Povestea singurei târfe triste

Etichete

abandon, afect, alteritate, singurătate, târfă

Ea nu te întreba niciodată nimic. Nici de ce ți-e rău, nici ce te face să-ți râdă sufletul, nici de ce te atașezi de oameni, nici de ce fugi de ei. Nu-ți reproșa absențele îndelungate, ori faptul că o sufocai, ne mai voind tu însuți nimic decât s-o respiri. Nu te judeca și nu te apostrofa. Nu te alinta, dar nici nu te jignea. Aah, de câte ori ai înșelat-o și i-ai spus că e gata, că nu te vei mai întoarce la ea! Dar mereu reveneai, umil, distrus și cerând izbăvire. Iar ea tăcea. Știa să-ți fie mereu acolo, fără să-ți ceară vreo vamă. Doar își întindea brațele reci și te cuprindea. Iar tu i te ofereai tot. Te adânceai în ea ca-ntr-un fotoliu puhav, închideai obloanele spre lume și trăgeai draperia peste pasiuni și iluzii. Stăteai așa în brațele ei cu ceasurile, cu zilele. De fapt, ai stat cu anii.

N-o iubeai, dimpotrivă. Îi adresai reproșuri în fiecare zi, tocmai ei, care nu ți-a imputat niciodată nimic. Izbeai cu pumnii în ea, o striveai sub ambițiile, închipuirile și orgoliile tale. O urai sincer și căutai numai s-o renegi. Ea-ți era pragul și limitarea, te trăgea înapoi. Te ținea captiv. Deși ea a fost singura care te-a lăsat cu adevărat liber, tot pe ea ai sugrumat-o odată cu fiecare izbucnire de vitalitate. Adolescent rebel, copil suprimat, adult imaur, indiferent ce haină ai purtat, ai găsit să-ți răzbuni neputințele pe ea. Doar îți șoptea mereu că fericirea nu e pentru tine, că nu ți-a fost dată. Cu toate astea, ea era tot ce-aveai când te întorceai din încercările tale eșuate de-a lua viața în piept și de-a te încrede în oameni sau în vreun rost. Dar ai continuat, tu, trufaș și inconturnabil, în așa-zisele preferințe și decizii, să te iei pe tine mereu în serios și pe ea în batjocură.

Până când, sfârșit venit fiind, dintr-una dintre aventurile vieții tale (sau poate din toate încercările de-a fi fericit?) ajuns acasă, n-ai mai găsit pe nimeni. Nici n-ai strigat-o, ai așteptat-o să vină, ca întotdeuna, că doar ea era acolo mereu. Unde să se fi dus?! Ea, damnarea ta, ultima redută, ultimul pat, cea de pe urmă renunțare? Ce să fi căutat în altă parte?! Ea era doar a ta, necondiționat, așa a fost, doar, mereu.

Aveai să înțelegi, nu prea târziu, că ea e a tuturor. Că e ibovnica ființei, amanta de pe urmă, curva vieții, îngerul morții. Și se dă tuturor celor cu conștiința ultragiată, sufletul stors și voința răpusă. Pentru care speranța e ironie, încrederea în sine un scuipat primit pe pleoapă, iar iubirea o glumă proastă.

Singurătatea aceasta a fost numai a ta, dar tu n-ai înțeles la vreme. Doar când nici singur n-ai mai putut să fii, și-ai început să simți ce înseamnă să fii singur cu adevărat. Și atunci a fost prea târziu și ca să mai fii singur.

Moralistul de pică e născut în zodia Balanței

Etichete

abandon, alegere, alteritate, balanță, destin, dragoste, singurătate, suferinţă, zodii

Poți să fii slab și puternic în același timp. Poți folosi trei cuvinte să spinteci un suflet sau o armată de vorbe să îndupleci o minte. Să taci, ori să spui. Poți să tai în carne cu un cuțit de ceramică sau poți râde strident. Poți înjosi sau poți brava. Poți umili sau poți persuada. Poți intimida sau poți convinge. Îți poți asuma acest joc de putere ca o misiune sau ca o compensație. Poți să îți exprimi afectele sau să-ți manifești nepăsarea. Poți să discreditezi sau să încerci să înțelegi. Poți să negi sau poți să crezi. Să renunți sau să lupți, să-ți bați joc sau să admiți că o seamă de lucruri contează.

