Lașitatea de a fi diferit

Etichete

conformism, copii, căsătorie, famillie, nonconformis

De-acasă, mi s-a zis încă de pe când nu aveam conștiință de sine, că eu nu sunt ca ceilalți. Mi s-a mai zis și că cele mai importante valori sunt casa-căsătoria-copiii (și școala, bineînțeles școala). Cu vremea, acestea s-au amestecat cu valori proprii, născute din lecturi filozofice (existențialiste, cioraniene, dostoievskiene, nihiliste), depresie, anxietate și multă singurătate resimțită.

Au ajutat mult la modelarea gândirii mele cu precădere controlul familial excesiv și respingerea resimțită din partea celorlalți. „Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreu!” a fost decizia pe care am luat-o la un moment dat. „Și nici nu vreau să fiu ca voi”. Părea pe-atunci un teribilism adolescentin. Toți erau convinși că o să-mi treacă și o să-mi vină mintea la cap.

Aveam să „cresc mare” și să-mi doresc să trăiesc în virtutea liberului arbitru, după propriile norme și să-mi fac eu singură legile. Mi-am făcut din acest lucru un scop în viață, respingând ideea de normalitate și infuzia de idei preconcepute rezultate din conformismul social. Hotărâsem, după cum vă spuneam, că eu chiar sunt diferită de ceilalți și că nu mă potrivesc în preferințe de nici un un fel cu oamenii „normali”.

Primul care a căzut „victimă” a fost trinomul casă-căsătorie-copii. Școala mi-a plăcut. Și a fost viața mea. O vreme. Marele meu noroc au fost prietenii, poate la fel de „razna” ca și mine, cu care mi-am alimentat și consolidat gândirea în nopți lungi de discuții întortocheate. Complexele de inferioritate mi le-am transformat, cu multă muncă, în complexe de superioritate. I was meant for something bigger! Nu aveam visele precare și rudimentare ale oamenilor simpli; nu aveam de gând să trăiesc pentru lucruri materiale, să leg vreun om de mine și să procreez. Eu trăiam în virtutea ideilor pure și în cea a libertății.

A trecut timpul și visele s-au năruit, majoritatea prietenilor au luat-o pe calea conformismului (nu toți, încă!), disponibilitatea mea de-a trăi în virtutea liberului arbitru a fost prost înțeleasă în relațiile consumate și, încet-încet, am devenit mai puțin curajoasă în a-mi apăra poziționarea în lume.

De ce ar trebui să se pună problema „curajului” de a fi diferit? De ce nu putem fi diferiți pur și simplu? Răspunsul este – din cauza presiunilor sociale. Când ești femeie pe la începutul celor 20 de ani e cool să fii „liberă”. Lumea crede că încă ești imatură și îți trăiești viața (te distrezi, cum ar veni). Deja când te-apropii de 30, treaba asta nu mai e percepută ca fiind cool. Realizații trinomului casă-căsătorie-copii se uită cu superioritate la tine și-ți arată ceasul. Cum? Ceasul tău biologic nu bate? Ai o problemă. Învățat să dai doi lei pe ce zic ceilalți și să faci ceva pe părerile lor, nu-ți prea pasă. Îți vezi de ce crezi tu.

Dureros este când prietenii cu care odinioară vorbeai câte-n lună și-n stele și erați voi niște eroi ai diversității, așteaptă inelul cu infrigurare, aleg invitațiile de nuntă sau schimbă scutece. Și nu mai au loc de  tine și ideile tale în viața lor. Tu le-nțelegi devenirea și încerci să le fii alături. Ei, din ce în ce mai puțin. Se uită la tine cu o compasiune nemărturisită (tu n-ai realizat nimic). Întrebat ce-ai mai făcut, n-ai cum să zici nici că ți-ai luat casă, nici că ai un bărbat pe punctul de-a te lua, nici că ai un copil în plan. Nu, nu te-alungă, dar simți că ceea ce odată vă lega nu mai există. Ai devenit mai puțin. Nici nu mai ești interesantă. Dacă sunt dintre aceia care încă nu au realizat încă trinomul (și manifestă o preocupare exclusivă pentru acest lucru), atunci toată energia lor se concentrează spre realizarea lui. Nici nu mai vorbim de familia ta, care e panicată de-acum de-a dreptul. Dar încă mai speră treaba aia cu venitul minții la cap.

