• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive categorie: OMG!

Coeficientul de frecare în vid nu este nul

10 Miercuri feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Frustrări la persoanele I, II şi III, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!

≈ Scrie un comentariu

Etichete

atenţie, ceilalţi, fitness, frecare, gest social, jeg, mijloace, oameni, ostentaţie, reflex, scop

Dacă pisicile se gudură, oamenii de freacă. În cazul speciei noastre, indivizii adaptaţi sau în curs de adaptare cu societatea practică  „frecarea” ca pe o formă de fitness cotidian. Toată lumea se freacă de toată lumea: copiii se freacă de părinţi şi părinţii de copii, soţiile de soţi, prietenii de prieteni, iubiţii de iubiţi, studenţii de profesori, profesorii de alţi profesori ş.a. Frecarea acesta, care nu are nimic din farmecul comportamentului felin, se poate realiza indiferent de mediu şi prin orice mijloace, fizice sau nu. Asta nu se întîmplă numai atunci cînd există neapărata nevoie de acest gest pentru a se ajunge la îndeplinirea vreunui scop concret-pragmatic sau abstract-filozofic. De cele mai multe ori, indivizii se freacă preventiv, în chip de gest social şi dintr-un reflex dobîndit. Nu e musai să obţină ceea ce şi-au propus, în fond nici nu contează dacă au vizat sau nu o finalitate, ce anume au obţinut şi dacă au obţinut. Esenţial e că ceilalţi se vor simţi măguliţi de atenţia acordată şi vor înregistra comportamentul în zona semnificaţiei atribuită celui care a „executat” frecarea. Astfel vor deveni indivizi vizibili şi cu statut social.

Această frecare preponderent ostentativă a noastră de ceilalţi, de obicei nu ne produce vreo plăcere şi cu atît mai puţin vreun orgasm. Dar aşa ne-am obişnuit sau ni s-a impus să ne obişnuim. Nici măcar siguri asupra eficienţei „metodei” frecării nu sîntem, dar aşa am văzut la alţii şi, prin efectul de mimetism am preluat obiceiul ca pe un „must do”. Nu-i de mirare că de la atîta frecare, jegul a devenit o boală mai răspîndită decît gripa.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Facă-se nevoia noastră!

03 Marți nov. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

învoire, demoni, dominarea, dreptate, ei, inhibiţii, nevoie, noi, normă, putere, slăbiciune, spaimă, stăpînire, voie

Ei au dreptate întotdeauna. Pentru că ei au puterea pe care nu reuşeşte să le-o ia nimeni şi să-i sfîrtece cu ea. Pentru că ei controlează şi stăpînesc tot. Pentru că noi le dăm voie să controleze tot, slabi fiind. Pentru că, spre deosebire de noi, ei nu se dau înlături de la nimic: ei trag, întind, rup, distrug fără a problematiza legitimitatea acţiunilor lor. Ei iau norma în mînă şi pretind că e e a lor, doar pentru că pot face abuz de ea, siluindu-şi intempestiv vecinătăţile şi violîndu-şi inoportun afectele. Pentru că noi nu ştim să ripostăm. Pentru că noi sîntem sinceri şi fragmentari, iar ei  constanţi şi ticăloşi.

Deşi ei nu sînt şi nu au nimic, sînt atotputernici. Ei sînt spaima din inimile noastre, inhibiţiile din gîndurile noastre, bîlbîielile şi neconcordanţele din gesturile noastre, golul din motivaţiile noastre. Ei ne sînt morbul urii şi al distrugerii din noi, ei ne sînt datul care ni se cere cu preţul existenţei, ei ne sînt indispensabilul de-dispensat. Ei ne sînt defectele pe care ni le asumăm şi fondul pe care ni-l asimilăm.

Ei sînt şmecheri, perfizi şi fără cusur. Pentru că nu sînt şi nu au nimic. Altfel, de ce ne-ar mai pretinde pe noi în preajma lor, cu o perseverenţă de invidiat, pentru a suge obsesiv din noi ca nişte vampiri ostoiţi?

Ei sînt doar nişte demoni.  Obosiţi. Care ne vor, pentru că, fără noi, nu există. Iar noi, de  facem voia lor, e numai voia noastră. Nu şi nevoie. Fiindcă nicicînd nu ne-am învoit.  