Dar mereu moralistul din tine se află în cumpănă. Mereu neconvins de neconvingerea lui, mereu radical în derută, mereu ipocrit în așa pretinsa verticalitate. Mereu sigur de nesiguranța lui. Mereu satisfăcut de neîmplniri, mereu încărcat de alții și plin de siguranță. Mereu confirmat de sine și infirmat de alteritate.

Poți să fii slab când ar trebui să fii puternic sau puternic când ai avea justificarea să fii slab. Dar asta nu a fost niciodată o opțiune. Tu ești o contradicție în viață, o negare perpetuă și o asumare neechivocă. Un rapt și o îmbrățișare. Pe cât de dulce, pe-atât de dureroasă.

Moartea alterităţii

Etichete

abandon, alteritate, înghiţire, dezamăgire, dezintegrare, deznădejde, Iona, minte, moarte, nimeni, nimic, renunţare, rătăcire, singurătate, suflet, tristeţe

Dezamăgirea e un cuvînt neputincios. E o noţiune ciungă şi superficială. Nu ar putea niciodată să descrie durerea celui care, odată mîngîiat, a întîlnit impostura. A celui care, iubind, a întîlnit indiferenţa. A celui care, întîlnind miracolul, a cunoscut abandonul. Care, căutînd alinarea, a întîlnit palma. Care, oferind totul, a întîmpinat refuzul. Care, căutîndu-şi locul, a întîlnit hăituirea. Care, cerînd ajutor, a întîlnit spatele. Nu, cel care constată că nu se poate baza pe nimeni şi pe nimic, nici măcar pe el însuşi, nu e dezamăgit. Nu e nici măcar îndurerat sau deprimat. E doar un om sfîrşit căruia nu i-a mai rămas decît aruncarea în bătaia tunului cu mîinile goale, cu sufletul sfărîmat şi cu mintea rătăcită. E omul care a pierdut tot ce nu a avut niciodată. E omul pentru care a murit credinţa în alteritate. E omul în care nu se mai poate deştepta nici o speranţă, nici o încredere, nici o dorinţă. Este omul a cărui voce interioră a tăcut şi nu-l mai strigă pe Iona. Pentru acel om s-a scufundat definitiv băncuţa de lemn din mijlocul sufletului, pentru că şi-a dat seama că aşteptarea nu are nici un sens. În lupta lui cu rechinii, nu mai nădăjduieşte decît să fie înghiţit odată pentru totdeauna şi digerat. Pentru că doar odată cu dezintegrarea lui va muri cu adevărat şi alteritatea din mintea şi inima lui. Şi asta-i va fi mai trist decît moartea.

Osînza căldicelului. O evaluare fierbinte

Etichete

abandon, adevăr, banal, confort, căldicel, echilibru, exces, extremă, facil, fata morgana, hibernare, iele, individ, mediocritate, obişnuit, plafonare, precar, provocare, renunţare, social, temperatură psihică

Ştiu faptele tale: nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, dacă ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te vărs din gura mea.” (Apocalipsa, 3, 15-16)

Dintotdeauna mi-a repugnat obişnuitul, cu toate categoriile, implicaţiile, sinonimele şi simpatizanţii lui. L-am asimilat fără excepţie aproape precarităţii, căldicelului, banalului, comunului, mediocrităţii, la limită,  chiar ordinarului (păstrînd şi conotaţia vulgară a termenului). Mi s-a părut formula, scuza, apanajul şi bordeiul sărăcăcios al celor săraci cu duhul, al celor neputincioşi, al celor puţin înzestraţi, conformiştilor fără ideologie, mefienţilor constitutiv, eternilor complexaţi şi abulicilor incurabili.

