Viaţa în jurul cozii (II)

Etichete

aer, anaerob, coadă, duminică, fagocitoză, lume, lumină, oameni, plimbare, plămîn, respiraţie, răbdare, sine, sufocare, toamnă

Fantezii anaerobe

M-aş porni să iau aer, dar aerul pe care îl întîlnesc respirînd e mereu acelaşi. Greu, dens, sufocant, pestilenţial, irespirabil. Şi în plus, unde aş putea ieşi să iau aer într-o zi de duminică? Pe unde m-aş putea plimba, fugind de aerul meu, decît în jurul aceleiaşi cozi? Doar mereu întîlnesc aceiaşi oameni, parazitînd cu respiraţiile lor abuzive un aer comun, infinit compromis. Şi oricum, ei au devenit insuportabil de mulţi şi insuportabili în sine, pe cînd în mine s-a făcut prea degrabă tîrziu. Nu mai am răbdare cu timpul, m-a ameţit goana asta inutil-circulară din farsa pe care mi-a jucat-o alergătura în jurul sinelui prin lume. Nu mai am răbdare decît cu soarele ostenit de septembrie. Aş vrea să respir impropriu lumina leneşă şi coagulată de toamnă, prin pori şi epidermă, ca un organism anaerob. Să simt cum scrîşnetul dintre aerul rece şi lumina caldă îmi pişcă şi înfioară pielea, iar liniştea începe să-mi curgă răbdător prin vene. Aş uita astfel de plămîni-mi dezabuzaţi care nu reuşesc să-şi scuipe în indiferenţă deznădejdea de-a alimenta masochist inima.

M-aş porni să respir hulpav şi abuziv din restul ăsta de lumină tomnatică, dar mi-e teamă că se va înnora prea degrabă. Că s-ar porni furtunile de praf să-mi iasă sadic în întîmpinare. Şi că va trebui să mă adăpostesc covrig, îmbrăţişînd o aceeaşi coadă, într-un acelaşi aer dependent de respiraţia care-mi lipseşte. M-ar lua cu frig, şi pielea mi s-ar înfiora de aceeaşi anxietate a sufocării. Trebuie să încep să exist prin fagocitoză.

Impotenţa unui anotimp

Etichete

abandon, amînare, despărţire, lumină, oameni, ploi, părăsire, renunţare, tergiversare, toamnă, vară

Nu ştiu de ce întărzie toamna. De ce lasă verii prilejul să-şi mai prelingă pe suflete lumina groasă, de consistenţa mierii, în fîşii căldicele. Pesemne că mai acordă oamenilor o şansă să aleagă ei înşişi clipa despărţirii de arşiţă. Ce greşeală! Căci de printre oameni rareori se găseşte vreunul care să priceapă din vreme cînd vine clipa renunţării, cînd e timpul să salveze razele de la a mucegăi în indiferenţă. Tergiversează neputincioşi o căldură improprie, maladivă. Trebuie să vină ploile, să semneze în clar un document de abandon în locul celor care nu au îndrăzneala resemnării.