Eu parcă am devenit din ce în ce mai lașă și mai conformistă. Am un job de 8 ore pe zi la o semi-corporație, unde mă duc pentru bani și nu pentru vreo cauză nobilă. A ajuns să mă preocupe mai mult celulita de pe coapse decât ontologicul lui Heidegger. De aceea, în loc să citesc, mă duc la sală. Nu sunt fericită, sunt mai degrabă plictisită decât motivată. În raport cu orice. Trag de mine în fiecare zi, să împac conformismul din viață cu nonconformismul din suflet și să supraviețuiesc disonanței.

N-am mai scris, după cum se vede de mai bine de un an. I feel like I’m falling behind mai values. Cu toate astea, ceasul biologic nu vrea să sune. Nu, o casă, un soț și-un copil nu m-ar face mai fericită. Îmi fac în continuare silă pozele cu inele de logdnă și nunțile. Și mai multă silă, cele cu copii. Și oamenii care le pun. Și gândirea lor simplistă. Simplul fapt că mă simt sufocată de ele, îmi face silă și mă îngrijorează. Mă îngrijorează și faptul că textul acesta e scris prost, că o să supere multă lume și că mai bine nu-l public. Totuși știu că o să-l public, de-al dreacu’, fiindcă simt nevoia să mă descarc. Consider în continuare că nu trebuie să-mi justific opțiunile de viață, mă dezgustă conformismul și dezideratul majorității de a trăi întru el, dar am devenit mai lașă și am nevoie de susținere. Simt să strig dincolo de pătura acesta de fericiri ale trinomului. poate m-aude „vreunul de-al meu”. Și mă ajută să nu ajung să-mi doresc, din lașitate, să devin conformistă.

Reclame

Pedofilie în zăvoi (III)

Etichete

aşteptări, clişeu, copii, entuziasm, pasiune, suficienţă

Clişeul fundului întors

Aş fi vrut să fi întîlnit măcar unul. Să fie măcar curios, sau măcar tenace. Sau măcar pasionat. Sau măcăr conştiincios. Sau măcar razna în felul lui. Dar erau toţi erau la fel: uniformi, suficienţi, nepăsători, conformişti, cu tiparele şi clişeele fixate în deprinderi pînă la o îngrijorătoare identificare cu ele. Constitutiv erau aşa, nu trăiau doar formula socială. Şi le era bine. Cum să nu-şi dorească să încerce să facă ceva mai bine cînd li se spune că ar trebui, cînd li se trasează linii şi li se întind mîini într-ajutor? De ce-ar vrea să stea de pomană? De ce n-ar vrea să forţeze limitele cînd li se arunncă mingea la fileul maleabilităţii juvenile şi-a mobilităţii ce se termină odată cu perioada de creştere? Părea să le fie fără doar şi poate limpede şi liniştit totul. Mă întreb de unde le proveneau unele certitudini şi falsa legitimitate că s-ar putea aprecia singuri. Cum de-şi suportau comoditatea împinsă pînă la nesimţire şi cum puteau mima politeţea, bunul simţ şi jena deşi în secunda următoare ofereau imaginea unui fund întors cu ostentaţie. Nu ştiau că de fapt şi-l întorc lor înşişi.

Nu ştiu de ce vorbesc la timpul trecut, doar eu am plecat. Cu nervii adunaţi în cerul gurii şi năclăiţii în grimasa unui gust amar. Sictirită şi nepăsătoare ca şi ei.  Nu ştiu de ce m-am întristat din moment ce realitatea nu mi-a contrazis convingerile şi expectativele. Probabil, că-n sinea mea de adult încă entuziasmat ca un copil speram să găsesc măcar un entuziast.

Poate că am găsit unul. Dar ceva mi-a spus că totuşi nu era voinţa lui aceea care-l făcea diferit.

