.

Tu ce te faci cu ideea de cal?

Etichete

ideea de cal, Idei, Jurnal de idei, Noica, singurătate, teoria chibritului

Cum e să-ţi fii deopotrivă cel mai mare neajuns şi cea mai mare povară? Să te-ncrezi şi să nu te-ncrezi în nimeni şi nimic, să-ţi desenezi abstracţiuni pe peretele spiritului şi să crezi că sînt realităţi de pe mările lumii? Cum e să vezi lumina colorată în spectre şi să rămîi într-un ungher întunecat? Să fie totul un superlativ descompus, complicatul o emulaţie, simplitatea un hieroglif. Culmea un abis şi abisul un peron dintr-o gară pustie.  Religia orgie de gînduri. Iubirea şi însoţirea o mînă de idei.  Familia, de cuvinte. Prietenii o seamă de nume scrise pe coperte. Cum e posibil să nu mai poţi vedea calul, domnule Noica, îmi puteţi spune, cu siguranţă. Dar cum e să nu mai vezi nici calul şi nici ideea de cal, îmi puteţi zice?

Dilema singuraticului şi teoria egoismului. Exuvii

Etichete

delir, egoism, Idei, individ, oameni, singurătate, teoria chibritului, teorii

Obstinaţie. Cu obstinaţie refuză oamenii să accepte că sînt singuri. Se agaţă de un alt om, de alţi oameni, de o idee, de un animal, de un loc, de o epocă, de o posibilitate, de o speranţă, de un sentiment, de o obsesie, de o lipsă, de acte, de muncă ş.a.

Iluzia alterităţii este una dintre cele mai prolifice năluciri ale minţii umane, care funcţionează ca un airbag montat în viscerele speciei de cînd lumea şi pămîntul. Nevoia de surogat manifestată ca necesitate de întregire datorate unei lipse ontice şi ontologice constitutive îmi pare a fi singura trăsătură comună a umanităţii întregi (asupra lumii animale nu mă aventurez să-mi extind reflexivitatea, în necunoştinţă de cauză fiind). Aceasta din urmă corespunde şi unui paradox, şi anume, faptului că fericirea oamenilor provine din a da şi nu din a primi, deşi, pentru majoritatea această necesitate nu este însoţită de o conştientizare pe măsură. Dar, chiar şi în cazul lucizilor, conştientizarea nu exorcizează nimic din această nevoie de „altul” ci cel mult o rafinează sau îi abstractizează obiectul de raportare. Nici marii gînditori, filosofi nu au fost în stare să fie singuri, au avut nevoie de copii discipoli, copii idei, copii cărţi.

Culmea paradoxului şi cel mai elocvent exemplu pentru ipoteza mea se manifestă în cazul singuraticilor, care preferă singurătatea, o caută, o aşteaptă, dar cînd se găsesc în anima ei suferă din pricina faptului că sînt şi că nu pot sta singuri. Atunci se recurge la orizonturile compensative gen cărţi, filme care să păcălească eul, să-l fenteze printr-o poveste sau printr-o idee la care să se poată raporta. Singurătatea absolută şi totală nu poate exista. Şi pustnicul pe vîrful muntelui îl are ca alter pe Dumnezeu sau îşi are propria credinţă.

Altfel zis, omul nu poate trăi fără oglinzi, oricum ar fi ele: strîmbe, murdare, opace, antice. Trebuie să se reflecte în permanenţă, să se comunice în permanenţă, să se arate de o atare manieră unui altuia şi sieşi. „Teoria singurătăţii” este inextricabil legată şi de „Teoria egoismului”, întrucît nevoia de altul se reclamă ca pură necesitate a eului egoist: Am nevoie de tine pentru că eu mă simt singur, pentru că eu mă simt gol, pentru că eu mă simt fără rost. În centrul tuturor acţiunilor şi demersurilor noastre se află eul propriu, asta mai ales atunci cînd oferim, pentru că dînd ne îmbogăţim şi cu starea celuilalt, suprimînd astfel sentimentul singurătăţii din noi.

