Un rol pe care nu pot să-l mai joc

Etichete

, , , , ,

Se face că după multă vreme am ajuns și eu la o reprezentație de teatru. M-a invitat o colegă, am zis da. Am cumpărat biletul citind superficial descrierea piesei – O mie de motive, cu Florin Piersic Junior – ceva despre depresie, deci avea să-mi fie pe plac, iar pe Florin îl mai văzusem, long time ago, în Sex & drugs & rock’n’roll.

Am uitat de bilet până aproape de ziua evenimentului. Pe vremuri, înainte de-o piesă aș fi răscolit tot Internetul ca să-mi fac o pre-documentare – aș fi cititi recenzii ale reprezentației, detalii despre text și despre autorul textului, despre alte puneri în scenă, repetiții și tot ce se poate. Didactic, sistematic,… not anymore. Dezobișnuită de aceste obiceiuri à la carte, m-am dus ca ignoranta ce-am devenit. Mă așteptam la un one-man-show de teatru alternativ, impregnat de aroganță și nonconformism, având în vedere locația și actorul, dar nu și la o reprezentație participativă. Primisem niște cartonașe la intrare, mi-am dat seama că va exista ceva intercațiune cu spectatorii, dar nici asta nu m-a scos prea mult din apatie. În intima sală, stăteam chiar pe mijloc, perpendicular pe scenă, pe culoar. Picior peste picior, cu telefonul pe brațe, să nu care cumva să cad în sevraj.

M-am trezit deodată pe scenă, cu o carte în mână, în rolul Profesoarei. Trebuia să fac un rezumat al cărții. Mintea îmi era goală. Cu reflectoarele în ochi, nu eram în stare să procesez nici o idee, să emit nici o frază. Nici subiectul cărții nu mi-l mai aminteam (cum să nu-ți mai amintești subiectul cărții Robinson Crusoe?!). Am început să bâlbâi ceva incoerent. Florin, din public, așezat în locul meu, trebuia să pună întrebări. A întrebat ceva de genul „Cum poate un om care trăiește printre semenii lui să nu-și mai dorească să trăiască, când un om care, ajuns singur pe o insulă pustie descoperă dorința de a trăi?”. Blocaj, din nou. La această întrebare la care mi-am dat peste o mie de răspunsuri de-a lungul vieții nu știam ce să răspund. Într-un final, după secunde apăsătoare de tăcere am răspuns „Poate tocmai din cauza semenilor lui”.

M-am reîntors la locul meu de spectator pasiv. Deodată eram din nou liceanca aceea timorată, bâlbâită, care ascultată la ore nu este în stare să spună nimic, deși știe răspunsul, fiindcă emoțiile îi golesc creierul. Dar nu mai era nimic din profesoara care în cinci ani de predat reușise (cât de cât) să-și învingă „emoțiile de scenă”. Care ajunsese să țină cursuri și discursuri și să se simtă în largul ei în public. Căreia îi plăcea să fie privită. Mi-am dat seama că, în doi ani de „izolare” în fața unui calculator, la un job anodin, am piedut tot curajul pentru care muncisem atât. Că nu m-aș mai putea întoarce, cu ușurința de care mă credeam în stare, în rolul profesoarei, pe scena cu o catedră în mijloc. Dar ce ușor am revenit în rolul elevei timorate, încordate, pline de rușine, care se urăște pe sine fiindcă nu este în stare să-și gestioneze tracul! Mi-am reamintit de prima piesă din liceu în care am jucat un rol de băiat (rolul ăsta îl joc de la grădiniță) – lumea s-a mirat că m-am descurcat așa de bine. Nimeni nu se aștepta să reușesc să fiu stăpână pe mine. A fost unele dintre puținele momente în care m-am simțit mândră de mine. Iar teatrul, teatrul a fost mereu gura mea de aer unde evadam din lumea în care cu pream mult efort reușeam să mă încadrez. Până când m-am dezbărat și de pasiunea asta.

Mi-a picat ciudat toată experiența deaseară. M-a pus față în față cu niște repere identitare pe care am luptat să le câștig și le-am pierdut. Colega mea mi-a zis că m-a filmat, dar n-am avut curajul încă să mă uit la video (sunt convinsă că sunt foarte penibilă!). Mi-am dat seama însă că aș putea face lesne o listă cu 1000 de motive pentru care viața nu merită trăită.

