Mă numesc Cea-Fără-De-Nume

Etichete

anxietate, disperare, frică, gînduri, inimă, renunţare, sine

Trăiești cu ea înfășurată în jurul gîtului. Trăiești cu ea pe limbă și în cerul gurii. Trăiești cu ea curgîndu-ți prin aortă. Trăiești cu ea lăfăindu-ți-se printre dendrite și axoni. Trăiești cu ea în pat. Trăiești cu ea în mijlocul oamenilor. Oricît de singur ai fi, ea te însoțește. Chiar și însoțit de-ai fi, n-are nici o jenă de-a te însoți și ea. E lîngă tine cînd adormi. E tot lîngă tine și cînd te trezești. Cînd vrei să stai. Cînd vrei să mergi. Cînd vrei să lucrezi. Cînd vrei să visezi. Cînd ești bucuros, mai cu seamă. Dar și cînd ești trist, cu predilecție. Nu ca o umbră, ci ca un stalker. O simți cum îți sărută pielea gîtului și cum coboară în jos, pînă la vîrful degetelor de la picioare. Nerușinata te face să zvîcnești din toți mușchii pe măsură ce-ți mușcă ascuțit din viscere. Hohotul ei devine hohotul tău. Sînteți aceeași ființă. Contopită cu ea te strîngi ca un melc în tine, pînă împietrești. Nu simți nimic. Numai pe ea o simți, știi că e acolo. E cu tine. Te adulmecă, te așteaptă, te pîndește. Se joacă printre simțurile tale de-a baba oarba. Îți rumegă gîndurile, se burică în colțul din interior al ochilor, îți înfige cuțite jos, în pîntece. N-ai văzut-o niciodată. Dar ți-ai închipuit-o drept cea mai înspăimîntătoare creatură din lume. Urîtă peste poate, detestabilă dincolo de cuvinte. Nerușinata poartă chipul tău, ți-a confiscat iluziile, ți-a furat visurile, ți-a tulburat convingerile, ți-a masacrat îndrăznelile. Nu știi precis dacă era acolo cînd te-ai născut, dacă e rodul unui blestem, dacă e vina cuiva sau dacă nu cumva tu, nesăbuitule, ai chemat-o la tine. Te întrebi dacă cei din preajmă știu de relația voastră. Te întrebi dacă mai are frați sau surori care trăiesc tot așa, ca paraziții, în țesătura altora ființe. I-ai întreba – ei cum trăiesc? cum se suportă? cum îndură? cum de mai trăiesc? s-au resemnat oare? se drogheză? beau? iau pastile? cred? se roagă? mai luptă? sau au renunțat? Vrei să încerci și tu ce au încercat ei. Poate funcționează. Ai face orice să te descotorosești de ea. Te-ai pune în genunchi, te-ai tîrî peste pietre, ți-ai spinteca burta, ți-ai spinteca țeasta – nu e ceva ce n-ai face, doar doar s-ar desprinde de tine morbul negru care ți s-a depus ca un var negru pe plămînt, ți s-a ghemuit în stomac ca un cuib de șerpi și ți s-a instalat în ficat ca un munte. Parcă suferi de o boală terminală care nu te mai omoară. Niciodată nu te omoară, nenorocita. Mereu te lasă în viață, să o iei mereu de la capăt. Te strînge de gît, pînă îți ia suflul, dar nu de tot, niciodată de tot. Ea trăiește prin tine, se hrănește din frica ta, are orgasm la fiecare dintre renunțările tale, se bucură copios de eșecurile pe care ți le asumi, se desfată ca un motan cînd îi cedezi total controlul asupra vieții tale, cînd din pricina ei renunți la tot și la toți. Dar nu te teme. Ea va trăi veșnic și nu te va părăsi niciodată.

Sursa ilustrațiilor: http://opinionator.blogs.nytimes.com/category/anxiety/

Astăzi, nu.

Etichete

adevăr, afecte, alteritate, an nou, dor, gînduri, idealuri, inimă, miracol, moarte, mocirlă, muncă, posibilitate, sacrificiu, speranţă, suflet, trecut, visuri, voinţă

Am intrat în noul an cu gîndurile năclăite în mocirlă, cu idealirile rătăcite în deşert şi cu afectele încuiate în beci. Mi-e sufletul greu şi inima tristă. Mi-e speranţa ostoită, voinţa încremenită şi credinţa neîncredinţată. Mi-e privirea întoarsă spre trecut spre clipe moarte şi visuri neîmplinite.  Mi-s ochii tulburi şi mintea îndoită. Mi-e dorul plecat de-acasă şi casa neaflată. Nu ştiu ce-aş mai fi, de ce-aş mai fi, pentru cine şi pentru ce, cînd am totul fără a avea nimic.

Nu mai aştept nimic şi asta e moarte. Nu mă mai încred în nimeni şi asta e iarăşi moarte. Totuşi nu vreau să accept că posibilităţile mi-s moarte. Pentru că încă nu ştiu să mor. Dar cu ce să ies din mocirlă şi să încep să străbat şirul de deşerturi cînd mi-am înstrăinat credinţa în alteritate, sacrificiu, muncă, miracol, adevăr? Cu altele, noi, aţi spune. Dar nu, pentru mine astăzi nu începe un an nou.

