Inutilitatea aerului

Etichete

absurd, aer, înecaţi, libertate, oameni, organisme anaerobe

Nu, înecaţii nu pot preţui aerul fiindcă ei sînt organisme anaerobe. Ei nu ştiu ce e aerul şi nici nu ştiu ce înseamnă bucuria de a-l respira. Nici nu ar avea de ce. Organismelor anaerobe le e foarte bine în mlaştina lor, fiindcă ştiu că altfel nu ar putea supravieţui. Da, există şi unele organisme umane, anaerobe, oricît de absurd vi s-ar părea. Care nu ştiu ce e libertatea şi nici nu ar vrea să ştie. Indivizii ăştia anaerobi sînt şi orbi şi surzi în acelaşi timp. Şi iarăşi, în mod absurd, le e bine aşa. Astfel se simt protejaţi de ei înşişi şi de ceilalţi: lor nu li se va cere niciodată nimic şi ei nu se vor pune în situaţia de a-şi cere vreodată ceva. Vor trăi fericiţi, ştiind că altcumva nu se poate. De unde ştiind? Din faptul că n-au ştiut niciodată cum e să respiri aer curat.

Ostracizarea omului complicat, capodopera ignoranţilor

Etichete

absurd, abuz, alambicat, complicat, condamnare, ignoranţi, ilegitim, Inchiziţie, omul complicat, ostracizare, pretenţios, torură

Asistăm pasivi şi resemnaţi, ca ruşinaţi de o tară contagioasă pe care o purtăm, la o execuţie masivă a sensului pozitiv al noţiunii de complicat. Cei „proşti, dar mulţi” s-au cocoţat pe baricadele ignoranţei şi de acolo au decretat, pe limba lor peltică şi slab articulată, condamnarea complicatului. Vă oferim şi traducerea raţiunii-manifest a acestui masacru în plină desfăşurare: „De astăzi, să fie exilaţi la periferia societăţii, reduşi la tăcere, toţi acei care vor pune beţele lor ţanţoşe în roţile bunului mers al lumii, cu ale lor minţi întortocheate şi blestemate care-i fac pe ceilalţi să se abată de la calea firească a simplităţii”. Fără judecată, fără proces, ca într-o colonie penitenciară kafkiană, după modelul holocaustului, ignoranţii au început să-i deporteze pe oamenii complicaţi în deşertul fiinţei. Au făcut-o instinctiv, nu programatic, simţindu-se încolţiţi de-o forţă incapabilă s-o gestioneze prin capacităţile proprii. Au folosit metodele de tortură cele mai dureroase: incendierea cetăţii ideologice, siluirea conştiinţei, punerea în cămaşă de forţă a ideilor, scoaterea limbii pentru a face imposibilă pronunţarea unor anume cuvinte, masacrarea gîndirii, ruperea coloanei vertebrale a procesului cognitiv etc.

„Datorită” monstruoasei coaliţii,  tot ce este complicat a fost supus oprobriului şi situat într-o paradigmă a falsului, a stranietăţii, a dificilului. Aşezat sub spectrul peiorativului, orice sau oricine a primit atributul de complicat a devenit automat un fel de ciumat, care trebuie evitat pe cît posibil şi pîrît ca existent ilegitim. Automat, toţi acei indivizi catalogaţi complicaţi au fost ostracizaţi pînă la pierderea oricărei raţiuni de-a mai exista. Au fost biciuiţi cu injurii în public, pînă la ţîşnirea lacrimilor de durere. Li s-a scuipat între ochi acuzaţia de înşelăciune şi de vrăjitorie fără a putea sări să nege minciuna.

În continuare, ei vor fi ţinuţi în mod constant şi sistematic într-un beci al cunoaşterii, biciuţi cu sintagme murdare şi apoi puşi să mărturisească faptul că sistemul lor fiinţial este fals, criminal şi ilegitim. Inchiziţia ignoranţilor va triumfa pentru că aceşti oameni ori vor înnebuni, ori se vor lăsa păgubaşi, îndoindu-se de sine. După această spălare de creier survenită pe fondul unei epuizări, vor ajunge să creadă că termeni ca „alambicat”, „întortocheat”, „pretenţios”, desemnează cele mai mai grave orori ce se pot găsi pe lume, fiind defecte ale lor constituive, şi nu calităţi de admirat. Simplismul, şi nu simplitatea, astfel vor triumfa. Lumea va fi curăţată de morbul complicaţiei, care nu lăsa să se îndrevadă aşa-zisa „naturaleţe” a „purităţii” ei constitutive . Indivizii precari şi nu fireşti, cum se pretind, îşi vor îndesa mai bine laurii victoriei pe frunte, să nu cumva să le cadă atunci cînd apleacă fruntea spre a servi unui zeu al ignoranţei.

Totuşi, omul complicat, cînd s-ar ridica din mizeria în care l-au coborît ceilalţi, ucigîndu-l simbolic, „pre mulţi va popi” şi el. Îniverea lui va fi însă discretă, subtilă şi încărcată de sens cum i-a fost şi existenţa în gînd, gîndire, idee şi cuvînt.

În căutarea sensului pierdut

Etichete

absurd, în căutarea timpului pierdut, caduc, determinare, fiinţă, justificare, moarte, nostalgii, regrete, sens, sine, tînjire, viaţă

Tînjim după acele lucruri şi fiinţe care, odată, ne-au justificat. Ne agăţăm în continuare de ele, chiar atunci cînd simţim şi ştim că le-am pierdut. Cînd nu ne mai motivează, cînd nu ne mai colorează ziua şi nu ne mai oferă rostul. În lipsă de altceva şi în contextul unui gol de fiinţă, singura manieră în care ne mai putem ţine departe de nebunie e persistarea într-un soi de cotidianeitate sterilă, care să ne păstreze în registrul aceloraşi obişnuinţe şi-aceloraşi vecinătăţi. Ca şi cum am încerca, deşi conştient că inutil, o resuscitare exhaustivă a unui cadavru.

Determinarea noastră e oarbă şi se confundă cu încăpăţînarea. Cît de ridicoli sîntem, o percepem prea bine. Cît de falşi şi absurzi în naivitatea noastră forţată! Dar ce să facem? Nici să ne abandonăm în putreziciune, cu inconştienţă, nu ne e confortabil. Ce chin, ce naturaleţe în contradicţiile care ne guvernează clipa, prezentul şi viitorul! Ăsta e adevărul în care trăim. Minciuna ne-ar fi fixarea pe o singură stare. Păcat că sîntem conştienţi de acest lucru, altfel ne închipuim că prea lesne ne-ar fi fost să ne căpătăm un nou sens în caducitatea noastră. Eh, iarăşi mîţa moartă revine aruncată în ograda lucidităţii exacerbate şi nu a neputinţei şi-a precarităţii. Cît de repede de anesteziem în convingerea că nu mai avem în paleta de realităţi elective nici un soi de scăpare decît refugiul în neputinţă! Slăbiciunea ne e blazonul întors, dar pe care-l prezentăm ca scut la orice judecată cu noi înşine: n-avem de-ales, aşa ne încredem. Cu toate astea alegem: lamentaţia, perdaful neconstructiv, depresia, umilinţa, suferinţa, dorul, idealizarea, nevoia disperată. Pentru că ne sînt propii. Pentru că numai ele însele, în excesul şi-n patetismul lor, ne mai definesc. Orologiul nostru individual e setat pe ceasul morţii. Doar că sîntem în deplin contratimp cu viaţa din jurul nostru. Şi asta ne face absurzi şi insuporabili. Şi pentru noi şi pentru ceilalţi, pe care încă îi mai aşteptăm, într-o desuetă credinţă într-un mit al eternei reîntoarceri.

Creativitatea?! Se amînă

Etichete

absurd, clişee, conformism, creativitate, limitanţi, limitaţii, narativitate, profesori, UdL, viaţă

Îtîi de toate trebuie să înveţi să fii conform (cu ceva/ cineva) şi conformist (în raport cu ceva/ cineva). Accesele de creatvitate sînt penalizate şi sancţionate la Universitat de Lleida. Pînă la notă, cu strîmbături din nas, ridicări din strîncene sau, mai direct, cu tăierea elanului şi aplombului „aberaţiei” din rădăcină, cu toporul cuvîntului-interjecţie „Nu!”. Ideile năştruşnice trebuie îngropate adînc în gropiţele delicate ale obrajilor înroşiţi. „Am greşit că am gîndit prea departe, nu trebuia să mă aventurez mai mult decît lungul nasului”, ar trebui să sune mustrarea din conştiinţa celor cu îndrăzneala ideii în rucsac şi fără simţul realităţii. „Nu, deocamdată nu vă lansaţi în idei care să iasă din schemă. Nimeni nu face asta decît după 50 de ani, cînd deja are o serie de producţii la activ”, cam aşa a sunat un sfat prietenesc al unuia dintre profesorii de aici. Da, prietenesc, nu rău intenţionat, grefat pe pragmatica existenţei. Narativ, viaţa şi structura ei evenimenţială e liniară şi previzibilă. Ar trebui să ştiu, ţine de „simţul comun”. Totuşi, după cum îmi stă în fire, m-am revoltat. „Adică dacă eu am o idee care „ar putea funcţiona”, după cum spuneţi dumneavostră, dar contrazice schema, n-o pot folosi?”  O mustaţă freamătă în gross-plan. „Nu!”