 

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Panica găurii negre

04 Duminică oct. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

acaparare, alteritate, întrebare, cochilie, disperare, farsă, gaură neagră, panică, raportare, răspuns, sine, tăcere

Prea adesea nu ai de unde să îţi mai extragi resursele. Farsa sistemică şi înşelarea personală, comodă, indiferentă, devin absolute, acaparante, exasperante. Normele, fie ele individuale sau colective, îşi pierd calitatea de noţiune. Tu, poziţionat în faţa sinelui, nu mai însemni nimic, din lipsă de raportare. Fiindcă raportarea se retrage egoist în cochilie. Nu nepăsător, dar se retrage. Devii mai singur decît singurătatea şi mai disperat decît relativul. Depinzi de un tine neformat, inconturabil. Unde te găseşti, ce-i de făcut, cine-i de întrebat? Ce mai poate conta, cine mai stă să certifice pentru tine? Răspunsul îl ştii, dar nu ţi se livrează spre aplicare. În disperare şi-n panică nu găseşti răspuns niciodată. Nici în scobirea cochiliei în căutare de alteritate. O gaură neagră a înghiţit din panică tot. Cineva e cu tine acolo, te cheamă, tu ştii, şi el ştie, şi voi ştiţi. Dar se tace prea mult.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Viaţa în jurul cozii (I)

26 Sâmbătă sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

a face, a fi, a putea, ambiţie, ataraxie, distrugere, facil, figuri, final, hedonism, previzibil, provocare, stupid, succes

Ambiţia individului domestic

De prea timpuriu, inconştient şi cu o dedicaţie exhaustivă, nejustificată, ne livrăm ambiţiilor stupide. Dorim să fim protagoniştii unor demonstraţii „de forţă”, surmontînd ostentativ şi spectacular, în văzul lumii, limite facile. Din neputinţa de a ne depăşi condiţionările sau complexele reale, de mici copii ne facem ţeluri existenţiale din nimicuri mărunte. Mai întîi ne spargem capul, în acrobaţii la bătătorul din faţa blocului, să le demostrăm celorlalţi că nu ne e teamă de „figurile” la înalţime. Apoi, adolescenţii fiind, ne întrecem în numărul de grade şi sticle de alcool consumate, după care cădem sub masă. De tineri, ne măsurăm în numărul de partide de sex desfăşurate pe noapte pe care reuşim să le realizăm cu cît mai mulţi şi cît mai străini, pînă la epuizarea somnolentă din zori. În tot acest decurs urmărim să fim şi cei mai vizibili din punct de vedere fizic, şi cei mai remarcaţi intelectual. Ne zbatem pentru podiumuri pe care nu ştim de ce am vrea să urcăm, dar de pe care cocoţaţi ne place să ne declamăm superioritatea. Maturi fiind, ne punem în gînd să ne demonstrăm opusul: că nu mai avem nevoie să ne mai riscăm viaţa la înălţime pentru un plus de adrenalină, că ne putem debarasa oricînd de vicii, că putem rămîne fideli unui singur om care nu ne incită şi că succesul ne lasă indiferenţi. De fiecare dată, negreşit, reuşim.

Aşa ne trecem viaţa, ne irosim energia şi durata, şi ne rătăcim rostul. Ascultînd de o voce malefică ce-o creştem şi-o edităm strîmb în noi, care mai întîi ne împinge la un hedonism necontrolat şi apoi ne aruncă pervers în braţele unei ataraxii ilegitime. În tot acest decurs în care ne demonstrăm precar, frust şi fără vreo raţiune reală integrată proiectului de-a fi, „că putem”, de fapt, nu realizăm nimic; ci distrugem, neprogramat dar sistematic, orice şansă autentică de-a deveni propria noastră măsură. Noncomformişti, îndrăzneţi în aparenţă, nu facem în esenţă decît să ne conformăm, din pricina unei insuficienţe personale. Cînd ne lăsam, nu ne lăsăm pănă la capăt, cînd ne opunem nu ne opunem decît parţial. Vrînd să devenim speciali, rămînem, în fiecare moment, banali. Vrînd să fim perfecţi, sîntem mereu cei cu un handicap vizibil. Optînd pentru comportamentele cele mai la îndemînă, riscăm ceea ce ştim că nu contează dacă vom pierde (sau ştim că nu avem cum să pierdem). Nu provocăm niciodată la duel comodităţile, convingerile împrumutate, dar confortabile, defectele native, deviaţiile comportamentale înscrise în ADN, temerile paralizante, handicapurile psihice şi fiziologice. De aceea avem, mereu, de cîştigat. De aceea, nu ne simţim, nicicînd, cîştigaţi, întorcîndu-ne haotic viaţa cînd la 90, cînd la 180, cînd la 360 de grade. Nu facem decît să ne învîrtim în jurul cozii, revenind mereu în acelaşi punct 0, din care am căutat mereu să plecăm. Provocările pe care ni le lansăm au, întotdeauna, un final previzibil. Iar noi am avut întotdeuna nevoie de garanţii, nu de libertatea de-a ne înşela. Pentru că, de fapt, nu sîntem în stare să ne asumăm niciodată nici un risc. Fiindcă ştim, tacit, că nu putem nimic. Şi fiindcă ne iluzionăm cu gînduri prefabricate că, păcălindu-ne cu reuşite facile, ne putem oricînd eutanasia conştiinţa. Dar nici asta nu putem.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Bumerangul e în tine