Toamna nu-i ca iarna şi nici bucuria nu va fi precum Crăciunul

Etichete

falsificare, frunze, iarnă, lleida, lumini de Crăciun, străzi, toamnă

… Era

Înainte de împodobire, frunzele de arţar se dădeau pe gheaţă pe străzile Lleidei. Oraşul părea un patinoar imens, frunzele căzute erau însufleţite de vîrtejuri mici de vînt ca de anima patinatorilor profesionişti, stăpîni pe coregrafie. Prezenţele amatoare, materializate în paşi de trecători erau obstacolele care făceau întorcerile, axelurile şi tuluburile spectaculoase. Frunzele dezmierdau lumina gălbuie cu scrîşnetul lor resimţit în urechile oamenilor ca foşnet. Spiritul era vibraţia dansului şi bucuria egoistă a decadenţei percepută de timpanele indivizilor ca strigătul unei naşteri premature şi neaşteptate a bucuriei, egoiste, subiective, a-predicative şi ne-obiective. Toamna îşi făcea de cap, furînd curcubeului toate culorilor şi amestecîndu-le în chip avangardist, îndrăzneţ şi aparent haotic pe un şevalet întins cît un anotimp. Luminile le regla la minim, într-atît cît să suţină ideea şi să accentueze baletul pe gheaţa pe care o delimitau cu zgîrcenie şi intermitent razele de soare. Eu resimţeam din plin complicitatea toamnei, mai ales atunci cînd alunecam pe frunze şi cădeam într-un somn de veghe în care fiorul din suflet era confirmarea gîndului ondulat, care pînă să cadă pe pămînt flirta deopotrivă cu umbrele adînci şi cu luminile dulcege, perfect fortuite şi patetice.

» Frunzele ar trebui să cadă pe pietre şi să nu fie măturate niciodată cu mătura, ci doar cu paşii oamenilor. 

 

Este

Nu sînt de formaţie ideologică o naturalistă, însă nu-nţeleg de ce străzile unui oraş trebuie să se încarce burlesc de lumini artificiale de Crăciun cînd încă pîlpîirea autentică şi fragilă a toamnei mai are puterea de a desena umbre şi culori pe chipurile oamenilor, peste gîndurilor lor şi sub urmele lor. De ce să fie resuscitat ilegitim spiritul adormit al unui anotimp cînd cel dinainte nu a renunţat la dreptul său la timp? Spre exemplu, palimpsestul ăsta mi se pare total grotesc şi ilegitim: o frunză prelingîndu-se într-un dans aproape divin pe Moş Crăciunul gonflabil suspendat pe Calle Major de Ajutament de Lleida . Ce să mai vorbim de toate celelalte elemente de plastic, care ne aduc Crăciunul, înghesuindu-l în inimile noastre ca printr-o uşă de-abia crăpată. Zăpada artificială face toţi banii, mai ales că frunzele toate au fost măturate prin grija autorităţilor locale. Trebuie să vină Crăciunul şi oamenii trebuie să-şi verifice soldurile pe carduri. Magazinele au săltat pe catalige, ca într-un spectacol de umor forţat, toate preţurile. Cu siguranţă că toamna a sucombat înnăbuşită într-o gropă de gunoi care a ars în fum gros, dincolo de freamătul iernii care triumfă pe un morman de scrum îngropat.

» Luminile unui oraş ar trebui să se aprindă direct de la bucuria din inimile oamenilor şi nu de la bricheta primăriei.

 

Va fi…

Aşa se întîmplă în fiecare an. Ordonat, mimetic şi perfect conformist. În momentul cînd ne sună reminderul începutului de decembrie nu ne gîndim să ne uităm pe fereastră, ci să scoatem „de la naftalină” podobele refolosibile, adecvate fiecărui Crăciun. Ne programăm zilele de curăţenie, zilele de făcut mîncare cît pentru trei echipe de fotbal şi, bineînţeles, cele trei zile libere cînd trebuie să fim buni şi fericiţi şi darnici şi zîmbitori şi să-i luăm în braţe pe toţi cei la care nu ne-am mai gîndit de un an. Dăm sms-uri la listă cu „La mulţi ani!” şi „Crăciun fericit!” (îmi închipui cîte mesaje identice trebuie să aibă fiecare individ la fiecare „ocazie specială”, în plus, dacă n-ar fi înregistrate cu altă dată s-ar confunda mesajele de Crăciun cu cele de Anul Nou, cu cele primite cu ocazia zilei de naştere, a aniversării căsătoriei ş.a.) şi în această rutină ne prindem ca în ecoul colindelor care se suprapun în undele care se încalecă de la diferite ferestre. Tragem obloanele. Bradul artifical e pus în cruce. Trebuie doar uşor îndreptat. Putem ca în acest an să-l facem albastru – anul trecut a fost galben. Ne  aşezăm în fotoliu să aprindem televizorul. Ninge. Afară încă frunzele n-au terminat de căzut.

