Viaţa în jurul catedrei (II)

Etichete

admiraţie, învăţare, concepte, cunoaştere, cuvinte, cărţi, faptă, gîndire, Idei, impostură, intelect, invidie, legitimare, privilegiu, proşti, senzaţii, trăire, trăiri, viaţă, vorbă, şcoală

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

Reclame

Ce n-am pierdut

Etichete

alteritate, bucurie, cărţi, destin, empatie, fiinţă, gînduri, Idei, mirare, oameni, panaceu, pierdere, regăsire, sentimente, sine

Descopăr cu mirare şi cu o vie bucurie că nu am pierdut chiar tot. Dacă adîncindu-mă în depresie, dezamăgire, înfrîngere, abandon, izolare şi nihilism am înstrăinat de fiinţa mea legătura empatică ce mă ţinea prinsă de cîţiva dintre oameni (şi care mă ajuta să ies din stările de paranoia şi angoasă), se pare că nu am pierdut şi propensiunea de a găsi, în cele mai cumplite momente de nebunie şi însingurare, acele cărţi care să se muleze ca o a doua piele pe natura profundă a sinelui meu. Care să-mi exprime inexprimabilul cînd mi-am pierdut cuvintele şi să-mi reflecte chipul cînd oglinda mea interioară s-a prefăcut în zid. Să-mi regăsesc gîndurile în altă parte decît le-am rătăcit, să-mi cresc ideile altfel decît îmi închipuiam şi să-mi trăiesc sentimentele altfel decît mi le-am provocat. Ce senzaţie de straniu confort oferită de un panaceu la îndemînă, care mă face să simt plăcerea ca formă de a ieşi din durere pe o uşă secretă! Cumva, mă bucură şi mă sperie această formă de alteritate care mă face din nou vie, parţial, pe dinăuntru. Pentru că ştiu că la un moment dat, nesăţioasă cum mă ştiu, îmi devine insuficientă. Şi iar mă văd ducîndu-mă să mă arunc în gol de nebună, să-mi încerc inutil destinul printre oameni.

Copilul dintre coperte

Etichete

închidere, coperte, copilărie, cărţi, deschidere, oameni, singurătate

De printre oameni

Pe timpuri, îi tratam cu desconsiderare pe cei pe care mărturiseau că îi chinuie plictiseala şi că-i striveşte singurătatea. „Cîtă sărăcie fiinţială!”, îmi spuneam eu cu superioritate. Autofilă cum eram, nu-mi trebuia nimic mai mult decît un şir de cuvinte măiestrit împletite între nişte coperte oricum ar fi fost ele: strălucitoare, mucegăite, noi, urîte, vechi, frumoase. Ascendentul pe care mi-l recunoaşteam îl regăseam într-o formă sinceră de jubilaţie, în care devoram lumi de idei şi trăiam sorbind din gîndurile pe care le furam de la chipuri imprecise şi pe care, fără să vreau, le făceam ale mele. De fapt, căutam să cresc, în singurul fel care venea, firesc, din mine.

Metabolismul meu funcţiona perfect: hrana de suflet n-o doream prea diversificată, spiritul se împărtăşea şi el dintr-o credinţă fără tăgadă. N-aveam nevoie să pipăi ca să urlu, „este!”. Nici de alcool ca să trăiesc stări euforice de beţie şi sinceritate. Nu trebuia să-mi umflu plămînii cu nicotină ca să mă simt împlinită. N-aş fi ieşit nicicum din casă, cum să las eu deoparte atîta plin pentru golul de-afară? Pentru sărăcia frustă a lumii? N-aveam nevoie de altceva decît de linişte: de uşa închisă la cameră şi de izolarea cît se poate de temeinică. Doar îmi reproşam oboseala ochilor, goana insidioasă a timpului şi memoria care nu putea cuprinde toată fascinaţia aceea formată de literele care se aglutinau în fracţiuni de gînd. Ideologii se năşteau peste noapte, idiosincrazii de culcuşeau printre sinapse, idei îmi furnicau simţurile şi condeiului mei i se aprindeau călcîiele. Scrisul l-am descoperit tîrziu, cu jenă şi mefienţă. Cînd scriam era o stare de absolut, o fericire fără seamăn, care nu se asemăna nici unui act sexual oricît de reuşit şi înţesat de orgasme. Dar atunci, dintr-o dată nu-mi mai eram suficientă. Tînjeam după confirmări.