Dragostea, ca afect pozitiv, este sentimentul care dovedeşte că singurătatea nu este posibilă. Toată lumea iubeşte mai bine sau mai rău, mai cu sens sau mai fără sens, dar nevoia de iubire şi de transfer de iubire este cea mai convingătoare formă în care individul se dedublează prin intermediul lui „a da şi a primi”. Iubirea nu este nicidecum o ispravă a eului ci un act egoist, întors eminamente spre sinele ultragiat. M-aş putea aventura chiar în afirmaţia că cele mai pozitive sentimente sînt cele mai egoiste, pentru că ele îmbogăţesc cel mai mult eul individual. Astfel, dragostea, preţuirea, grija, admiraţia – la prima vedere sentimente adresate alterităţii, sînt, concret, punga de oxigen care ne asigură buna funcţionare a viscerelor. În schimb, sentimentele negative ca ură, ciudă, invidie, dezgust sînt cele care împuţinează eul şi de natură masochistă fiind prin excelenţă devin premise pentru instituirea sentimentului devorator al singurătăţii.

Din perspectiva expusă pînă acum, desemantizatul de-acum „te iubesc” devine forma supremă a egoismului şi reflexul singurătăţii neconsolate, nesubtilizate, nemetamorfozate, nesublimate. Grija pentru altul e preocupare de sine şi nevoia de expansiune a eului, de lărgire a graniţelor fiinţei şi de depăşire a limitelor fondului intim şi fondului intim-străin.

Nu se pune problema de condamnare sau de absolvire aici, pentru că, fără excepţie, întreaga umanitate suferă de singurătate şi de egoism. Ceea ce diferenţiază esenţial indivizii este nivelul de luciditate, însă nici abstractizarea nu poate funcţiona ca o formă de salvare, ci, din contra, de condamnare definitivă în meandrele visceralităţii care, în mod normal ar trebui să fie ferite de iluzia epidermei care înfăşoară procesele fundamental-umane în esenţă, dezgustătoare. Concluzia ar fi că fericirea este cultul epidermei, aşa că, păziţi-vă pielea!

Sînt o babă spaniolă

Etichete

bătrîni, Idei, judecăţi, moşnegi, singurătate

Pe lîngă autism şi oligofrenie mai sufăr şi de sindromul îmbătrînirii premature şi inconştiente. Am constat acest lucru în plimbările aproape solitare pe străzile Lleidei cînd unicul meu fior de empatie s-a manifestat în raport cu bătrînii: eleganţi, sobri, asortaţi, rafinaţi, liniştiţi, deplasîndu-se lent, dar stăpîni pe mişcările lor, mînă în mînă sau de braţ de-a lungul Bahluiului (aka Segre) sau pe Calle Major. Nu vroiau să pară necăjiţi sau să pozeze în cardiaci, ori dependenţi de medicamente. Poate că erau, dar nu asta vroiau să arate şi să transmită despre ei înşişi, din contră. Pe chipurile lor pe care pielea stătea întinsă, brăzdată parcă doar de ridurile trecerii prin vreme, nu şi prin viaţă, nu se cunoştea decît seninătatea.

Nu-mi amintesc să fi văzut vreun moşneag sau vreo babă asemenea, la noi. În România toţi sînt modeşti, încruntaţi, uscaţi în decreptitudine, umbriţi de o infinitate de riduri de furie, griji şi ură şi doresc ca toţi să ştie cît de bătrîni, săraci şi bolnavi sînt ei. Niciodată nu strică să mimezi pe stradă răul, e de bon ton. Oare de ce aici nu sînt bătrînii supăraţi pe alţii şi pe lume? De ce nu îi vezi atîrnîndu-se infantil şi egoist de braţul unui copil deja la casa lui sau de vreun nepot, ci îi vezi multumiţi cu etatea şi cu o companie pe măsură?

În schimb, tinerii spanioli (şi nu numai) îmi repugnă prin imaginea pe care o oferă. Neglijenţi, indolenţi, rupţi, murdari, cu cercei pe te mai întrebi unde, dar cu haine de firmă, ţinîndu-se de o doză de extasy mai ceva decît de o persoană importantă. Îi simt parcă pe ei cei îmbătrîniţi: într-o negaţie care şi-a pierdut de mult obiectul sau nu l-a avut niciodată, într-o obstinaţie de a părea mai mult decît a fi, într-o precaritate care, la un moment dat nu mai ştie nimeni dacă e sau nu trucată.

Excepţii sînt în toate categoriile, dar sondînd puţin adîncimea aparenţelor, judecăţile îşi pot reclama pertinenţa. Viaţa e teatru cînd eşti eminamente un privitor cu ochelari la suflet şi cu religia dintr-un portativ de idei. Şi cîntecul lumii se aude atunci cînd lăutăresc, cînd fin şi ascuţit ca sunetul unei viori. Imaginea asortată sunetelor poate fi atunci, respectiv, cea a unui grup de tineri sau cea a doi bătrîni.