26 Sâmbătă sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Masochismul nostru cel de toate zilele, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

bumerang, fiinţă, nebunie, neputinţă, orgoliu, rău, sentiment, sentinţă, sine

De sentimentele rele m-am ferit dintotdeauna, ca de un bumerang prea ascuţit. Ca şi de orgolii. Pentru că ştiam, cumva aprioric, că tot ascuţişul lor distructiv se va despica degrabă şi se va întoarce asupra-mi într-un efect înmiit. Însă, punîndu-mă ostentativ în calea lor, în virtutea unei puteri închipuite, m-am lăsat prea lesne şi degrabă lovită de ele, rănită, torturată şi apoi răpusă. Căzînd neputincioasă, de parcă aş fi fost aruncată într-o prăpastie, ca după o brutală crimă, le-am lăsat să mă acapareze laolaltă cu sublimul. Fără să le mai pot separa, deosebi sau discerene de acesta. Le-am lăsat să se amestece, haotic, condamnîndu-le şi slăvindu-le împreună. Disperînd din pricina lor, şi sperînd distant, datorită Fiinţei înşelătoare din ele.

De pomană mi-am impus, structural şi ideologic, să fiu mereu cea care îndură – nicidecum din martiraj, ci din neputinţa asumării răului ca lege în existenţa mea –, n-am făcut să obţin decît o amînare  a unei sentinţe. Sentinţă care îmi era nebunia. Sentinţă de care, din nou, m-am ferit. De care ferindu-mă, n-am putut fugi. Pe care fugind, am împlinit-o. Pentru ca, împlinind-o, să zac în părăsire. În neant, în incertitudinea pişcătoare din răcnetul delirant al Fiinţei. Şi de unde să găsesc, în neant, încă un bumerang să-l arunc în celălalt  cu îngăduinţă, ca să mi se întoarcă în chip de revenire?

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Te controlez, deci exist

07 Luni sept. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!

≈ 3 comentarii

Etichete

abuz, ascultare, colivie de aur, control, controlaţi, controlori, călăi, existent, existenţă, fiinţă, libertate, mort, obedienţă, ordine, principii, restricţii, revoltă, turn de fildeş, vampirizare, viaţă

Pentru a-şi suplini lipsa de rost în viaţă unii oameni şi-au ales ca formulă existenţială controlul. Această „îndeletnicire” au orientat-o asupra celor mai neputincioşi decît ei, mai subţiri ca personalitate, ostracizaţilor, complexaţilor ce se vedeau lipsiţi de alternativă sau de apărare, ori celor născuţi direct sub dispoziţia lor. Străini de orice principiu de-a fi care se articulează pe scheletul mobil şi elastic al libertăţii, s-au insinuat şi impus în existenţele celor desemnaţi să-i „iubească” cu interdicţii şi restricţii, termene şi condiţii. „Păzitori” din oficiu ai celor care li s-au supus de voie sau de ne-voie, le ţin acestora contabilitatea cotidiană, organizîndu-le, orientîndu-le şi selectîndu-le după bunul plac necesităţile, dorinţele, vecinătăţile. Lesne şi de la sine înţeles se erijează atît în judecători cît şi în executanţi care dau cu uşurinţă sentinţe celor care consideră că ar trebui să-i asculte fără să crîcnească. Controlorilor le este de nesuportat împotrivirea. De se izbesc de ea, scurtează pe loc lanţul obiectelor posedate pînă cînd cei vizaţi, sub imperiul şantajului sentimental sau a abuzului de morală, clachează, promiţînd solemn obedienţa veşnică. Controlaţii, ca orice animale dresate şi emasculate primesc cu bucurie osul aruncat de asupritorii lor, înghiţindu-şi scurt şi la comandă mîrîitul din adîncul fiinţei.