„Ce copil sînt!”, mi-am spus cînd deja luasem decizia de-a scăpa printre oameni.

Deşi am tînjit şi mi-am cumpărat o sumedenie de volume noi, acum am închis toate cărţile în dulapuri, nici copertele nu vreau să le mai văd, cu-atît mai puţin să le mai deschid. Mi-e teamă de ce nu aş mai găsi în ele. Mă apropii doar de cărţile tehnice şi doar dacă sînt constrînsă de context la studiu. Scrisului i-am conferit un caracter funcţional, utilitar, l-am prins în tipare şi textele nu le mai simt ca o parte din mine. Mi-am devenit străină şi mi-e lehamite de singurătate. Autofobia mă înnăduşă, nu mai metabolizează decît insuficienţa personală.

De multe ori mă plictisesc. Iar atunci, prefer să deschid nu o carte, ci uşa de la intrare şi să plec. Să ies, oriunde. Să mă pierd printre voci, printre hăhăieli, printre gesturi fruste şi dezgustătoare, să mă înfurii de spectacolul grobian din varii felii de societate. Îmi plac urîtul şi vulgarul, pesemne, din momente ce stau printre ele. Frumosul, elegantul le-am înstrăinat de fiinţa mea. La început dintr-o obligaţie, apoi dintr-o obişnuinţă.

Prea mult mi s-a spus că nu sînt un om cu picioarele pe pămînt, că nu ştiu ce-i viaţa şi mi s-a inoculat ca un complex reproşul retoric „Tu pe ce lume trăieşti?” M-am pornit prin lume cu inima îndoită, dar cu o determinare absurdă, gîndindu-mă că, la o adică, în caz de eşec n-am cum să pierd calea spre mine, că mă pot întoarce oricînd printre cuvinte.

„Ce copil am fost!”, mi-am spus cînd am văzut că nu mai pot lua decizia de-a mă retrage dintre oameni.

Cartea de la jartieră

Etichete

ascundere, carte, cărţi, fiinţă, jartieră, pudibonderie

Unii le ţin între palme, alţii le poartă în buzunare. Unii le păstrează în bibliotecă, alţii şi le adună pe birou. Unii le poartă la jartieră, alţii ar merge cu ele la rever. Unii le înşiră pe buze şi din vîrful degetelor, însă cei mai mulţi le păstrează în gînd, în amintire şi-n în corpul lor de idei. Unii le resimt ca pe un blestem, alţii le iau ca pe o obişnuinţă, prea mulţi ca pe o obligaţie şi destui ca pe-o plăcere oarecare.

Esenţial este că nu există om care să nu aibă în bagajul său fiinţial, ascuns printr-un ungher de trup sau de suflet, măcar o carte. Se întîmplă ca acea carte să fie atît de bine ascunsă de ceilalţi şi poate chiar de el însuşi, dată uitării sau exilată la o periferie, încît, la un moment dat, să se creadă că nici nu există. Pentru a redescoperi cărţile din noi este însă nevoie de un gest inedecent, de dezvelire, de o pornografie simbolică care să readucă în vizibil acea dimensiune sensibilă şi diletant intelectuală a celor mai mulţi. Hai, să nu fim pudibonzi!

Prinţesa şi biblioteca

Etichete

bilblioteci, Cappont, confort, cărţi, lleida, Rectorat, UdL, Universitat de Lleida

În Iaşi România, nici să nu fi auzit de cuvîntul bibliotecă, sau mai precis de statul în bibliotecă ori prin vreo sală de lectură. Ceva mai plictisitor şi mai stresant nu-mi puteam închipui, imaginîndu-mi privirile tocilarilor care memorau noţiuni fără legături între ele (într-o linişte ce o întrecea pe cea de la capelele de rugăciune), aruncînd priviri dispreţuitoare fetei cochete, care făcea o groază de gălăgie din pricina gesturilor stîngace. Idei preconcepute ale prinţesei din mine, obişnuită să facă nazuri la orice presupunea „statul la comun”, care a avut mereu orice carte i-a trebui sau a dorit în propria bibliotecă şi un spaţiu numai al ei în care să poată „crea” ori „produce” ceva. Nu concepeam studiul altfel decît în condiţii de laborator, în închidere, în izolarea de alţii, în claustrarea obligat-masochistă. Ce îmi trebuia pentru o temă, luam cu împrumut, eventual stînd şi citind din ea într-o crîşmă, în compania fumului şi-al unui Irish Coffee, ori direct în faţa computerului personal.