» Bucuriile oamenilor nu ar trebui să fie implantate în spirite prin înseminare artificială şi nici să se nască prin cezariană pe 25 decembrie.

Zbor perfect şi simplu castellan

Etichete

împietrire, dialog, toamnă, UdL, zbor, zbor întors

Aleea ce dă spre Edifici-ul Rectorat al Universităţii din Lleida e pavată cu tot felul de bune intenţii lucruri perfect simple. De ce? Avem două variante.

 

Terţa persoană a unui zbor perfect simplu spaniol. Pavaj catalan „a la UdL”

Intenţionalitatea catalană 1 (varianta pasivă)

Totul e aşa complicat în Catalunya, încît măcar conjugarea trebuie să fie o chestiune la degetul mic (de la picior) al oricui. Da, de conjugarea castellană e vorba. Cît despre perfecţiune, nu „importă” dacă zborul e la pămînt. Zborul spaniol, da. Dacă nici un pas nu se sinchiseşte de el şi nici de toamna care-l năpădeşte, înseamnă că stă bine şi e la locul lui.

Intenţionalitatea catalană 2 (varianta activă)

 – Uitaţi cum facem: zborul castellan îl punem jos, la trecut, toamna însă o lasăm, deocamdată, la prezent.

 – Dar cu la batalla de’l Voló ce facem?

– Simplu.

– Aaa, au pierdut spaniolii?

– Perfect.

– O lăsăm mărturie în Catalunya, în drum spre universitate.

Alteritatea mea decadentă. Toamnă lleidatană

Etichete

alteritate, Iona, lleida, toamnă

„- Mi se pare mie, sau e tîrziu? – Cum a trecut timpul!”

De la o vreme văd că am început să ne contopim în tonuri de ruginiu şi de tîrziu. Petrecem nopţile împreună într-o îmbrăţişare înfrigurată şi în timpul zilei primim cu sete sărutul soarelui pînă atingem climaxul încîntării. Lăsăm ceaţa şi umezeala să ne pătrundă adînc, pînă la măduva oaselor, apoi, cînd orizontul începe să se crape de ziuă ne învăluim cu fumul răsuflării grele, obosite.

„-Totuşi, nu mi-e somn. – Nu contează, trebuie să adormi.”

O luăm de la capăt în fiecare zi, cu pasiune potolită sau cu ardoare descătuşată. Lăsăm să ne cadă peste pleoape frunze putrezite şi ascultăm tîmplă lăngă tîmplă freamătul paşilor oamenilor care scîrţîie şi foşnesc fals sau melodios. Ţie îţi calcă pe temelii, mie îmi trec pe lîngă spaime. În sus şi-n jos. Pe unii îi privim cu desconsiderare şi îi exilăm printre ruine. Pe alţii îi lăsăm să ţopăie în jurul nostru. Îi simţim ca pe nişte copii care sînt ai noştri deşi am vrea să vedem trecînd pe străzi realizările noastre nenăscute. În rest sîntem nişte voyeur-iste. Privim în case şi citim sub epiderme, la lumina critică a cunoaşterii.

„-Acum sînt vesel, ori…? – Aşa şi-aşa.”

De ce nu ne-am găsit mai de timpuriu? Ştiu, a trebuit mai întîi să ne îngălbenim, să cădem pe pămînt, să dăm ceasul cu o oră înapoi, să ne cunoaştem intrînd una în cotloanele celeilalte. Dar nu înainte de toate să ne privim mult şi lung de la distanţă, să ne găsim cusururi şi să ne ridicăm una alteia un sentiment înalt. Am greşit însă direcţia. În sus trebuia să construim, nu în jos. Ne-am întîlnit pînă la urmă la mijlocul lui sus-jos şi ne-ntomnim pe o bancă de lemn din centrul sufletului. Lleido, degeaba ne codim, tu nu vezi ce putredă e toamna asta din noi? Ştii că o să îngheţăm iarna şi o să ne topim ineluctabil la venirea primăverii.