Fiindcă obişnuitul oferă un atare confort şi un echilibru fabricat ieftin şi facil de generaţii la rînd, avînd„calitatea” de a constitui opţiunea de-a fi a majorităţii oamenilor, acesta a căştigat teren şi legitimitate în faţa altor forme de-a fi mai reliefate, mai complexe, ce oferă posibilitatea unor perpetue provocări fiinţiale care implică verificarea neostenită a adevărului. De aici supremaţia banalului şi exilarea celorlalte formule existenţiale la periferia unde se primesc etichetele ciudăţeniei, extremismului, excesului. Astfel, excesivi, complicaţi sau neadaptaţi sînt aceia care refuză lucrurile primite de-a gata, care nu se compromit fiinţial şi nu se mutilează voluntar să doarmă cu pinguinii în pat, care nu ţin strîns vrabia în mînă de teama ciorii de pe gard şi care nu se prezintă „în regulă” la examenul neindulgent al opiniei publice.

Nici vorbă că ar exista vreo dificultate sau vreo provocare în a trăi în mijlocul banalului cotidian după „normele” lui. Temperatura psihică a fiinţei umane este acolo una indecisă, oscilantă în dreptul mediocrităţii, individul trăindu-şi viaţa cu „privilegiul” de-a fi un om social, dar ignorînd că se află în moarte spirituală, nemaiputînd să dezvolte pasiuni sau să se livreze trăirilor limită.

Nicicînd un om perfect social, adaptat fără vreun cusur formal vieţii printre semeni, nu va avea calitatea distincţiei, unicităţii şi nu va fi la rîndul său demn să constituie obiectul unei pasiuni a vreunui individ deosebit de ceilalţi. El va avea admiraţia nesăţioasă a celor asemenea lui – adică a mediocrilor – şi „podiumul” consacrat reuşitelor acestora. Cu greu se va mai putea lansa la vreun pol pulsatil al existenţei dacă s-a obişnuit să trăiască în afara crizelor şi febrelor fiinţiale, a suferinţelor şi fericirlor extreme. Însă, va beneficia de echilibrul inextricabil al unui pămînt sigur, nebîntuit de mişcări tectonice în stare să producă un cutrem destructiv decisiv, în măsură să-i răstoarne existenţa pe de-andoaselea total. Nu va fi ameninţat încontinuu de gropi fără fund, de oaze de apă în deşert, de fete morgana mascate în oameni sau de iele despletite, de draci împieliţaţi meniţi să demonteze turnuri de fildeş sau de îngeri care împrăştie briza absolutului. Nu va fi ameninţat nici de dezamăgiri, nici de posibilitatea de-a pierde ceea ce are – de aceea va putea să nu facă niciodată nimic cu adevărat temerar, deci cu potenţial constructiv. Va fi eternul plafonat care oricît s-ar căi nu ar mai putea să-şi întoarcă în răspăr cursul vieţii.

Se poate ca la un moment dat luptătorii cu morile de vînt, indivizii fără vreun căpătăi formal, obosiţi de căutările lor şi învinşi de provocările pe care şi le-au asumat mai mult ideatic decît pragmatic să tînjească după stabilitatea ordinarului şi după lipsa de neprevăzut a acestuia. Nici nu ştiu aceştia ce-şi doresc şi acceptă închiderea în mediocritate ca pe o consecinţă firească a salvării de eterna pribegie prin lume. De-şi dau seama că au greşit, va fi iremediabil.

Greu de spus dacă un om obişnuit este mai fericit decît unul neobişnuit sau ciudat (conform unei accepţii sociale cvasi-unanim împărtăşite). Însă cu siguranţă este mai mort fiindcă la temperaturile la care trăieşte nu are nevoie de o cantitate prea mare de energie. Consumul lui este redus la minim, ca al unui animal aflat în hiberanare. Altfel spus, îşi este sieşi resursă a ceea ce a acumulat cîndva. El nu mai e îndreptăţit să ceară nimic. A ales o formă de îndestulare echivalentă suficienţei care să-l menţină în viaţă vieţuire şi-atît.

Impotenţa unui anotimp

Etichete

abandon, amînare, despărţire, lumină, oameni, ploi, părăsire, renunţare, tergiversare, toamnă, vară

Nu ştiu de ce întărzie toamna. De ce lasă verii prilejul să-şi mai prelingă pe suflete lumina groasă, de consistenţa mierii, în fîşii căldicele. Pesemne că mai acordă oamenilor o şansă să aleagă ei înşişi clipa despărţirii de arşiţă. Ce greşeală! Căci de printre oameni rareori se găseşte vreunul care să priceapă din vreme cînd vine clipa renunţării, cînd e timpul să salveze razele de la a mucegăi în indiferenţă. Tergiversează neputincioşi o căldură improprie, maladivă. Trebuie să vină ploile, să semneze în clar un document de abandon în locul celor care nu au îndrăzneala resemnării.