Anunțuri

Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine

Etichete

, ,

Am citit ieri acest articol – Generația „work hard” versus generația „party hard” – și mi-a răscolit niște gânduri pe marginea cărora glosez de multișor în mintea mea. Mă regăsesc printre cei cărora educația și disciplina le-au fost impuse, adică dintre cei educați de generația „work hard”. Aș face păcat să zic educată cu de-a sila, fiindcă în copilărie și adolescență am fost ca un burete pentru absorbirea acestor idei și principii – n-au întâmpinat prea multe rezistență până să-mi devină natură și gândire (cred că nici n-ar fi avut cum altfel, fiindcă eram încojurată de ele și acasă, și la școală). Trebuia să fiu obedientă, cuminte și muncitoare, să-nvăț bine, să fiu devreme acasă. Și așa am fost! Așa era bine, altfel era rău. Asta avea să dea rezultate pe termen lung. Avea să fie măsura succesului în viață, realizării și mulțumirii mele de sine. Câtă vreme alții aveau să fie niște lepre, pramatii, muritori de foame, eu care-am făcut ce trebuie voi înflori. Nesurprinzător, cred, nu a fost deloc așa.

Multă vreme n-am știut ce înseamnă a-ți plăcea ceva. Sau a alege. Nici nu exista în mintea mea conștiința posibilității alegerii a ceva, a liberului arbitru. Plăcerile nu mi le-am căutat, parcă nu era loc de ele într-o viață plină de lucruri musai de făcut. Și, oricum, erau ceva rău, fiindcă te distrăgeau de la scopul suprem: a te concentra pe ce e bine și ce trebuie. Trebuia să-mi placă matematica, trebuia să-mi placă și să citesc. Și să merg la școală  (nu era cool să zic că nu-mi place școala), fiindcă era constructiv. Restricțiile trebuiau asumate așijderea. Trebuia să fiu bună la toate. Deci, cumva, să-mi placă toate, indiferent dacă per se îmi plăceau sau nu.

Am urmat ce liceu trebuie (cel mai greu și mai „închis” ca politică – asta îl făcea liceu de elită! „Liceu bun”), ce specializare trebuie (cea mai grea, cu cei mai stricți profesori), am venit acasă la ora la care trebuie, nu am făcut ce nu trebuie (adică „prostii” – băute, sex, fumat în curtea școlii). Am fost educată că ce e greu, e bun. Dacă doare, ustură, dacă rupe ceva din tine, dacă te duce în agonie, e bun. Înseamnă că te face bun pentru viață, te călește. Te învață să lupți cu situațiile dificile și cu greul. Dacă nu mă descurcam cu greul (adică cu exercițiile acelea de mate și de fizică cu steluță din culegerea de olimpiade), înseamnă că nu munceam destul, că eram leneșă. Dacă luam vreo notă mică era fiindcă nu am lucrat și nu m-am concentrat suficient și-am pierdut vremea cu altele. Făceam crize existențiale de la o notă, voiam să mă sinucid după o teză nereușită. O neparticipare la olimpiadă era sfârșitul lumii. Aveam să-mi dau seama mult mai prea târziu că viața nu-i ca analiza matematică – dacă stai destul aplecat pe problemă, îți va veni în minte o soluție de rezolvare. E drept că tre’ să te înveți cu greul, dar nu din fața unui caiet cu pătrățele, închis în casă și cu legăturile către lume tăiate.

Prima alegere majoră pe care-am făcut-o a fost una proastă. Mi s-a reproșat de multe ori asta. „Vezi dacă ai făcut tu după capul tău? Noi ți-am zis că…!” Jurnalismul s-a dovedit a fi o algere proastă. Era o facultate ușoară, dar care mi-a permis să „acced” ușor la scopul suprem: acela de șef de promoție. Până la urmă am făcut și aici ceea ce trebuie! Din îndemn, trebuie a ajuns să fie conștiință și normă – să fiu bună la școală. Ceea ce a mai îndulcit rușinea familiei cu opțiunea mea. La master am repetat isprava cum laude. Cum trebuie! Între timp predam la facultate (ce trebuie!) lucram și la redacție, lucram și pe marketing la o universitate (munceam din greu pentru viitorul meu!). Doar mai trebuia să-mi mai dau doctoratul ca să intru și eu pe post și, automat în învățământul superior (ce trebuie!). Am făcut ce trebuie și aici – am ales coordonatorul și profilul impus de profesorul meu (cel mai nașpa de pe „piață”, dar ce era să fac? „Să pierd un an?”) și silită să-l accept de familie (ca să nu pierd un an, da). Dar surpriză! Pentru prima dată în viață nu aveam să mai fac ce trebuie!

Am lăsat un doctorat pe care l-am urât din toată ființa mea în aer (după trei în care nu prea am mai făcut ce trebuie, din prea multă lehamite). În vreo opt ani de la începerea facultății, nu aflasem ceea ce îmi place, dar știam ce nu îmi place. Nu-mi mai plăcea sistemul de educație, după ce am început să-i văd cusăturile din spate. Și, în continuare, nu mă mai vedeam trăind în el. Am abandonat, făcând toate sacrificiile mele întru trebuie inutile.