Tehnicile controlorilor sînt puţine şi eficiente, fiindcă nu-şi permit să dea greş. De fapt, rareori se întîmplă ca vreunui controlor să-i scape „prada”, fiindcă majoritatea controlaţilor ştiu că ordinele nu se discută, ci se execută. Rareori se mobilizează controlaţii într-o revoltă şi, atunci cînd o fac, sînt incapabili să o ducă pănă la capăt, finalizînd-o cu desprinderea sau cu inversarea rolurilor. De obicei abuzaţii dezvoltă un afect maladiv pentru călăii lor, chiar un cult, împrumutîndu-le falsa morală, de natură axiomatică fără a o pune în discuţie sau sub semnul îndoielii. Din acest motiv, controlorii nu au niciodată nevoie să apeleze la argumente. De sînt puşi în faţa unor astfel de „pretenţii”, se manifestă cu spume şi se asigură că-i vor pedepsi pe controlaţii răsculaţi cu un canon drastic.

Cu o uşurinţă de invidiat, controlorii jonglează ca nişte circari profesionişti cu noţiuni şi principii absolute precum Adevăr, Bine, Rău, Morală, Normă care susţin că le aparţin lor şi numai lor, aflaţi fiind la adăpostul ignoranţei sau slăbiciunii controlaţilor care nu îndrăznesc, nici măcar în glumă, să le conteste. Siguri pe sine, neclătinaţi în convingerile lor şi în încrederea în formula lor existenţială, controlorii au sentimentul că ţinînd din scurt îi iubesc, îi protejează, îi îngrijesc şi îi feresc pe cei aleşi de contingenţele lumii. Pentru ei, casa potrivită şi ideală în acelaşi timp pentru o fiinţă vie este colivia de aur din turnul de fildeş unde, închisă fiind, primeşte toate cele de trebuinţă pentru a subzista. Adică, doar ceea ce-i oferă, dintr-o incomensurabilă mărinimie, temnicierul  ar trebui nu doar să-i fie destul, ci să-i fie totul. Evident, controlorul aşteaptă şi recompensă pentru darul său, şi anume, zîmbetul, bucuria, fericirea şi implicit viaţa celui căruia „îi oferă totul”, chiar dacă acestea i se livrează diform, sub formă de minciună. Dă fărîmituri din traiul lui, ca să primească înapoi un om întreg. Psihologia controlorului este cea a ţăranului care îndoapă raţa cu nutreţ pentru vite şi apoi se întreabă de ce a crăpat şi nu s-a făcut mare şi frumoasă, numai bună de mîncat.

Dintre toate speciile umane care nu-şi ajung sie înselor, controlorii îmi apar cei mai abjecţi şi îmi repugnă peste poate, fiindcă vampirizează hulpav tot ce-ar putea fi devenire firească într-un om. Se hrănesc cu substanţa vitală a celorlaţi pînă ce aceştia sucombă pe dinlăuntru, capitulînd esenţial în faţa propriei voinţe şi transformîndu-se din existent, în obiect controlat. Mai departe, aproape întotdeuna, controlaţii se preschimbă nu după prea mult timp, şi ei, în controlori.

Spuneţi-mi şi dumneavoastră, prin ce sînt mai puţin damnabili controlorii a căror fericire e contemplarea morţilor în viaţă decît criminalii care-şi extrag satisfacţia din omuciderea în serie?

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Pedofilie în zăvoi (III)

14 Marți iul. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!

≈ Un comentariu

Etichete

aşteptări, clişeu, copii, entuziasm, pasiune, suficienţă

Clişeul fundului întors

Aş fi vrut să fi întîlnit măcar unul. Să fie măcar curios, sau măcar tenace. Sau măcar pasionat. Sau măcăr conştiincios. Sau măcar razna în felul lui. Dar erau toţi erau la fel: uniformi, suficienţi, nepăsători, conformişti, cu tiparele şi clişeele fixate în deprinderi pînă la o îngrijorătoare identificare cu ele. Constitutiv erau aşa, nu trăiau doar formula socială. Şi le era bine. Cum să nu-şi dorească să încerce să facă ceva mai bine cînd li se spune că ar trebui, cînd li se trasează linii şi li se întind mîini într-ajutor? De ce-ar vrea să stea de pomană? De ce n-ar vrea să forţeze limitele cînd li se arunncă mingea la fileul maleabilităţii juvenile şi-a mobilităţii ce se termină odată cu perioada de creştere? Părea să le fie fără doar şi poate limpede şi liniştit totul. Mă întreb de unde le proveneau unele certitudini şi falsa legitimitate că s-ar putea aprecia singuri. Cum de-şi suportau comoditatea împinsă pînă la nesimţire şi cum puteau mima politeţea, bunul simţ şi jena deşi în secunda următoare ofereau imaginea unui fund întors cu ostentaţie. Nu ştiau că de fapt şi-l întorc lor înşişi.