Pedofilie în zăvoi (II)

Etichete

act didactic, aventuri, copii, disciplină, farsă, inventare, oameni, obligaţie, ordine, pedagogie, pedofilie, ploaie, plăsmuire, pădure, tineri, zăvoi, şcoală

Lecţia de plăsmuire din „locaţia” farsei

Copiii stau aburiţi, după termopane. Proptiţi pe scaune în poziţii de drepţi, ca la şcoală, ascultă cu ochi de peşte fiert pe oricine le-ar sta dinainte. De unde-ar putea şti ce-i afară cînd, constrînşi la claustrare, privirile le sînt estompate de corpuri de pază? „Liniştea, ordinea şi disciplina” sînt asigurate de profesorii şi de părinţii risipiţi printre ei, care intervin  la discuţii în locul lor. Nu cred, nu gîndesc şi nu află nimic. Coordonatorul le ţipă ceva şi dintr-o comandă toţi mărşăluiesc spre o altă „locaţie”, unde urmează să-şi reia aceleaşi poziţii. Acel „trebuie” ţine locul actului didactic şi a învăţăturii care să-i curenteze, scoţîndu-i din amorţeală. Îşi desfăşoară durata mecanic, sfîrşind în oboseala din care cîştigul ireal le este plăsmuit şi îndesat pe canalul raţiunii prin forţa falsei autorităţi. Ei nu vor nimic. Pentru că nu ştiu. 

***

Plouă cu stropi grei, chirciţi şi încăpăţînaţi. Perdeaua de ploaie e ca ceaţa de pe creierele tinere care mustesc în derută. Fără voia şi nu din vina lor. De ce-ar porni prin noroaie în căutare de poveşti, de ce s-ar pierde prin pădure în aventuri, de ce-ar vrea să întîlnească oameni stranii, simpli sau încîlciţi cînd sînt nu doar încurajaţi ori sfătuiţi, ci obligaţi să inventeze?

Pedofilie în zăvoi (I)

Etichete

bagatelă, copii, devenire, didactic, discipoli, elevi, fals, formare, formativ, impostori, impostură, legitimitate, mentori, minciună, profesori, ratare

Copiii, mentorii şi impostorii

Ignoranţa unora impune limita formativă a altora. Suficienţa de sine, susţinută şi printr-o funcţie publică de ocazie, legitimată prin întîmplare, poate însemna, la limită, ratarea conjuncturală a unor destine. Mă refer aici la acei oameni care ocupă funcţii „aberante” pentru competenţele şi pregătirea lor profesionale şi care impun unor „naivi” norme false. Mai mult de-atît, aceşti închipuiţi acţionează ca forţe represive pentru cei legitimaţi în a oferi direcţii, bagatelizîndu-i pe aceştia în faţa celor cărora pot beneficia de nişte linii directoare viabile în devenirea lor. Se perpetuează astfel o minciună gravă, esenţială, care oferă unui obiect o imagine absolut deformată. Înşelătoria este totală, de ambele părţi – într-o dublă rebutare – obţinută prin marginalizarea celor avizaţi. Vorbim aici de discipoli „păcăliţi” de maeştri total închipuiţi, fără pertinenţă în actul didactic, total străini de ideologiile şi formulele pe care le propovăduiesc. Sărăciţii habar n-au de farsa care li se joacă: li se pare că răul vine de la cei care le arată realitatea cu degetul. Fiindcă ei n-au de unde să cunoască realitatea şi minciuna „avizată” şi căldicică care le pică mult prea lesne la stomacul lor leneş de asolescenţi. Nu ar putea metaboliza adevăruri total străine de experienţa lor şi total exterioare instanţelor cărora li s-au supus pînă în prezent.

Limita formativă pe care o capătă se transformă în însăşi igoranţa celor care nu sînt în stare să discearnă între instanţele formative. Copiii sînt cele dintîi victime – cei cu ochii vii şi curioşi, adolescenţi cîrcotaşi şi neastămpăraţi, tinerii cu vulturul în sînge. Drama este doar a celui care îşi închiupuie că devenirea acestora ţine seama de identificarea conştientă a diferenţelor dintre impostură şi legitimitate.

Mizeriile de pe Copou

Etichete

bătrîni, copii, Copou, Iaşi, mizantropie, narcotizare, oameni, parfum, sine, studenţi, tei

Mie nu-mi place mirosul de tei de pe Copou. Nu-mi place Copoul. Nu-mi plac oamenii de pe Copou. Nici studenţii de pe Copou. Nici vînzoleala caducă a indivizilor de pe Copou. Nici băieţii cool şi nici fetele hot de pe Copou. Nici boxerii la vedere şi nici bichinii cu ştrasuri de pe Copou. Nici copiii care zbiară inocenţi, nici adolescenţii care se dezvirginează în boscheţi, nici tinerii care îşi consumă orgasmele chipurile în taină, nici bătrînii care dormitează şi mai inocenţi decît copiii printre aceştia. Toţi, de pe Copou.

Nici soarele de pe Copou nu-mi e pe plac. Şi nici felinarele de pe Copou. Cu atît mai puţin spoturile de la Universitate. E prea plin de lumină întunericul Copoului. Prea ticsit de lume fără căpătîi, înseriată gregar ca pe-un cat-walk provincial. Prea previzibil în culorile sale de verde, prea îmbîcsit de crîşme odioase şi discoteci promiscue. Prea e descoperit Copoul. Prea inutili copacii, prea colorate parcurile, prea stricate trotuarele, prea dese maşinile. Prea mulţi oamenii. Prea ubicui studenţii. Prea stridenţi copiii. Prea pervertiţi adolscenţii. Prea prercari tinerii. Prea fără sens bătrînii.

Nu-nţeleg de ce Iaşul îşi adună toţi ibovnicii de ocazie şi toate curvele de lux pe Copou narcotizîndu-i, pe toţi, fără selecţie, superficial şi previzibil, cu acelaşi miros în fiecare an şi într-o aceeaşi perioadă a anului. Nu-nţeleg cum de oamenii se pot bucura de parfumul ăsta laolată cu atîtea alte mizerii umane coborînd sau urcînd un deal.

Mie-mi place mirosul de iasomie din spatele fostului Complex Avram. Nu, nu-i nevoie să ştiţi unde-i. După ora unu noaptea, nu mai trece nici dracu’ prin mijlocul umbrelor de plop care se culcă pe terasa cu mese de lemn ale unui loc’şor care ziua funcţionează ca o crîşmă ordinară. Maşinile trec distant, ca şi cum ar fi dintr-un alt film. Poţi să plîngi, să faci sex, să rîzi, să te gîndeşti sau să scrii la laptopul ce-ţi încape în poşetă. Te poţi lăsa narcotizat. Eşti departe de lumea dezlănţuită. Eşti complet singur.

Titlu: Literatura infantil

Etichete

colege de apartament, copii, erasmus, imaturitate, lleida, retard

Cînd se uită la desene animate, colegelor mele de apartament li se luminează chipurile de o bucurie care răzbate din interior sub formă de interjecţii, de mişcări ale corpului ce sugerează emoţie şi expectativă. Ca pentru orice copil, întreaga lor lume e închipuită din figuri desenate care îşi au universul lor. Ideal, futil, şi complet străin de realitate. Simonetta şi Roberta nu pierd nici un desen animat din cîte difuzează televiziunile spaniolă şi catalană. Şirul zilei lor se împarte între mesele la oră fixă, jocul cu baloane colorate pe holul apartamentului, făcutul de rebus, cititul cu voce tare dintr-o carte (maxim jumatate de oră), vorbitul la telefon cu mama, jucatul la şcoală cu ţîncii catalani, desenatul de personaje din desene şi, bineînţeles, relaxarea după toate acestea, prin uitatul la TV (dacă nu sînt desene, la un film lacrimogen). 

Colegele mele de apartament sînt nişte fete mereu vesele, cuminţi şi foarte devreme acasă. Nu au vicii (nu fac sex, nu beau alcool şi nici cafea, nu fumează, nu mănîncă gras şi prăjit) şi nu se culcă niciodată mai tîrziu de ora 12 noaptea. Se trezesc dimineaţa pe la 10, îşi pregătesc cereale fitness cu lapte, la prînz manîncă paste, iar seara omletă. Din cînd în cînd îşi mai prăjesc şi o bucată de carne, ţinută în frigider cîte o săptămînă, deci verde, însă o prăjesc în tigaie fără ulei, să fie mai sănătoasă.

Simonetta şi Roberta sînt din Pula. Din oraşul Pula, Sardinia, Italia, şi vorbesc într-o limbă pe care, pesemne, nu o înţeleg decît ele. Sînt foarte bune prietene, de aceea fac totul împreună: vasele le spală împreună (chiar dacă e vorba de un singur pahar), oriunde ar merge, merg împreună, rîd împreună, se joacă împreună, se uită la desene animate împreună, doar certîndu-se împreună nu le-am văzut nicicînd. Se îmbracă similar, de obicei în roz sau în culorile curcubeului, de aceea şi soluţia de şters pe jos şi detergentul de rufe le cumpără tot roz. Poartă chiloţi „sănătoşi” în dungi colorate şi şosete tot în dungi colorate. Hainele de casă şi cele de stradă de asemenea le au cu figuri din desene animate. Nu se îmbracă niciodată în fustă şi nu se machiază. Nu vorbesc cu necunoscuţii şi nici cu ceilaţi Erasmuşi din grup, nici măcar cu ai lor compatrioţi italieni. Nu vorbesc nici măcar cu mine sau cu Mihaela. Cînd încerc să le spun ceva se înroşesc la faţă, se bîlbîie, răspund eventual printr-o interjecţie şi fug. Nu vorbesc şi nu înţeleg decît italiana (aka italiana pe care o vorbesc ele). Mai nou şi una mica de català. Însă, nici cu ajutorul catalanei comunicarea dintre noi nu s-a îmbunătăţit defel.  Dacă sînt în încăpere şi vor să îmi transmită ceva îmi arată prin semne, ori nu se exprimă deloc, începînd eventual să-mi mute lururile dintr-o parte în alta. Dacă ies, ies la plimbare, la Mercadona sau la net. Dar scurt. Maxim două ore. Apoi revin acasă. Cînd deschid uşa să intre, pe chipurile lor se citeşte eliberarea.

Simonetta şi Roberta sînt studente în anul al III-lea la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, pregătindu-se să fie „maestrele” unor copii de la trei la şase ani. Au în planul de studii un singur curs. Pentru acesta au avut de făcut o recenezie la o carte, sau cel puţin aşa am dedus din foile împrăştiate prin sufragerie. Două luni şi-au citit una alteia cu voce tare din acea carte şi au ajuns în preajma paginii 100.  Cînd au trecut la scris s-au pus amîndouă la masă, scriind potolit şi caligrafic pe un caiet de matematică, fără vreun material documentar în faţă. Asta vreo săptămînă. Am văzut şi „produsul final” al uneia dintre ele. Titlu: Literatura infantil (n. Literatura infantil e numele cursului, lucrarea nu mai avea şi vreun alt titlu). Urma apoi cerinţa transcrisă de a vorbi despre tehnici de predare a literaturii pentru copii celor mici, pornind de la o carte despre teoria lecturii. „Eseul” propriu-zis începea aşa: „În cartea…. autorul vorbeşte despre…” şi în continuare, următorul paragraf „despre poezie autorul zice că….” şi aşa mai departe, aţi prins ideea. Două pagini în cap tema (nu cred ca trebuie să precizez că de referinţe bibliografice nici nu se punea problema).

Fetele mele pleacă în Italia pe 13 decembrie şi stau o lună. Au mai fost o dată, şi au stat două săptămîni. Mandatul lor de Erasmus e cît al meu, cinci luni. Uneia dintre ele i-a venit pentru zece zile în vizită, în Lleida, „iubitul”. Au stat în casă, au jucat cărţi şi au făcut pizza pe care au tăiat-o cu foarfecele. Mereu în formaţie de trei. Fără priviri, fără discuţii, fără complicităţii, fără drăgălăşenii. Ea ar fi vrut, dar el îi dădea mîna la o parte. Simonetta şi prietenul ei plecau de fiecare dată la culcare, spre acelaşi pat la ore diferite, nu înainte însă de a-şi spune respectuos  noapte bună. În alt rînd, le-a venit o prietenă „să vadă” Spania, dar nici măcar prin Lleida nu s-a plimbat. Au făcut în schimb pizza cu roşii şi castraveţi.

Mi-ar plăcea să ştiu de ce colegele mele de apartament au vrut să vină cu Ersmus şi îmi promit ca pînă plec să aflu. Între timp aş putea începe să învăţ limbajul semnelor sau să-mi perfecţionez strategiile cognitiv-intuitive. Mi-aş dori şi să ştiu cum au reuşit să facă să rămînă copii deşi au 21 de ani, cum reuşesc să se bucure încă atît de autentic de lumea desenelor animate şi să se simtă bine în pielea unor fetiţe de pînă în şase ani. Prin ce vrajă au reuşit să nu resimtă ca o ghilotină că timpul care le fuge ar trebui să îl folosească pentru formare intelectuală şi maturizare, cum de nu au căzut în mirajul viciului, cum de nu le apasă golul, singurătatea şi lipsa de socializare, cum de nu se îmbracă niciodată în haine negre şi mai ales, aş vrea să ştiu, cum de au sărit peste acel prag la care se uită brusc limbajul de-a fi al copilului şi se aude surd imperativul devenirii întru ceva?