Întrebată, acum, dacă mi-a plăcut școala, spun că da. De ce? Fiindcă a fost viața mea (și nu pot să-i spun oricui că urăsc viața). Sinceră să fiu, de la un punct încolo, dragostea cu de de-a sila a devenit una de bunăvoie. Asta făcusem toată viața, altceva nu știam și nu mi-am închipuit că aș putea face. Oricum, ce putea fi mai bun de atât?

Nici acasă n-am mai făcut ce trebuie de la un punct. „Pierdeam nopțile”, beam, fumam (cine știe pe unde și cu cine și ce mai făceam!). Îmi făcusem în viață loc și de distracții și de „pierdut vremea”. Nu mai eram obedientă, îmi dezvoltasem proprile idei, am „luat-o razna”.  După o viață ocupată cu muncă multă în tot felul de școli (pe bani puțini sau deloc), am cedat. Am început să devin nepăsătoare și să mai fac și ce nu trebuie.

Cei care m-au educat spun că e rău. Eu tind să cred că rele sunt regretele de viață netrăită, atacurile de panică făcute de la o vârstă timpurie (din cauza vreunei teze la care am luat 9,5 și nu 10), sentimentele continue de culpabilitate și neputință că nu sunt destul de bună, nemulțumirea constantă de sine, lipsa de sociabilitate, lipsa optimismului, greutatea de a lua decizii, frica constantă de eșec (care m-a făcut să nu încerc prea multe nici în viața profesională, nici în cea personală). Și mai sunt. Îi văd pe cei care nu au făcut mereu ceea ce trebuie, care au făcut și alegeri proaste, care și-au lăsat loc de „party hard” mult mai sănătoși din punct de vedere psihic, mult mai stabili, mult mai curajoși și mult mai realizați. N-au ajuns paria ai societății din pricina bețiilor și orgiilor din adolescență, ori din cauza faptului că au mai chiulit de la școală. Fiindcă ei au făcut ce-au simțit, întru un „aici și acum” reale și nu întru un „trebuie” pentru proiecție închipuită din viitor.

Îi invidiez pe cei care nu au făcut niciodată ce trebuie. Cu mintea de acum, consider că nimic nu „trebuie”. Nimic din ceea ce ne spun alții că trebuie – părinți, profesori, prieteni, colegi, oameni de pe stradă. Să trăim, să experimentăm și, după aceea să ne stabilim ce trebuie, în funcție de ceea ce am trăit, nu a priori. Totul este permis, iar greul care ne călește cu adevărat să fie succesiunea actelor încercare reușită/ nereușită. Ce trebuie va ajunge să nu-i mulțumescă nici pe ceilalți, nici pe noi. Nu vă închipuiți că mi s-a ridicat vreo statuie fiindcă am făcut vreodată ceea ce trebuie și chiar mai mult!

Chiar dacă văd așa lucrurile, tot rămân o victimă a lui „trebuie”. Mă simt vinovată când nu fac „ce trebuie” (sentiment izvorât de undeva dintr-o educație profundă), de la nimicuri, până la lucruri importante: nu spăl vasele, petrec o noapte în oraș și nu mă pot concentra la muncă, stau degeaba fără să fac nimic în weekend, nu mă chinui să devin mai performantă în ceea ce fac și multe altele.

Încă nu știu ce-mi place. Pasiuni nu am și, de obicei, mă forțez să găsesc o plăcere în ceea ce fac, ca să pot face. Majoritatea lucrurilor trebuie să mi le impun ca să le fac. Să trag de mine, cum am fost învățată. Uneori parcă aștept o voce să-mi spună că trebuie să fac aia sau cealaltă. Încă funcționez în virtutea condiționării: aștept frica să-mi de un șut în fund când mă ia delăsarea (fiindcă altfel am fost învățată c-aș fi prea neambițioasă ca să merg înainte) să-mi amintească ce trebuie să fac. Așa că, paradoxal, trebuie să învăț să fac ce-mi trebuie mie. Dezvățându-mă de a face ce mi-au spus alții că trebuie. Și de-abia aici începe greul.

Lașitatea de a fi diferit

Etichete

, , , ,

De-acasă, mi s-a zis încă de pe când nu aveam conștiință de sine, că eu nu sunt ca ceilalți. Mi s-a mai zis și că cele mai importante valori sunt casa-căsătoria-copiii (și școala, bineînțeles școala). Cu vremea, acestea s-au amestecat cu valori proprii, născute din lecturi filozofice (existențialiste, cioraniene, dostoievskiene, nihiliste), depresie, anxietate și multă singurătate resimțită.