Nu ştiu de ce vorbesc la timpul trecut, doar eu am plecat. Cu nervii adunaţi în cerul gurii şi năclăiţii în grimasa unui gust amar. Sictirită şi nepăsătoare ca şi ei.  Nu ştiu de ce m-am întristat din moment ce realitatea nu mi-a contrazis convingerile şi expectativele. Probabil, că-n sinea mea de adult încă entuziasmat ca un copil speram să găsesc măcar un entuziast.

Poate că am găsit unul. Dar ceva mi-a spus că totuşi nu era voinţa lui aceea care-l făcea diferit.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Pedofilie în zăvoi (II)

12 Duminică iul. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Frustrări la persoanele I, II şi III, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri

≈ Un comentariu

Etichete

act didactic, aventuri, copii, disciplină, farsă, inventare, oameni, obligaţie, ordine, pedagogie, pedofilie, ploaie, plăsmuire, pădure, tineri, zăvoi, şcoală

Lecţia de plăsmuire din „locaţia” farsei

Copiii stau aburiţi, după termopane. Proptiţi pe scaune în poziţii de drepţi, ca la şcoală, ascultă cu ochi de peşte fiert pe oricine le-ar sta dinainte. De unde-ar putea şti ce-i afară cînd, constrînşi la claustrare, privirile le sînt estompate de corpuri de pază? „Liniştea, ordinea şi disciplina” sînt asigurate de profesorii şi de părinţii risipiţi printre ei, care intervin  la discuţii în locul lor. Nu cred, nu gîndesc şi nu află nimic. Coordonatorul le ţipă ceva şi dintr-o comandă toţi mărşăluiesc spre o altă „locaţie”, unde urmează să-şi reia aceleaşi poziţii. Acel „trebuie” ţine locul actului didactic şi a învăţăturii care să-i curenteze, scoţîndu-i din amorţeală. Îşi desfăşoară durata mecanic, sfîrşind în oboseala din care cîştigul ireal le este plăsmuit şi îndesat pe canalul raţiunii prin forţa falsei autorităţi. Ei nu vor nimic. Pentru că nu ştiu. 

***

Plouă cu stropi grei, chirciţi şi încăpăţînaţi. Perdeaua de ploaie e ca ceaţa de pe creierele tinere care mustesc în derută. Fără voia şi nu din vina lor. De ce-ar porni prin noroaie în căutare de poveşti, de ce s-ar pierde prin pădure în aventuri, de ce-ar vrea să întîlnească oameni stranii, simpli sau încîlciţi cînd sînt nu doar încurajaţi ori sfătuiţi, ci obligaţi să inventeze?

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Carnea putredă a fructului oprit

07 Marți iul. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Scrie un comentariu

Etichete

apropiere, depărtare, fetiş, frumos, iluzie, vierme, vis

Habar n-avem noi ce privilegiu înseamnă distanţa pe care o avem faţă de oameni şi faţă de lucruri. Ce unică şansă de a vedea frumosul ne oferă privirea de departe, de dincolo, dindărăt. Ni se face poftă de carnea roşie care pare transparentă  şi apetisantă sub soare, şi întindem mîinile, ca nişte copii după fructul acela pe care-l vedem ca fiind fără cusur. Perfecţiunea închipuită ne magnetizează şi fetişizează obiectul pe care ne setăm obsesiv energia şi atenţia. Tînjim naiv după apropiere, crezînd că aceasta ne va augmenta sub formă de fericire minunea pe care o intuim, doar privind de după vălul nostru de iluzie. Nu ne trebuie scanarea cu raze X, pentru a vedea pe dinăuntrul obiectului cu potenţial fascinatoriu şi pentru ca în interiorul nostru să crească o falsă certitudine. Considerăm că ceea ce simţim, intuitiv, e de-ajuns.