Trebuie, întodeauna, şi în orice context, să fie vorba de „ceva mai simplu”, oamenii n-au vreme de pierdut cu nişte complicaţii inutile. Cine „are nume” îşi poate permite să se joace după bunul plac. Dar, pînă atunci, „Nu!”. Totuşi, oamenii au nevoie de suprize, de răsturnări de situaţie, de suspans, de conflicte inedite… „da, dar şi astea să fie după schemă”. O schemă care nu ia mai mult de o pagină A4 şi care rezidă în configuraţia cultural-psihologică a minţii omeneşti. E demonstrat, degeaba mă zburlesc şi găsesc că ceea ce a fost „succes” în istoria omenirii a fost împotriva curentului, inovator şi deosebit de îndrăzneţ. „Noi” sîntem nişte oameni normali, obişnuiţi, şi trebuie să ne comportăm ca atare. Ce credem „noi” că s-ar numi idei sînt simple deviaţii. Nu e acum vremea lor. Ne dăunează. Oricum nu am reuşi să facem nimic, nu sîntem dintre „cei aleşi”. De ce? Pentru că deocamdată nu ştim nici măcar să fim conformişti. Categoria lui „noi” se stabileşte în cel mai bun caz ad-hoc, de cele mai multe ori fortuit. „Tu” sau „eu” putem fi accidente, dar înlăuntrul lui „voi” nimeni nu ne vede. Datul din coate nu e o soluţie, nu se cade să-i loveşti pe alţii. Revenind. A învaţa să fii conformist e formă de inteligenţă, pînă la urmă. A avea „idei obişnuite” înseamnă a fi recompensat cu priviri încrezătoare şi cu o batere pe urmăr. „Puteţi copia o idee care a mai fost folosită şi să o explicaţi în felul vostru, nu e nici o problemă!”. Aaaa…. Păi nu se cheamă plagiat? „Nu!” e normal, aşa face toată lumea. Mirare?! Lăsaţi. Ar trebui să fim încîntaţi, nu trebuie să ne strofocăm decît să n-o facem pe-a altora şi nici pe-a noastră. Calea de mijloc, presărată cu multe clişee şi constante fumate pînă dincolo de filtru e cea mai sigură. Şi singura. Soluţia pentru devianţi e să-şi iasă din fire. Adică să-şi părăsească firea. Fără părere de rău, doar cu încrederea aglutinată a tuturor celor care „i-au sfătuit de bine”. E calea cea sigură. Trebuie să învăţăm să ascultăm, revolta inutilă nu intră în schema vieţii.

Te iubesc ca şi cînd/ numai catalana ar fi pe pămînt

Etichete

absurd, îndoctrinare, catalană, Catalunya, exagerare, ideologie, limbă, muzică, naţionalism, prostituţie

Oh, Catalunya mea!

Propaganda comunistă, prostituţia ideologică şi naţionalismul catalan se aseamănă de o manieră izbitoare, fapt evident din următoarea piesă muzicală. Comentariile sînt şi n-ar fi de prisos, dar le aştept de la persoane obiective, întrucît din interiorul fenomenului mi-ar lipsi posibilitatea de a face o analiză calitativă, care să aibă la bază altceva decît interacţionismul simbolic.

 

Se impune şi o traducere, de manieră aproximativă, dar zic eu, bine-venită, cît timp catalana nu e încă o limbă universală şi nevoia de independenţă a Catalunyei nu a depăşit graniţele frustrărilor nativilor.

În Catalunya, ţara mea

2* Să te naşti pe un pămînt căruia îi aparţii/ şi să simţi orgoliul limbii/ pe care ai fost învăţat să o iubeşti// Într-o ţară plină de nume, un steag cu patru dungi făcute din sînge/ vorbirea mea şi pămîntul meu/ mă fac să lupt/ pentru că inima mea iubeşte în catalană//

2* Cuvinte scrise cu dragoste/ Într-un Univers, într-o limbă/ În Cataluya, ţara mea//

3* Cînd ar trebui să cădem în lanţuri vom merge pînă la limita libertăţii/ Libertate pentru toţi cei care au fost oprimaţi/ Dacă ei or să continue să ne impună, noi o să continuăm să ne batem.

[pentru ţările catalane, ducem visul pînă la libertate] 

şi pentru…

mai multe referinţe pe tema muzicii catalane ideologice, accesaţi şi următorul articol: „Fă-o în catalană!”.