Stimați atotputernici, distinși atotcunoscători,

Etichete

etichete, oameni, prejudecăți, stereotipuri

Vă rog eu frumos, în numele celor care simt monstruos și văd enorm, nu mai confundați urletul cu plânsul și hohotul cu bocetul. Încrâncenarea cu indispoziția, supărarea cu moftul, căderea în genunchi cu umilința, exasperarea cu nebunia. Scutiți-ne de privirea frugală și de evaluarea superficială. Luați-vă etichetele de pe fruntea noastră și lipiți-vi-le vouă pe ceafă. Voi nu sunteți nici ca noi, cum nici noi nu suntem ca alții. Voi nici nu știți, nici n-ați fost acolo, în noi, cu noi. Însă am dori să locuiți în pielea noastră pentru o zi, să petreceți pe ritmurile scrășnetului pe care-l face osul rașchetat de os. Să vă văd cum vă mai bucurați atunci de viață.

Și noi să vă arătăm cu degetul și să vă călcăm în picioare, ușor pe coadă și mai apăsat puțin pe suflet.

Dar noi nu suntem atât de cruzi ca voi, deși suntem înrăiți de suferință și îndârjiți de lume. Totuși, în chip de răzbunare pentru anatema pe care ne-ați aruncat-o, am vrea să vă lăsăm să vă plimbați cu aceaste etichete pe care ni le-ați atribuit. Să fiți și voi, în ochii altora, pentru o vreme, slabi, naivi, inadaptați, nevrotici, plângăcioși, fraieri. Și noi să vă arătăm cu degetul și să vă călcăm în picioare, ușor pe coadă și mai apăsat puțin pe suflet. Până strigați și voi că nu sunteți așa, că eticheta nu este a voastră și, de fapt, nu vă reprezintă. Să trebuiască să dovediți în fiecare clipă contrariul a ceea ce păreți a fi, să vă justificați orice vorbă, oricine acțiune, orice mișcare încercând să vă deziceți de stereotipul inadecvat și de prejudecata falsă. V-ar plăcea un astfel de joc, doamnelor, domnilor?

Sursă foto: The New Order

Reclame

Dializă

Etichete

bucurie, distrugere, moarte, oameni, viaţă

Cum unii se nasc cu pofta de viață în sânge, alții se nasc cu durerea curgându-le prin vene.

Primii, de obicei, se identifică drept oameni de lume, energici, în măsură să-i încarce pe cei din jur și pe ei înșiși de bună dispoziție. Pentru ei existența curge, clipa se trăiește. Lucrurile trec, ușor ca vorbele, dezamăgirile lasă semne, dar nu urme adânci, bucuriile sunt fruste și autentice. Schimbările sunt surse de auto-validare, punerile în genunchi, motivații de-a se ridica mai în forță. Pentru ei viața e o sumă de experiențe din care extrag esențialul, care se va dovedi în cele din urmă, util. Cei mai mulți au o gândire pragmatică, direcționată de verbul a face. Sunt carismatici, fermecători, de obicei sunt simpatizați, integrați, iubiți. De cele mai multe ori sunt cei care reușesc, care se remarcă și se afirmă. Dintre ei se aleg oamenii realizați, împliniți sau de succes. Ei se hrănesc din social, precum alții se hrănesc, împreună cu ei, din bucuria de-a fi.

Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții.

Cei cărora le curge otrava de-a fi prin vene sunt oamenii-umbră, care-și petrec viața prin unghere întunecate ale sinelui. Oamenii bolnavi de viață ca de o afecțiune auto-imună. Lipsiți de vitalitate, mereu triști, abstrași din contigent și închiși în sine. Pentru ei existența este un calvar, un blocaj de zi cu zi. Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții. Schimbările, oricât de nesemnificative, îi traumatizează. Socialul îi golește și-i tulbură. Întreaga lor viață e țesută în jurul verbului a gândi. Care îi împiedică să acționeze. De cele mai multe ori nu reușesc să facă nimic cu viața lor, în afară de-a se distruge pe ei înșiși și pe cei din jur. Sunt antipatici, de cele mai multe excluși (sau auto-excluși) din lume, marginalizați, detestați. Sunt cei care, cu morbul auto-distrugerii, sug viața din ceilalți, îi alungă și-i îndepărtează. Și nu cunosc niciodată bucuria și firescul de-a fi.

Considerându-se cel mai adesea profunzi, complecși, rafinați și complicați, oamenii bolnavi de moarte îi acuză pe oamenii sănătoși, și plini de viață, de superficialitate, de frivolitate, de ticăloșie, de mercantilism, de ignoranță, de limitare. Fiindcă, cel mai probabil n-au ajuns niciodată să cunoască, cu-adevărat și îndeaproape, un om de lume pe care să-l iubească mai mult decât pe ei înșiși. Și să-și fi dorit, de dragul lui, să-și schimbe sângele.

Foto: Edvard Much, The Dance of Life

Degeaba

Etichete

ambivalență, destrămare, dualitate, sensul vieții, sine, suferinţă

„De ce te pedepsești?”, m-a întrebat. Nu știa el că întrebarea asta e o găleată aruncată într-o fântână prea adâncă. Ce avea să-i fi răspuns? Pentru tot sau pentru nimic? Pentru că sunt sau pentru că nu sunt? Fiindcă am un defect de „fabricație”? Fiindcă iubesc viciul și durerea, fiindcă sunt masochistă, fiindcă sufăr de mania persecuției și de depresie? Că am ales, mereu, din instinct, dar conștient, răul și ceea ce-a fost greșit? Că mi-s dragi până la disoluție oamenii nepotriviți? Că am un morb al distrugerii? Că am vrut să văd cât de mult pot să decad și până unde? Că sufăr de inadecvare? Că-mi sunt propriul experiment pe carne vie? Că așa mă testez până dincolo de limita rezistenței? Că viața mea e un exercițiu absurd și sadic de transgresare a limitelor? Aș fi putut, dar toate sunt întrebări peste întrebări și speculații, nu și răspunsuri. Și altfel, cum ai putea să-i oferi cuiva o astfel de radiografie sumbră a ființei tale?

Dar, ce-ar fi dacă eu însămi mi-aș răspunde la întrebarea asta? Unde să caut răspunsul? În mine sau în afara mea? Ce știu este doar că niciodată n-am găsit soluții la probleme, ci doar complicații. Explicații, dar nu și rezolvări. Că am desconsiderat ce-am avut, și mi-am dorit ce n-am putut avea. Că mai presus de orice, m-am detestat pe mine. Că am iubit răul și imposibilul, și m-au lăsate rece afectele curate și gratuite. Că am disprețuit sensibilitatea confundând-o cu slăbiciunea și am apreciat ticăloșia deghizată sub formă de putere. Că atenția m-a plictisit și lipsa de apreciere m-a distrus. Că am căutat să fiu totul pentru oamenii care nu voiau decât să mă folosească o vreme. Că am nădăjduit la fericire, mustind în nefericire. Că am contemplat frumosul, bălăcindu-mă în urât. Că m-am agățat de iluzii, deși, cu luciditate, am intuit deziluzia.

Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine.

Că am ținut să demonstrez că am forța de-a schimba și de a face diferența, deși știam că mă angrenez într-o luptă cu morile de vânt. Că am crezut în continuări, deși am prevăzut sfârșitul. Că am acționat în răspăr, ca să-mi justific eșecul. Că am sperat, deși nu se-ntrevedea decât destrămarea. Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine. Că am fost egoistă cu toată lumea și altruistă cu cei care și-au bătut joc. Că am am acționat mereu împotriva a ceea ce trebuia. Că văd enorm și simt monstruos. Fiindcă nu am nici un motiv real și sufăr, și fiindcă mă simt absurdă în raport cu suferințele adevărare pe care le trăiesc unii în lume. Fiindcă nu mai știu cine sunt și cine mai vreau să fiu. Pentru că nu găsesc nici sensul vieții, nici plăcerea clipei. Fiindcă sunt contradictorie și ambivalentă. Fiindcă, deși degeaba fiind, încă mai respir.

Foto: Edvard Munch, The Day After

Ochiul din ochii tăi

Etichete

albastru, culori, intuiție, ochi, verde

Până și ochii-ți sunt ca firea. Verde de-ți strepezesc sufletul, gri-albastru de-ți împresoară mintea. Înșelători – distanți și pasionali în același timp -, ațintiți spre cineva sau fugari înspre orice se-ntrevede. Dilatați înspre lume și adânciți, cumva, în sine. Calmi și violenți. Atenți și nepăsători. Înțelegând și prefăcându-se a nu pricepe.

Ochii tăi se contrazic de la o clipă la altă, așa cum o faci și tu. Radicali, dar nestatornici, și umbriți de gene aproape decolorate de soare, te-nchid pe tine-n ei, omule de lume și de carne. Ei sunt adevărul tău de-a fi, dar și eterna pendulare între ce-ai fost învățat că ești și ce-ai putea să fii. Ei îți oferă garanția că de fiecare dată când vei privi în oglindă, vei vedea exact ceea ce vrei să vezi.