În virtutea fetişului facem salturi mortale şi flic-flac-uri prin existenţă, doar doar am ajunge să posedăm ceea ce ne pare de neatins. Energia vitală pe care ne-o oferă substanţa obsesiilor este una care ne face să păşim prin viaţă cu entuziasm, ca pe bîrnă, ducînd totul pînă la limită, cu adrenalina în stare să ne rătăcească pe cele mai întortocheate cărări. Deşi aparent chinuiţi de alergătura şi de stretching-ul aproape inuman pe care-l practicăm cotidian, în virtutea credinţei că sîntem înscrişi bine pe drumul spre fericire, trăim însăşi fericirea. Esenţial este să nu ajungem niciodată prea aproape şi să ne trăim destrămarea visului văzînd fructul putred şi simţind viermele cum ne rămîne emetic în gît.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Dragostea în vremea minciunii

05 Duminică iul. 2009

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, OMG!, Poveşti muritoare, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ 5 comentarii

Etichete

afect, alteritate, dezgust, dragoste, farsă, iubire, singurătate

Vulpe bătrînă, iubirea

Nu cred în grija care impune condiţii. În lătratul preocupării pentru celălalt, echivalent al şantajului sentimental ce nu vine dintr-o iubire prea mare, ci dintr-o nesiguranţă de sine care impune ţinerea „sub papuc”. Nu cred în dragostea care controlează, care măsoară, care normează şi-l constrînge pe „obiectul posedat” la un anumit soi de comportament cotidian. Nu cred în dragostea părinţilor pentru copiii pe care îi verifică non-stop, pe care îi urmăresc ca să îi aducă de păr acasă, pe care îi umilesc cu rînjet în faţa prietenilor şi pe care în ultimă fază îi obligă să le zîmbească strîmb, din ură. Nu cred în dragostea prietenilor care te sună de douăzeci de ori ca să te întrebe cu insistenţă ce e cu tine cînd e limpede că nici măcar nu vrei să le răspunzi la telefon. Nu cred în dragostea iubitului care îşi întreabă iubita cu cine, unde şi cît mai stă, care îi contabilizează berile sau consumul de nicotină, care îi permite să iasă în oraş doar cu el, care o supune propriilor obiceiuri şi în final, o văduveşte fiinţial de o bucată esenţială de personalitate.

Aceste simulacre de dragoste urmăresc, în fapt, însingurarea celuilalt şi înstrăinarea lui de acele fiinţe care-i oferă un afect autentic, liber de constrîngeri formale. Ele îmi repugnă pentru că, de fapt coincid cu cerşitul de afect, pe care ori l-au pierdut, ori sînt pe cale de a-l pierde, ori nu l-au avut niciodată cu-adevărat. Mă dezgustă pînă în măduva fiinţei indivizii ce le practică nonşalant, cu o ostentativă siguranţă de sine care se clădeşte pe bagatelizarea celuilalt (în particular şi în public). Aceşti inşi stăpînesc la perfecţie tehnica pisicelii „simpatice” mizînd pe puterea de concesie a celuilalt. Rînjetul de satisfacţie au abilitatea de a-l înlocui, după ce au obţinut ce-au dorit, cu un sărut drăgostos. Tot ei sînt cei care victimizează, care reproşează, inducîndu-i celuilalt o culpabilitate falsă ca o piatră de moară plasată strategic de gîtul propriei individualităţi.

Preţuiesc acele forme de iubire care există în virtutea empatiei spontane, a unei înţelegeri mutuale totale, a unei încrederi subînţelese, a unor certitudini interioare care nu au nevoie de probare şi certificare. Afectele care nu impun, nu cer prezenţă constantă, expresii de manifestare fixate în tipare sociale, nu reclamă vreo obligativitate, ci se oferă în mod firesc – nu din obligaţie, ci din preţuire şi admiraţie. Aceste soiuri de dragoste sînt privilegii destiniale pe cît de rare pe atît de pline de fiinţă. Sînt cele prin care noi, ca indivizi, creştem, progresăm, jubilăm. Ele sînt portretul îmbunătăţit, unica oglindă în care ne putem privi cu mîndrie şi încîntare. 

În lipsa unor întîlniri provedenţiale nu cred în consolările simulacrelor de afect. Pledez fără posibilitate de recurs pentru condamnarea farsei, asumarea unei singurătăţi esenţiale şi scuipatul pe închipuitele iubiri.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Înjură-mă în catalană!

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.647 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
%d blogeri au apreciat: