Nu, mulțumesc, am mâncat!

Etichete

alteritate, fericire, fragil, indiferenţă, instrumentalizare, plictis, tacâmuri

Ne suntem unii, altora, doar niște instrumente. Ne servim de ceilalți atât cât avem chef, atât cât avem nevoie, ne interesează, ne incită, ne folosește, ne convine, ne place și ne satisface. Ne sorbim ca din lingură, ne tăiem în cuțite sau ne-apucăm și ne-alegem unii pe alții cu furculița. Apoi, când pur și simplu ne-am plictisit, vrem altceva, întâlnim prima piedică sau nu ne mai convine, ne debarasăm de cei odată declarați „dragi” sau „importanți”, ca de niște tacâmuri de unică folosință. Pe care chiar avem grijă să le sfărâmăm între palme înainte de a le arunca la coș – și nu uităm să mototolim și ambalajul -, ca să nu ocupe prea mult loc niște obiecte devenite inutile. Doar sunt atâtea mizerii pe lume de care trebuie să ne lepădăm. Și mai trebuie să mai facem loc și noilor experiențe.

Dar nu e ceva nefiresc sau de condamnat. Așa procedează toată lumea. Instrumentalizarea celorlalți nu e doar apanajul celor ticăloși sau a celor fără suflet. Indiferența absolută este constitutivă naturii umane, și teoretic, toți ne-o asumăm. Bravăm, ne declarăm pragmatici, ne afișăm nepăsarea, jucăm pe cartea neimplicării. Știm că așa se petrec lucrurile în lumea în care e plin de hiene și că ar trebui să avem grijă să nu alunecăm în afara „convențiilor” pe care indiferența ni le dictează. Ar fi păcat să pierdem privilegiile de eschimoși pe care ni le garantează trăirea în iglul ei: o plăcere carnală, o conversație savuroasă, o problemă rezolvată, o distracție pe cinste, o reușită aparte, o validare socială, un scop bifat sau o realizare, cărora poate să nu le mai urmeze nimic pe urmă. Să putem trece mai departe satisfăcuți și intacți, și nu cu vreo durere prea mare atârnând de suflet, care să ne tragă spre vreun abis.

Doar că, la răstimpuri, indiferența se îmbracă în cuvinte mari: iubire, credință, încredere, prietenie, alteritate. Și cuvintele acestea se materilaizează, cresc, prind viață și sar zidul de nepăsare ridicat între noi și ceilalți […] Și din punctul acesta încolo, din instrumente de plastic, devenim instrumente de sticlă.

Doar că, la răstimpuri, indiferența se îmbracă în cuvinte mari: iubire, credință, încredere, prietenie, alteritate. Și cuvintele acestea se materializează, cresc, prind viață și sar zidul de nepăsare ridicat între noi și ceilalți. Așa că ne găsim cu ele defilând prin ograda noastră și nici nu ne dăm seama când s-au strecurat prin grătarul pe care l-am pus la intrarea în suflet. Deodată ne trezim în gând cu ceva frumos – cu o speranță, cu vreo bucurie sau chiar cu perspectiva vreunei fericiri. Și din punctul acesta încolo, din instrumente de plastic, devenim instrumente de sticlă. Fragile și vulnerabile în fața celor cărora le-am făcut intrarea, fără să vrem, în intimitatea ființei noastre. De la acest punct încolo, ei vor fi greu de extirpat din noi, fără să ne spargem. Nu putem face o incizie în sticlă, și nici o operație cu laserul. Așa că îi vom lăsa să se dizolve, în continuare, în noi. În acest răstimp nu avem decât să ne purtăm prin lume, goi, transparenți și fragili. Sătui de noi înșine și, în continuare, flămânzi de ceilalți.

Reclame

Fericiţii iubirilor nefericite

Etichete

amărăciune, aşteptare, fericire, iubire, neîmplinire, nefericire, patos, ticăloşie

Eu nu cred în iubirile fericite. Cred numai în iubirile care oricîte haine ale nefericirii ar îmbrăca se înacarnează pentru totdeauna în fibrele fiinţei tale şi devin una cu tine. Cred în acele ataşamente definitive, care se reinventează mereu din propria cenuşă a amărăciunilor, ticăloşiilor şi înşelărilor. Cred în patosul urii şi-al durerii, al suferinţei prelungi şi-al sfîşierii pe dinăuntru. Cred în dragostea fără nume, fără obiect, atît de complicată încît nu poate îmbrăca nici o structură.  

Nu cred în necesitatea împlinirii în iubire, în manifestările ei ultime, în negocierea sensurilor, în compromisuri. Cred în aşteptarea definitivă a dragostei într-o gară mereu pustie a sufletului tău prin care se perindă numai marfare. Şi, mai presus de toate, cred că iubirile acestea nefericite sînt cele mai fericite dintre toate, fiindcă momentele lor de împlinire nu se pot măsura nici măcar cu viteza gîndului.

Criza lui „întru”

Etichete

a fi, alteritate, amor propriu, ascendent, autofilie, întru, creşte, criză existenţială, devenire, fericire, fiinţă, oameni, prin tine însuţi, sine

Întotdeauna pentru mine expresia „prin tine însuţi” a fost una lipsită de caracter şi de spirit. Principiul autofiliei cu toate derivatele lui funcţionale prefixate suficient cu „auto” (cum ar fi autotdidactica) m-a făcut să ridic a îndoială de fond sprînceana. Nu trebuie neapărat să fii alergic la formula amorului propriu ca să remarci în preajma ta oameni infinit mai înzestraţi şi mai reliefaţi decît tine. Cum să nu-i iei pe cei mai interesanţi dintre ei, fascinanţi deopotrivă prin caracterul lui aici (cum se înfăţişează ei lumii) cît şi prin cel al lui dincolo (ce sînt pe dinlăuntru şi dincoace de cum se prezintă social), ca modele ori ca repere? De atins, de depăşit, ori de contrazis. Nu vorbesc aici de încurajarea unui mimetism precar, ci de ceea ce mi se pare obligatoriu pentru orice individ care cosideră că formarea lui nu s-a încheiat, şi anume, lărgirea eului către sine – către un sine extins, mai plin, în vederea devenirii asimptotice către un deplin.

A te raporta la alţii – la unii anume, aleşi pe sprînceană – înseamnă a fiinţa întru: întru cineva (adică a practica o formă de alteritate) şi întru tine (a deveni mai mult decît eşti şi decît crezi că ai putea fi). Am avut norocul de a-l găsi pe întru şi de a mă bucura de el în cîteva întruchipări şi formule esenţiale, recunoscînd cu sete ascendentul care mă umplea de un sine mai înalt, mai rafinat, mai proeminent, mai deosebit, mai puternic. Un soi de minunată depedendenţă de-o creştere ce se petrecea tăcut, firesc, cu mare emoţie şi mai cu seamă c-o mare fericire de-a fi. I-am numit pe cei întru care am simţit că devin, mentori sau maeştri, dezvoltînd un cult pentru această funcţie ca pentru nimic altceva pe lume. Ipostaza de discipol sau de învăţăcel al cuiva mi-a fost trambulină existenţială care m-a făcut să ard stări, complexe şi etape.

De aceea, pentru mine, cea mai acută criză existenţială la care poate fi supusă o fiinţă în formare este cea a lui întru. Să nu mai găseşti ascendentul, să nu mai afli spre ce să te înalţi şi să rămîi suspendat, adică prin tine însuţi. Resimt nesănătos, de-a dreptul maladiv, autofilia conjuncturală datorată pierderii unei fiinţări întru. Mă simt redusă la un sine forţat să se plieze în el însuşi pînă la chircire şi uscare. Buretele fiinţei care odată se umplea cu sete, se usucă şi nu mai primeşte să se umple de nimic fiindcă nu mai are ce absorbi. E clipa cînd, lăsat de izbelişte, nu doar stagnezi, ci retrogradezi, te întorci la un sine dinapoi, fiindcă nimeni şi nimic nu-ţi mai alimentează devenirea. De ce intră întru în criză? De obicei pentru că ascendentul nu mai funcţioneză sau este vectorizat într-o direcţie pe care nu mai simţi ca ar fi constructiv pentru sinele tău să o urmezi.

Nu ştiu cum s-ar putea opera o ieşire din criza lui întru. Oricum, sigur nu prin tine însuţi sau prin dezvoltarea unei caricaturale şi artificiale forme de amor propriu.

Cuvinte de acces la singurătate (II)

Etichete

absenţă, alteritate, celălalt, co-prezenţă, condiţie, destin, dor, dragoste, fericire, imposibil, memorie, nimic, Noica, posibil, prezenţă, reprezentare, sine, singurătate, suflet, tot

Dorul

Dacă mi-ar face plăcere să văd pe C., aş vedea-o mai des. Dar nu-mi dă o stare de plăcere, îmi dă una de fericire. Asta schimbă lucrurile. Bucuria e o limitaţie ce limitează, fericirea, una ce nu limitează. Am căutat-o în viaţă pe ultima, dar nu în această versiune.” (C. Noica, Jurnal de idei)

E culmea din suflet unde afectul este epurat de toate furiile, frustrările, pretenţiile, orgoliile, descumpănirile, aşteptările, dorinţele, instinctele şi demonii. E locul unde suspinul şi-a făcut un culcuş în braţele singurătăţii şi strînge posesiv la piept dragostea. Ce fericire bizară îl însoţeşte pe cel ce cade în această stare de dor! O fericire paradoxală care ustură, doare, muşcă, înţeapă şi siluieşte fiinţa pînă la o epuizare dulce-acrişoară. Ce frumoasă formă de fidelitate cu alteritatea se naşte din acest incest dintre sine şi reprezentarea celuilalt în sine!

Tot acest construct mentalo-sufletesc are o natură perfect paradoxală, traductibilă printr-o dihotomie antinomică nevoie-suficienţă: celălalt îţi lipseşte prea mult, dar ţi-e excesiv de prezent – fiindcă metafizic, el se află în tine într-o (re)găsire cu un ascendent care nu cunoaşte surogat sau echivalent. Tot ce se revarsă dinspre interior spre exterior este atunci nu o bucurie şi nicidecum un extaz, ci o fericire. Această fericire este largă cît poate conduce o privire spre nesfîrşit linia orizontului şi înaltă cît poate un om să-şi transceadă condiţia. Fericirea in absentia e comparabilă cu cea datorată prezenţei, diferind doar natura construcţiei ce se aşază pe fundaţia imaginaţiei, se înalţă ezitant pe stîlpii ştirbi ai memoriei, se bolteşte dureros sub arcurile nostalgiei, se tencuieşte neuniform cu impresii odată trăite şi se zugrăveşte cu gesturi (ne)întîmplate.

De prea multe ori ne chircim de dor ca de o durere de stomac cu spasme, atribuindu-i valenţa unei suferinţe fără sens, în loc să-l folosim drept un pretext-cadru pentru împlinire (ca un fel de posibil pentru imposibilul nostru) – în absenţă să trăim ca în co-prezenţă după exigenţele cele mai de seamă ale fiinţei, augmentînd frumosul şi bagatelizînd mizeria. Să preschimbăm slabiciunea şi abandonul în forţă şi iniţiativă. Astfel, să înlocuim Nimicul cu Totul, precum nişte demiurgi amatori care-şi contrazic temerar destinul.

Mediocrii cu stea în frunte

Etichete

alegere, aleşi, destin, fericire, genial, luciditate, mediocrii, mediocritate, nefericire, oarecare, privilegiu, rege, supuşi

Aleşii

În orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial. Totul e dacă nimereşte situaţia care declanşează boala”. (O. Paler, Un om norocos)

Există oameni cărora destinul le pune în traistă. Dincolo de orice meritocraţie, indivizi care nici măcar nu problematizează aspectul salvării lor de ei înşişi sînt aleşi spre a exista într-un trai mai înalt decît le-ar fi fost destinat. E vorba despre cei care nu-şi propun vreodată să-şi depăşească propria condiţie, dar se strecoară pe sub pielea celor care i-ar putea cocoţa undeva mai sus decît ar fi putut ajunge prin strădania proprie. Ei sînt mediocrii perfecţi, paraziţii cu sistem cerebral minimal, care speculează oportunităţile şi-şi încununează singuri capetele luminate artificial şi conjuctural de alţii. Ei îşi vor ţine fruntea sus, călcînd deseori prin străchini, dar ştiind că asta n-o să-i coboare cu nimic în ochii celor care i-au „miruit”. Nici vorbă de conştiinţa că au fost aleşi, nici vorbă de a primi „darul” ca pe-o pomană sau ca pe-un miracol. Pe tron se vor urca întocmai ca nişte principi legitimi, nicidecum ca nişte copii din flori, supunînd apoi bucuroşi pe alţii ca ei. Pe cei pe care eventual îi vor simţi, graţie unor antene speciale, pericole întru contestarea lor, „înscăunaţii” îi vor strivi prin defăimare, minciună şi victimizare. Încet, încet sau rapid şi sigur îşi vor scoate din scenă toţi potenţialii adversari. Nu pentru că ar avea măcar această capacitate, ci pentru că lor, „împăratul” care i-a ales, le-a oferit încredere infinită. În cel mai scurt timp, mediocrii vor uita cine-au fost şi-şi vor asuma condiţia regală ca dat biografic. Ei vor legifera, vor comanda şi vor împărţi legitimitatea cui vor dori, crezîndu-se născuţi la conac, deşi au fost scuipaţi în existenţă la periferia ei. Foştii boschetari se vor lepăda uşor de vechile obiceiuri şi-şi vor arbora discursurile pretenţioase şi sterile, ca blazon regal. Cu sceptrul în mînă, vor face o poză grotescă pentru cei ce i-au cunoscut aşa cum sînt de fapt. Vor stăpîni tot, însă în sala oglinzilor nu vor intra niciodată, căci ar fi ca şi cum ar pătrunde în temniţă. Pe cît le va creşte încrederea în ei înşişi, pe atît se vor dori păziţi de mai mulţi supuşi, nu cumva să vină cineva să le fure locul. Nu vor războaie, ştiu că nu le-ar face faţă. Le place doar aerul rarefiat, împănat cu dulcegării de sub palma ocrotitoare a binefăcătorului lor căruia îi vor face plecăciuni fără număr, îi vor săruta picioarele chiar şi dacă nu-i nepărat cazul, îi vor sufla, preventiv, în fund cu discursuri de prea-mărire.  Se prea poate ca şi regele să fi fost, la rîndul lui, tot un mediocru îmbolnăvit de-o circumstanţă favorabilă să se creadă atotstăpînitor, altfel de unde predilecţia spre a face alegerile dintre mediocrii mediocrilor? Cît mai contează, cînd aceşti mediocri privilegiaţi sînt nişte mediocri fericiţi?!

Damnaţii

Drama mea e drama renunţării la mediocritate. Am vrut neapărat să devin «cineva» şi am dispreţuit fericirea «oarecare».” (O. Paler, Un om norocos)

De partea cealaltă, sînt mediocrii din anonimat, cărora nu li s-a pus niciodată nimic în traistă. Acei mediocrii damnaţi să aibă conştiinţa mediocrităţii, dar nu şi capacitatea de depăşire a propriei condiţii. Aceia care nu-şi pot accepta statura şi care îşi destinează viaţa unei lupte perpetue cu ei înşişi, cu propriile neputinţe, cu propriile temeri şi cu vicisitudinile drumului „de parcurs”. „Mediocrii lucizi” vor face pe dracu-n oricîte părţi trebuie, se vor da de ceasul morţii, vor călca pe cadavre, vor arunca în aer limite aşteptînd să întîlnească lumina recunoaşterii. În tribulaţiile lor şi-n eforturile pe care şi le-au asumat nu vor fi sprijiniţi de nimeni şi nimic. Li se vor întinde numai capcane, li se vor pune numai piedici. Ei se vor ridica mereu, mînaţi de o ambiţie distrugătoare şi de un patos absurd. De fiecare dată mai slăbiţi, dar şi mai înverşunaţi împotriva celorlalţi şi ai lor înşişi. Cei mai mari duşmani le vor fi mediocrii privilegiaţi care le vor aşeza cu grijă beţe în roate după stratagemele simpliste ale discreditării ilegitime şi mincinoase. Pe ei nu-i va alege nimeni niciodată. Nu vor fi salvaţi nicicînd, din contra. Li se vor da bîte în spinare, vor fi biciuţi cu injurii, vor fi legaţi de stîlpul infamiei sub pretexte false, le vor fi arse iluziile în faţa unui public format din paiaţe, clovni şi pupişti în fund profesionişti. Vor fi reduşi la tăcere, li se va interzice intrarea în „castelul” de posibilităţi ale devenirii. Nu li se vor recunoaşte meritele şi progresele. Ei nu se vor gîndi că nu luptă cu armele bune. Nu vor deveni slugarnici şi ipocriţi ca ceilalţi mediocri. Vor rămîne mîndri şi încăpăţănaţi, chiar învinşi fiind. Vor dispreţui fericirea celorlalţi ca pe un lucru derizoriu. Asta pentru că lor, pomana nemeritată şi pentru care nu s-a vărsat sînge le repugnă. Cu spiritul ofensiv al cuceritorilor ei vor să fie învingători prin tăria gîndului, prin forţa cuvîntului, prin statura morală. Ceea ce ştiu că nu pot nu vor oculta, ci vor mărturisi. În clipa loviturii de graţie nu vor scuipa pe mormintele lor, ci îşi vor deplînge singuri destinul de luptători cu morile de vînt ale vieţii. Nu-şi vor arbora virtutatea generatoare de dramă. Pe cine-ar interesa să privească atît de-adînc, pînă-n fiinţa unor mediocri nefericiţi?

Nespusul

Etichete

abandon, clipă, confirmare, declaraţii, evidenţe, fericire, jubilaţie, negare, nespus, tăcere

Tînjind inutil şi disperat după cuvinte uiţi să citeşti. Refuzînd să crezi în realitatea unei priviri, în adevărul unei tăceri şi în evidenţele dindărătul vorbelor, te oglindeşti în prăpastia nihilismului şi a renunţării, ca într-o oglindă falsă, dar aparent fără cusur. Avînd nevoie în mod precar, juvenil şi orgolios de mărturisiri şi declaraţii sterpe pe care oricum nu le-ai lua în seamă, acestea dezgustîndu-te în mod barbar, te îndepărtezi pînă la limita abandonului şi negării de lucrurile cu adevărat importante şi de oamenii esenţiali. Capeţi un soi de miopie existenţială, care te îneacă în dezgustul de tine pînă la iminenţa vie şi perfect justificabilă  a sinuciderii. Plînsul ore în şir, în cel mai rece colţ de cameră e atunci invenţia ta, rezultată din neputinţa de a mai crede şi de a te mai încrede. De a mai crede că încrederea în sistemul de iluzii nu este doar necesară, ci şi propriu-suficientâ, prin Altul. Încrederea în Nespus e iluzia encriptată la nivelul substanţelor metabolizante ale fiinţei. În acel sentiment de nespus, în acele cuvinte nespuse pe care te-ai grăbit să le negi reproşîndu-le că nu au existat, deşi toate simţurile au complotat împotrivă-ţi. Nespusul e perfect ambivalent: e minciună şi adevăr, ascundere şi dezvăluire, e realitate şi iluzie, e convingere şi îndoială. Receptat în conştiinţă e totul: e raţiune de dincolo de conştientizarea voluntară, e bucurie pură, e abandon, e jubilaţie şi e fericirea  aceea perfect autentică de-o clipă, cînd ai prins alteritatea de-un picior şi n-ai vrea să-i mai dai drumul. Dar Nespusul e şi formă de retragere şi de asumare a recluziunii cînd ştii că viaţa ta afectivă trebuie să rămînă în spatele uşii interzise de dragul celor mai de preţ certitudini.