Au ajutat mult la modelarea gândirii mele cu precădere controlul familial excesiv și respingerea resimțită din partea celorlalți. „Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreu!” a fost decizia pe care am luat-o la un moment dat. „Și nici nu vreau să fiu ca voi”. Părea pe-atunci un teribilism adolescentin. Toți erau convinși că o să-mi treacă și o să-mi vină mintea la cap.

Aveam să „cresc mare” și să-mi doresc să trăiesc în virtutea liberului arbitru, după propriile norme și să-mi fac eu singură legile. Mi-am făcut din acest lucru un scop în viață, respingând ideea de normalitate și infuzia de idei preconcepute rezultate din conformismul social. Hotărâsem, după cum vă spuneam, că eu chiar sunt diferită de ceilalți și că nu mă potrivesc în preferințe de nici un un fel cu oamenii „normali”.

Primul care a căzut „victimă” a fost trinomul casă-căsătorie-copii. Școala mi-a plăcut. Și a fost viața mea. O vreme. Marele meu noroc au fost prietenii, poate la fel de „razna” ca și mine, cu care mi-am alimentat și consolidat gândirea în nopți lungi de discuții întortocheate. Complexele de inferioritate mi le-am transformat, cu multă muncă, în complexe de superioritate. I was meant for something bigger! Nu aveam visele precare și rudimentare ale oamenilor simpli; nu aveam de gând să trăiesc pentru lucruri materiale, să leg vreun om de mine și să procreez. Eu trăiam în virtutea ideilor pure și în cea a libertății.

A trecut timpul și visele s-au năruit, majoritatea prietenilor au luat-o pe calea conformismului (nu toți, încă!), disponibilitatea mea de-a trăi în virtutea liberului arbitru a fost prost înțeleasă în relațiile consumate și, încet-încet, am devenit mai puțin curajoasă în a-mi apăra poziționarea în lume.

De ce ar trebui să se pună problema „curajului” de a fi diferit? De ce nu putem fi diferiți pur și simplu? Răspunsul este – din cauza presiunilor sociale. Când ești femeie pe la începutul celor 20 de ani e cool să fii „liberă”. Lumea crede că încă ești imatură și îți trăiești viața (te distrezi, cum ar veni). Deja când te-apropii de 30, treaba asta nu mai e percepută ca fiind cool. Realizații trinomului casă-căsătorie-copii se uită cu superioritate la tine și-ți arată ceasul. Cum? Ceasul tău biologic nu bate? Ai o problemă. Învățat să dai doi lei pe ce zic ceilalți și să faci ceva pe părerile lor, nu-ți prea pasă. Îți vezi de ce crezi tu.

Dureros este când prietenii cu care odinioară vorbeai câte-n lună și-n stele și erați voi niște eroi ai diversității, așteaptă inelul cu infrigurare, aleg invitațiile de nuntă sau schimbă scutece. Și nu mai au loc de  tine și ideile tale în viața lor. Tu le-nțelegi devenirea și încerci să le fii alături. Ei, din ce în ce mai puțin. Se uită la tine cu o compasiune nemărturisită (tu n-ai realizat nimic). Întrebat ce-ai mai făcut, n-ai cum să zici nici că ți-ai luat casă, nici că ai un bărbat pe punctul de-a te lua, nici că ai un copil în plan. Nu, nu te-alungă, dar simți că ceea ce odată vă lega nu mai există. Ai devenit mai puțin. Nici nu mai ești interesantă. Dacă sunt dintre aceia care încă nu au realizat încă trinomul (și manifestă o preocupare exclusivă pentru acest lucru), atunci toată energia lor se concentrează spre realizarea lui. Nici nu mai vorbim de familia ta, care e panicată de-acum de-a dreptul. Dar încă mai speră treaba aia cu venitul minții la cap.

Eu parcă am devenit din ce în ce mai lașă și mai conformistă. Am un job de 8 ore pe zi la o semi-corporație, unde mă duc pentru bani și nu pentru vreo cauză nobilă. A ajuns să mă preocupe mai mult celulita de pe coapse decât ontologicul lui Heidegger. De aceea, în loc să citesc, mă duc la sală. Nu sunt fericită, sunt mai degrabă plictisită decât motivată. În raport cu orice. Trag de mine în fiecare zi, să împac conformismul din viață cu nonconformismul din suflet și să supraviețuiesc disonanței.

N-am mai scris, după cum se vede de mai bine de un an. I feel like I’m falling behind mai values. Cu toate astea, ceasul biologic nu vrea să sune. Nu, o casă, un soț și-un copil nu m-ar face mai fericită. Îmi fac în continuare silă pozele cu inele de logdnă și nunțile. Și mai multă silă, cele cu copii. Și oamenii care le pun. Și gândirea lor simplistă. Simplul fapt că mă simt sufocată de ele, îmi face silă și mă îngrijorează. Mă îngrijorează și faptul că textul acesta e scris prost, că o să supere multă lume și că mai bine nu-l public. Totuși știu că o să-l public, de-al dreacu’, fiindcă simt nevoia să mă descarc. Consider în continuare că nu trebuie să-mi justific opțiunile de viață, mă dezgustă conformismul și dezideratul majorității de a trăi întru el, dar am devenit mai lașă și am nevoie de susținere. Simt să strig dincolo de pătura acesta de fericiri ale trinomului. poate m-aude „vreunul de-al meu”. Și mă ajută să nu ajung să-mi doresc, din lașitate, să devin conformistă.

10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Etichete

, ,

0905OPEDhorowitz-articleLarge

  1. Oamenii dragi nu investesc cu (aceeași) semnificație lucrurile pe care tu le consideri importante.
  2. Sacrificiul și nefericirea nu se răscumpără. Nu înzecit sau înmiit. Deloc.
  3. Nu vei fi iubit cum iubești, și nici nu vei iubi după cum ești iubit.
  4. Oamenii îți vor arăta că distanța de la cuvânt la faptă nu poate fi străbătută
  5. Vei face toate lucrurile pe care ai spus că nu le-ai face niciodată.
  6. Nu ești nici excepțional, nici special, de aceea viața ta va fi o platitudine crasă.
  7. Vei minți și vei fi mințit. Vei înșela și vei fi înșelat.
  8. Când vei cădea, nu va fi nimeni să te prindă și să te readucă printre cei vii.
  9. Vei învăța pe pielea ta că sintagma „oameni frumoși” este un oximoron.
  10. Arma ta va ajunge să fie arma prostului. În cel mai bun caz.

O noapte din viața Anei P.

Etichete

, , ,

Își aduna lacrimile, cu palma, de pe ambii obraji. Creionul negru i se întindea, narcotic, pe toată fața. Din gâtlej îi ieșeau sunete ascuțite, ca de animal. Răgete, strigăte, invocații. Ana urla. La același Dumnezeu absurd pe care-l blestema mereu că o ține în viață. Muzica-i plesnea printre neuroni și pumnii  proprii printre coaste. Un mix de rap, deep house cu electro. Sintetizatoarele scrijeleau în mintea ei obosită pe-aceleași trasee ale durerii. Sticlelor de alcool le era suptă buza de jos. Cu sufletul și cu limba. Repetitiv, sistematic. Parchetul era lovit cadențat de genunchii-i osoși. Oasele mâinii i se zdreliseră, venele-i plesneau. Exercițiul pe brânci al suferinței era sportul ei preferat.

Drawn_wallpapers___Paintings_Painting_Edvard_Munch_-_Woman_asleep_068806_

Era o zi obișnuită. Ana avea să se demachieze și să se întindă în pat. Iar dimineață să se machieze din nou. La fel. Doar fără dungile prelinse. Dar cu ochii mai roșii. Și cu spiritul mai ostoit, iar voința mai slăbită. Ana avea să râdă alături de colegi. Să se prostească, să se scălâmbăie. Ana avea să se pregătească pentru o zi de ieșit în lume.

Voința a ținutpîn încordare până și-a dat seama că e weekend și că nu are de ce să-și pună masca. În momentul acela, ceva din ea a încremenit. Într-un interval în care nici savanții nu l-au putut indentifica în continuumul spațiu-timp.

Povestirile incredibile ale lesbienelor mele triste (I)

Etichete

, , , ,

Când i-a luat mâna într-a ei erau în vestibulul unei săli de teatru. I-a întors-o și i-a dezgolit în căuș, trei linii goale și paralele ca blestemul unui destin. Dar era un destin împărtășit, căci plama stângă a lui Lili avea tăieturi identice cu-ale sale, de parcă s-ar fi născut amândouă la începutul sfârșitului, cu palmele lipite una de alta, când dragostea a fost separată de viață, iar dreptul la iubire, eviscerat din Univers.

Inima Cristinei o luase la goană, gândurile i se prelingeau pe încheietura mâinii, ispitite cu o mângâiere, pretins impasibilă, într-o strânsoare care-i urca insidios, într-un fior redundant, prin toate terminațiile nervoase, în amigdală și-napoi. Din senin, damnarea unei singurătăți predestinate căpăta o aură romantic-incestuoasă. Singurătatea împărtășită cu altul său identic, cu geamănul, contaminată de-o excitație aparent nevinovată, îi dădea Cristinei, neașteptat, un sens vieții închircite în bâlbâială, taină și spaimă.

— Ai mâna la fel ca mine. O mână de om singur. Dar tu nu trebuie să fii ca mine!

Și-i închise liniile în pumn. Și-n tăcere. Avea să înceapă reprezentația.

***

Cristina purta în seara reprezentației costumul de mire, verde-ou, croit drept, al lui taică-su. Care-i ședea paralel pe lângă corpul firav, androgin, și-i acoperea mâinile peste încheieturi. Cristina avea să-l joace pe Chiriac, amorezul ambetat de amor, alături de o Vetă, urâtă și nespălată, din aceaași clasă cu ea. Fuseseră „cuplați”, pe principiul înălțimii, pentru un festival de teatru destinat liceenilor. Doar că Veta mirosea a prăjeală și-a unosare. Și pe Chiriac îl ambeta numai de scârbă.

Cristinei îi fusese dat un rol de consolare. De bărbat, că era înaltă. Cea mai cuminte și timidă fată din clasă care-și înghițea cuvintele înainte să le rostească, căptătase un rol într-o piesă. Și acesta era un motiv de emoție și bucurie pentru fata închisă-n sine ca-n promisiunea unui damnări pe viață. Lili i-l dăduse. Deși Cristina ar fi vrut să-l joace pe Nae Cațavencu, dintr-o scrisoare pierdută, că parcă ăla nu era chiar așa de prost. Dar s-a mulțumit și cu tajghetaru. Era să nu primească nimic, deși repetase ore-n șir replicile, căutând să-și stăpânescă bâlbele. Nimeni n-avea încredere c-ar fi putut să ducă un rol până la capăt fără să se împiedice în silabe. Doar Lili se părea c-ar fi avut.

***

— Ce face actorul meu preferat?

Așa i-a zis în ziua aceea, când i-a citit destinul în palmă. Nu știa că e actorul ei preferat fiindcă n-o băgase niciodată în seamă. Cristina doar stătea pe margine privind Vetele cum i se încolăcesc în preajmă. Râzând, strângându-se în brațe, cochetând. Era sigură că de ea nici nu-și dăduse seama că există. Ce i-ar fi putut atrage atenția la fata din banca a doua de la geam, mereu îmbrăcată în blugi și tricou polo, nemachiată și cu părul prins în coadă de cal, care n-avea darul cuvintelor înșirate măiastru pe hârtie?

Nimic. A fost clar și mai încolo, când Cristina aveai să-i încredințeze spre prelungire, una dintre liniile din palma ei.

Va urma.

Prognoză

Etichete

, ,

ANM a emis o înștiințare de vreme rea. Se anunță furtuni de nisip și focuri de paie. S-a emis cod roșu de caniculă în cele mai importante regiuni nervoase și senzoriale. Toți rezidenții Marilor Depresii, bipolarii cu precădere, sunt avertizați să nu-și părăsească propriile Euri și să nu-și iasă din Sine. Să se zăvorască între pereții gândurilor și să tragă peste poftele lor cele mai acerbe, plapuma solitudinii și resemnării.

Toți vecinii lor sunt, de asemenea, atenționați, să nu încerce să stingă focul, să rămână în zona de confort, ca să nu se regăsească mistuiți de vreo flacără care le va da foc la valiză. Celor prinși în mijlocul furtunii li se recomandă să se țină de lucrurile stabile, verificate, cu adevărat importante. Cei cărora le-a intrat praf în ochi sunt sfătuiți să se clăcătească din abudență, pe ochi, cu ceai de mușețel. Calmează. Și apoi să-și odihnească ochii și trupul în patul de-acasă, nu în paturi străine.

Sunset after a Storm

ANM a mai avertizat asupra schimbărilor bruște de vreme. Ar putea urma un cod portocaliu de ploi. Regiunile afectate ar putea fi centrul ființei și epicentrul moralei, care ar putea fi devastat de tsunamiuri puternice. Meteorologii recomandă purtarea vestelor de salvare și evacuarea, DE URGENȚĂ!, a zonelor calamitate.

Aaah, contravine cumva recomandărilor anterioare? Cei de la ANM nu sunt, oricum, cei responsabili de schimbarea vremii. Iar recomandările generale oricum fac apel la precauție. Ceea ce îi exonerează de responsabilitatea oricărei prognoze. Poate, totuși, ne vom încălzi împăcați și, ironic, de razele unei toamne târzii și împăciuitoare.

Sursă foto

Alegorie pentru indicativul lui „a fi” la persoana I singular

Sunt o colecție de acte ratate. De cuvinte care nu s-au făcut trup. De suflete cocoșate, de spirite îngenunchiate. De dorințe neînfăptuite. De plăceri netrăite. De trebuințe neîndeplinite. Sunt o flacără care s-a stins înainte de a apuca să ardă. Sunt o lumânare al cărei rost nu-l cunoaște nici un paraclisier. Sunt o vestală cu picioarele dezgolite. Sunt o curvă cu vălul tras peste ochi. Sunt un păcat îndreptățit. Sunt o izbăvire nemeritată. Sunt tot ce nu ar trebui să fiu și nimic din ce mi-am dorit să fiu. Sunt acolo, pentru totdeauna. Sunt nicăieri, tot pentru totdeauna.

72b7e3399247ffe3b7b3433a747ba08e

Mă dau la o parte, ca să mai pot rămâne acolo.

Lupta mea precede renunțarea. Eforturile mele sunt o plecăciune în fața deșertăciunii. Imanentă, ubicuă și devotată, scrutez înălțimi și mă îmbăt de aerul lor tare, dar trăiesc în duhoarea abisului. Nestatornică, distantă și detașată, mă lepăd de voi toți și de trebuința voastră și vă-nșel așteptările.

Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea.

Caldă și sentimentală, cad în brațe neprimitoare. Rece și dură, izbesc în inimi deschise. Sunt vinovată, dar îmi afirm nevinovăția. Sunt nevinovată, dar port, sisific, povara vinei. Mă-nchin, ca mai apoi să păcătuiesc. Păcătuiesc ca să îndreptățesc auto-flagelarea. Nu te iau de mână, fiindcă știu că tu o să-mi întorci o palmă. Te rog să-mi dai o palmă, fiindcă vreau să mi se întoarcă ceva de la tine.

Sunt Eul care se leapădă de Sine. Sunt Sinele care se caută. Sunt o buclă infinită prinsă într-un eu profund insuficient, limitat, în suficiența sa. Cred, dar mă îndoiesc de toate lucrurile. Iubesc, dar neg existența iubirii. Mă consum în idee, trăiesc în abstract, dar îmi ostoiesc gândurile cu poftele cărnii.

Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi.

Propovăduiesc neatârnarea, dar îmi caut stăpânul. Neg, ca să afirm. Glumesc, ca să pot afirma, fără echivoc, adevărul. Râd ca să-mi strălucească lacrimile-n ochi. Mimez nonșalanța, ca să maschez metamorfoza care-mi preface ființa într-o rană deschisă.

Sunt o pată de cerneală roșie care pretinde că scrie cu sânge. Sunt cuvântul prolix, care-și așteaptă alteritatea. Sunt cuvântul epurat de discursul autoreferențial, care-și trăiește singurătatea. Vag manifestat, mereu prea dureros de îndurat.

Mă costumez în ce nu sunt, așteptând să plece cineva, în căutarea mea, și să mă găsească. Aștept să-l văd trecând pe lângă mine, știind că mă știe, fără să-i spun că mă știe, lăsându-i de înțeles că nu mă știe. Și-așa, dezgolită, să pot spune că nu a fost să fie. Și că povara mea, e și comoara mea și singura virtute. O colecție de acte ratate.

Eternul (ridicol) feminin de ziua lui

Doamnelor, ce vă mai place să vă mințiți singure! Și ce bine vă iese! Nici măcar nu trebuie să o facă bărbații, vă descurcați Dumneavoastră și singure în a îmbrățișa falsa tiradă a zilei de 8 Martie.