Rătăcirea lui Drumeş

Etichete

ascendent, încredere, însoţire, întru, destin, devenire, dragoste, drum, exigenţă, fiinţă, inimă, maestru, mînă, poartă, părinte, părăsire, revoltă, sine, uşă

Drumeş nu a fost dintotdeauna copilul străzii. A avut locul lui privilegiat în casa inimii cuiva. Aşa a crescut frumos, rafinat, mîndru, aproape puternic, cît timp a stat neclintit sub ascultarea unui părinte corect, aspru, pretensiv. Sub ascendentul protector, aproape suficient, a fost cel mai obedient, temerar doar atît cît să împlinească exigenţele şi temător cît să nu dezamăgească vreodată. Devenirea lui a avut naturaleţea unui firesc subînţeles, urmînd asumat şi antent contururile unui model pe care şi l-a reprezentat ca incontestabil şi inextricabil. Graţia i-a fost a încrederii nemăsurate în maestru, lumina din fiinţă a dragostei şi-a respectului infinite pentru acesta. De aceea, odată cu fiecare piedică mai consistentă, tensiunea periculoasă a eforturilor supra-fiinţiale s-a absorbit de la sine în sine, ca orice vas de sînge spart la organismele tinere. Eşecurile cînd i s-au întîmplat, i-au fost dureroase, dar pasagere, datorită încrederii în menirea sub care se afla şi siguranţei lui întru. Mustrările din partea maestrului le-a primit de fiecare dată cu ochii smeriţi, cu sufletul penitent, ca pe un impuls pentru mobilizarea voinţei. Trăia o fericire autentică, extatică, înţesată de provocări, de jocuri încrucişate şi de garanţii empatice.

Pînă, cînd, într-o zi, Drumeş s-a trezit părăsit. Lăsat în drum, abandonat fiinţial, dezorientat existenţial. Degeaba a aşteptat el cît a aşteptat în faţa unei uşi care, în loc să se deschidă, se îmbogăţea în fiecare zi cu un lacăt în plus. Drumeş n-a înţeles. A strigat, a izbit în gratii, s-a izbit de gratii, a urlat, a plîns, urcînd virulent şi furios pînă pe culmile disperării. Apoi a pornit-o la drum fără direcţie, fără convingeri, total abulic, dar furios, hotărît să se răzbune. Nu vroia să ajungă nicăieri, de asta a făcut popasurile cele mai nepotrivite. A bătut la uşi întîmplătoare şi a acceptat îmbrăţişări străine, consolări ieftine şi false. Dintr-un individ mîndru şi pretenţios, s-a transformat într-un boschetar dement, flegmatic. Îşi ura destinul, se ura pe sine şi încerca să uite că nu are nici un chip, nici o identitate. Dar amintirile îl cotropeau, dorinţele îl acaparau intempestiv şi atunci îşi îngropa hulpav ura în alcool, pînă la hohot. Se distrugea sistematic, vindicativ, din neputinţă. Singurătatea îi era briceag cu care îşi ciopîrţea zilnic carnea fiinţei. Nu-şi mai dorea nimic, nu-i trebuia cu adevărat nimeni, deşi era disperat de a se încojura din oameni, încercînd să-şi astupe golul esenţial din inimă. Nu reuşea niciodată nici măcar vreo consolare, se umplea doar de scîrbă. O scîrbă densă, de alţii şi de sine, corespondentul unei nefericiri absolute.

Drumeş nu vroia decît să ajungă acasă şi să găsească poarta deschisă. Drumeş era un copil care vroia ca drumul să îl ducă înapoi de unde l-a luat, ca de acolo înainte să-şi înceapă drumul. Drumeş nu era în stare să-şi poarte singur de grijă. Era un copil mare, uşor răzgîiat şi cu un orgoliu bizar, care avea nevoie să fie dus de mînă, însoţit mereu, aşa cum avea nevoie de aer ca să respire. Nu era îndeajuns de matur să fie el cel care să deschidă lacătul şi să-şi dea seama că dincolo de uşa care îi apărea acum interzisă se găsea tot un copil.

Decojind ceapa

Etichete

întîmplare, bine, braţe, ceapă, decojind, dig, esenţial, foi, frumos, inimă, lacrimi, miracol, realitate, rău, suflet, urît, viermi

Am decojit realitatea de visuri ca ceapa de foi, pînă la lacrimi. Ceea ce mi-a rămas este o inimă uscată, cu un miros înţepător de deznădejde. În miezul lucrurilor nu am găsit decît viermi care devorau hulpav şi nestingherit esenţa. Mi-am întors de fiecare dată privirea, alungînd priveliştea cu noi iluzii. De fiecare dată însă, imaginea revenea, mai pregnantă şi mai pestilenţială, atacînd mereu esenţialul.

Am trăit să văd cum putrezesc sentimente, cum se calcifiază ambiţii, cum se ciobesc gînduri, cum se dezintegrează fiinţe dragi. Am deprins să nu mai pun mîna la ochi şi să-ncerc să protejez miezul cu propria carne. Credeam că eu sînt imună, că pot suporta orice invazie de devoratori fără ca aceştia să-mi ajungă pînă la inimă, datoria mea fiind să-i protejez pe cei prea iubiţi. Însă, prin mine, ca printr-o folie transparentă şi fără de viaţă au pătruns viermii care au distrus tot ce aveam mai de preţ. Mereu mi-am imputat vina, cu lovituri repetate de pumnal, căzînd pe brînci. Însă, niciodată nu am reuşit nimic. Realităţile îşi vedeau de destinul lor, ca şi cum eu nu aş fi existat. Nici o pavăză aşezată de mine în faţa răului nu a avut tăria de a fi zid între frumos şi urît, între bine şi rău ori între miracol şi banala întîmplare.

Decojindu-mi fiinţa precum ceapa de foi, rămîn cu un suflet ca un şvaiţer şi cu o existenţă ca o piatră măcinată de valuri. Mă aşez îndărătul digului, unde se duc să moară în braţele viermilor toate moluştele fără cochilie.