Ei, în Lleida lucrurile s-au schimbat radical. Aproximativ 70% din timp mi l-am petrecut în biblioteci şi săli de lectură, printre cărţi şi fel de fel de oameni, care vroiau linişte perfectă sau făceau gălăgie. M-am adaptat, după cîteva zile de cîrcotelă şi accese nejustificate de mizantropie.  Acum, dacă e ceva aici ce simt că nu aş găsi nicicum şi niciunde în ţara mea, sînt bibliotecile cu mesele lor din lemn alb, frumos lăcuit, care în zilele cu soare se inundă de lumina venită prin geamurile imense.

La biblioteca de la Rectorat, micuţă şi cochetă, geamurile dau înspre o curte cu verdeaţă multă, iar în sesiune, lămpile de la mese, ca nişte pălării de ciuperci stau mereu aprinse deasupra foilor şi minţilor împrăştiate. În Cappont, cuvîntul care descrie biblioteca este impetuozitate. Pe trei nivele, studenţii lucrează pe laptopuri între rafturi cu cărţi, pe care le pot atinge, răsfoi, fără ca un supraveghetor să le sufle în ceafă un ţipăt care să-i alunge. Cărţile se împrumută pe baza cardului de student, fără a fi nevoie de intermedierea umană. Dacă vrei să-ţi mai prelungeşti o carte, primeşti notificare pe mail şi totul se rezolvă dintr-un click. Poţi chiar să îţi şi rezervi o carte, ca să ştii sigur că va fi a ta la momentul potrivit. Voi, cei învăţaţi cu bibliotecile din Iaşi, poate nu o să credeţi că se dau acasă şi acele cărţi care la noi aparţin categoriei „prea noi, prea bune, prea lucioase” ca să fie date spre „luat acasă”.  Dacă ai împrumutat o carte de la Rectorat şi tu stai în Cappont, o poţi lăsa acolo. Respectul pentru confortul studentului e mai mare decît respectul pentru confortul bibliotecarelor care, by the way, nu seamană deloc cu cele cunsocute pe la noi, care se răstesc la tine că n-ai ştiut să completezi o fişă sau mai ştiu eu ce. Sînt amabile, zîmbitoare şi îţi spun unde să cauţi ce te-ar interesa.

Atmosfera e una caldă, ca o învăluire, cu gîndurile alunecînd pe podeaua lucioasă şi mintea relaxîndu-se şi lăsîndu-se pe spate, pe scaunele lustruite. Aproape că ţi-e prea bine ca să lucrezi, prea ai tot ce trebuie: un loc la masă să stai cu laptopul, un WiFi care merge aşa de bine încît îţi vine un film de pe torenţi într-o oră… Cu greu mă urnesc să mă duc acasă să mănînc ceva. M-am învăţat cu oamenii în juru-mi: sînt cel puţin pretexte pentru pauzele lungi şi dese prin care îmi condimentez lucrul la o temă plictisitoare, rîzînd de frîntuile de glume catalane pe care le mai aud.

Bibliotecile din Lleida m-au făcut să mă simt din nou prinţesă, oferindu-mi privilegiul unor lecturi pe care la noi nu le-aş fi putut face acasă şi a unor zile cu prea mult soare ca să nu mă trezesc perorînd despre mofturi, revelaţii şi orbire.

P. S. Oare pe avion dau voie cu biblioteci la bagajul de mînă?

De ce n-aş fi Dumnezeu?!

Etichete

cărţi, dumnezeu, erasmus, lleida, spania

Este atunci cînd nu ştii „ce te face să faci” ceva al cărui rost nu ţi se dezvăluie niciodată sub formă de certitudine, gînd sau cuvînt. Este atunci cînd te încăpăţînezi să împlineşti un fapt ce îţi provoacă suferinţă, scăpînd oricărui raţionament, sau cînd ceea ce împlineşti este etichetat de majoritate drept greşeală sau păcat. Este glasul pe care îl auzi numai tu şi nimeni altcineva, înţelepciunea asbolută a clipei şi a alegerii, opţiunea voluntară a înălţării sau a decăderii posibilă prin ceea ce s-a născut din tine şi poate fi auzit numai de tine. Este absolutul individual, care te face propriul tău Dumnezeu, deplina libertate care contopeşte Binele şi Răul (relative) în totul unitar al Sinelui tău de Om care devine norma Absolutului Individual. La rîndul său, Sinele este multiform, prodigios în funcţie de tonalităţile şi de conţinutul Glasului şi acest lucru echivalează Miracolului şi Farmecului şi nu unei simple reflectări Mayei. Aşadar, nici o experinţă nu este lipsită de rost şi cît timp răspunde Glasului de la un moment dat şi nimic din ceea ce este Glas nu este greşeală, păcat sau inutilitate, împlinind o trebuinţă de ne-nţeles pe moment. Reflectarea este în următoarea călătorie şi în certitudinea de pe urmă ce va echivala cu soluţia ieşirii din Labirint.

Aşa grăit-a Siddhartha a lui Herman Hesse pentru mine la ceas de duminică, singurătate şi întrebări fără ecou. Şi cum nici o lectură nu-mi este întîmplătoare şi după o lege necunoscută îmi cade în mînă la momentul potrivit, îmi aflu şi eu rostul clipei şi şederii în locul unde şed. Nu vreau să mă gîndesc ce m-aş face fără apanajul cărţilor care-mi sînt oglindă fără de surogat. Unii ar zice că mi-ar sta mai bine simplitatea, dar eu mă încăpăţînez să o asemuiesc sărăciei cu duhul aşa cum privesc şi naturaleţea ca pe o comoditatea a spiritului şi-a cărnii.

Aşadar… De cînd am ajuns în Spania, Lleida, mă tot întreb ce caut eu aici şi o trimit la origini pe Mama mă-sii, dau vina pe Dracu şi mă răţoiesc cu tupeu la Dumnezeu. Încerc să îmi amintesc gîndul dintîi, raţiunea de pe urmă şi cîrjele care mi-au însoţit alegerea. Găsesc multe răspunsuri dar Răspunsul îmi scapă cu desăvîrşire.

Cel mai rău îmi face să mă pierd în îndoiala faptului că soluţia adaptării mai rapide ar fi cea a mimetismului sau a simplificării perspectivelor. Încerc să fiu înţeleaptă şi să respect ce mi-am spus de multe ori, şi anume, că ar trebui să îmi ascult glasul pînă la capăt, fără a mai da atenţie vocilor întîmplătoare şi să-mi urmez rostul meu care poate e mai înalt decît cel al celorlaţi. Aşa că mă conving că nu trebuie să fac tot ce face toată lumea dacă eu nu am chef ori nu simt şi că mai rea este neconformitea cu Glasul decît cu ceilalţi.

Cred că atitudinea mea se poate numi mîndrie, desconsiderare şi dispreţ, aparent confundîndu-se, dar de mult am decis să nu-mi mai fie ruşine cu cu mine, ci din contra. În fond, n-am apreciat niciodată spiritul şi emulaţia precară a maselor şi de aceea mă resemnez senin cu reciprocitatea. Hedonismul pentru mine cunoaşte o altfel de reprezentare şi un extaz pe care în mod egoist l-am ferecat în mine în chip de scut.

Siddhartha a avut menirea de a mă linişti, reamintindu-mi că este un univers mereu deschis mie şi care se îmbogăţeşte şi se certifică de fiecare dată cu şi prin, poateşi întru apanajul realităţii. Aşa că-i dau dracului în zi de duminică pe Erasmuşii care evită să se aşeze în autobuz lîngă mine pentru că nu le place faţa mea. Şi cum îmi mai place şi expresia mă doare în cur, azi m-a durut foarte tare doar de cei pe care îi iubesc de departe şi mai mult decît de aproape şi despre a căror reciprocitate Glasul îmi grăieşte numai de bine şi frumos, pentru că pe ei îi ştiu şi ştiu că ei mă ştiu în camera cealaltă.

Diseară la culcare voi adormi în braţe cu manualul de catalană, cu mîndria de a şti să rostesc Jo soc la Laura, bucurîndu-mă că atunci cînd mă prezint pe limba asta mă inidividualizez fără tăgadă.

Notă: Pentru că acolo unde locuiesc în Lleida toată lumea ţine wireless-ul sub cheie, postul e ante-datat cu o zi, după cum cred că v-aţi prins. Sper ca în curînd ca de la atîtea rugăciuni înălţate spre divinitate să prind cu ele un semnal gratuit care să mă conecteze la lume.