post-45713-cow-hair-in-wind-gif-Imgur-blo-krMx

Vă crește inima și stima de sine când „boul, porcul, prostul, animalul” căruia mai ieri i-ați fi dat cu farfuria de ciorbă în cap vine la Dumneavoastră cu un băț de floare, c-un sărut pe obraz și cu un „La mulți ani!” sec. Ei, și ce dacă mai ieri vă smulgeați părul din cap și de pe picioare din pricina lui, de cât de „bou porc animal…” (da, înșiruirea de mai sus) este, „măcar azi” și-a spălat păcatele, a meritat să vă pierdeți mințile și să vă faceți frumoasă. El, care nu face de obicei nici un gest, uite „măcar azi” a făcut ceva. „Înseamnă că mă iubește!” Nu, doamnelor, nu înseamnă, nimic, d-apăi că v-ar fi iubind. Sau poate că v-a postat pe wall o felicitare despre cât de minunată sunteți cu re-share de pe o pagină populară. Un mesaj cu vreo 20.000 de share-uri. Original, din suflet. Toată v-ați topit, ați fost numai o emoție. Frumos, frumos, adevărat, autentic. Ori, stați, poate v-a adus un întreg buchet de trandafiri, „de ăia scumpi” cu amabalaja de staniol sau s-a îndurat să vă scoată la o cină în oraș, ori la film. Deja v-a făcut praf! Ce contează că nu v-a fost alături când v-a fost al naibii de greu, că nu v-a ascultat când aveați nevoie să vorbiți, v-a lăsat baltă când vă era rău și nu v-a ajutat măcar c-un sfat când vă luați câmpii de exasperare? Uite, „măcar acum” face ceva drăguț, nu s-a mai purtat ca un dobitoc. Se străduiește! Cine știe, poate la noapte facem chiar dragoste (dragoste, nu sex, da, să fie clar) cu Dumneavoastră, ce v-ați putea dori mai mult? Puteți să vă updatați chiar și statusul pe Facebook, cu un set de minim trei poze cu buchetul de flori și precizarea „feeling loved” sau „feeling special”. Doar toate prietenele Dumneavoastră cu care v-ați felicitat pentru cât de femei și pentru cât de faine sunteți au făcut același lucru. Nu contează că patul a stat rece prea mult timp și că orgasmul e mimat. Pe Facebook nu se vede asta.

Doamnelor, linișitiți-vă! Nu sunteți nici puternice, nici frumoase, nici minunate, nici excepționale, nici apreciate, nici un mister universal. Sunteți slabe, fraiere, banale, de cele mai multe ori isterice și absurde, o adevărată pacoste pentru bărbați. Nu sunteți unice, speciale, indispensabile, sunteți comune și înlocuibile. Nu sunteți stimate, respectate, admirate. Cel mult folosite. Lucru consimțit de Dumneavoastră, care de bunăvoie vă lăsați iluzionate, prostite, fraierite și acceptați statutul de obiect. Stările Dumneavoastră de spirit în care vă vine să vă aruncați în fața metroului nu au nimic înălțător, de Ana Karenina în ele, citatele motivaționale pe care le postați, revistele de lifestyle feminin și cărțile de „dezvoltare personală” pe care le citiți nu vă fac să păreți mai rafinate și mai deștepte. Doar vă fac mai proaste și mai ridicole.

Doamnelor, chiar nu vă dați seama că justificați misoginismul bărbaților?

P.S. De ziua Dumneavoastră, singurul lucru care ar trebuie sărbătorit este capacitatea pe care o aveți în a vă putea păcăli în continuare că nu sunteți degeaba.

Viscol pe patinoar

Etichete

, , ,

Stăm, fiecare de o parte a ființei lui și-n colțul său de lume. Nu ne privim în ochi și pretindem că nu ne simțim. Atingerile nu ne mai pătrund, carnea ne e rece și înverșunată ca sufletele. Nu ne mai înțelegem. Dintr-o dată sistemul de decodificare a gândurilor și gesturilor nu mai funcționează. Sistemul a fost perturbat și pus la pământ de-un cod roșu. Acea furtună așteptată care pândește orice flacără care-a apucat să ardă din senin.

Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi.

De atunci între noi e doar viscol. Un viscol în care suflăm vorbe amare, în care ne expunem orgolii și afișăm indiferențe. Un viscol în spatele căruia ne ascundem și în fața căruia ne umflăm pieptul. Îl înfruntăm, ca pe viață. Sau, cel puțin, așa pretindem. Nu ne lăsăm îngropați sub zăpezi. Doar suntem mai puternici decât stările noastre și decât sentimentele ce ar putea să ne rostogolească în afara zonei de control, ca pe niște bulgări de oameni. Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi. Doar am învățat lecția, nu? Din cărți sau din viață. Trebuie să fim tari, tari. Mai degrabă să patinăm pe ideile și obsesiile noastre, decât să alunecăm în vreo nouă aventură care să ne-ntoarcă sufletul cu roțile în sus și să ne exileze în șanțul existenței noastre. Să ne punem așadar cauciucurile de iarnă și lanțurile în jurul pornirilor necuvenite, ca să rămânem pe drumul de la care credem că ar fi bine să nu ne abatem.

wxready-winter-storm

E-atât de cald în patul nostru rece, e-atât de bine în fotoliul de lângă soba obișnuințelor, încât de ce ne-am avânta să alergăm unul spre altul prin zăpezi și să punem, din nou, paie pe-un foc care ne va mistui și se va stinge? De ce ne-am lăsa spulberați când, din spatele geamurilor care au așezat un univers întreg de incertitudini și precauții între noi, părem atât de întregi?