Cuvinte de acces la singurătate (III)

Etichete

abandon, ardere, însingurare, însoţire, bolnav, demiurg, devenire, disperare, fiinţă, Iad, indiferenţă, insomnie, leucemie, naivi, părăsire, ratare, renunţare

Disperarea

Qui si convien lasciare ogne sospetto;
ogne viltà convien che qui sia morta.”

***

Vidi e conobbi l’ombra di colui
che per viltade fece il gran rifiuto.

(Dante Aligheri, Infernul)

La uşa din dosul Iadului

Acolo unde ordinea lucrurilor se inversează – unde somnul devine insomnie şi trezia somn, unde dragostea devine indiferenţă şi indiferenţa devine afect, unde suferinţa devine hohot şi veselia devine suferinţă, unde mîngîierea devine palmă şi palma devine alint, unde ambiţia devine renunţare şi renunţarea devine scop, unde glasul devine tăcere şi tăcerea devine strigăt – şi-a făcut culcuş disperarea. Acolo nu se mai duc lupte, acolo sînt exilaţi învinşii, proiectele ratate ale demiurgilor amatori. Acolo nu există contradicţii, nu se izbesc vasele de sînge între ele pentru transfuzie, doar sîngele fiinţei însingurate se decolorează haotic cu globule albe, ca şi cum s-ar droga inutil. Leucemia păstoasă cuprinde spiritele şi împrăştie mirosul de sfîrşit de lume ca într-un crematoriu pentru ciumaţi. Paradisuri imaginare ale promisiunilor neţinute li se perindă bolnavilor prin faţa retinei. De ce s-au lăsat păcăliţi că vor primi la fiecare masă de frupt fărămituri de devenire? Aşa le-a trebuit naivilor ce-au crezut în făgăduiri numai de ei auzite şi şi-au vîndut sufletul fără negocieri celui care le-a oferit tobogan pentru creşterea unei fiinţe noi. Acum îşi mănîncă pielea şi îşi rod oasele fiinţei lor uitate, la care nu se mai pot întoarce. Pe aceşti supuşi visării maladive, obsesiilor ardente îi supune la capătul iluziei legea disperării. Îi condamnă fără drept de apel la părăsire, ca pe nişte greşeli care nu suportă îndreptare. Pînă şi poarta de la capătul Iadului le este închisă. Demiurgul le-a făcut doar intrarea, nicînd nu le-a garantat însoţirea. Să-şi trăiască pînă la nebunie vina!

Mlaştina omului obosit

Etichete

abandon, înec, dezgust, laşitate, lene, mlaştină, oboseală, om, plictis, renunţare, salvare

Nimic nu e mai periculos pentru individ decît complacerea în plictis şi‑n lene. Lăsîndu‑se dominat de nemulţumiri profunde, de neajunsuri esenţiale, de frustrări legitime, se afundă pe zi ce trece în propria mizerie ca într‑o mlaştină. Pe măsură ce trece timpul fiinţa devine din ce în ce mai irecuperabilă. Se mănîncă pe interior, se degradează pe dinafară. Nu mai este în stare să se motiveze, să se determine. Adîncit şi inert în starea sa, omul ratează toate posibilităţile de salvare ce i se oferă. Întoarce privirea de la mîinile întinse pentru a‑l scoate din mocirlă, pentru că pentru el totul a devenit lipsit de sens. Cu toate astea, omul care se scufundă nici nu este indiferent, nu are un confort al lenei. El este omul obosit de sine şi de toate, căruia îi trebuie din exterior mai mult decît o mustrare strigată de la distanţă. Cu fiecare clipă în care simte că se afundă mai mult devine mai disperat în paralizia şi‑n neputinţa lui, mai dezgustat de sine. Viciul lui suprem este renunţarea cleioasă ca o pînză de păianjen. Idealizîndu‑şi trecutul, tînjeşte după acea vîrstă de aur cînd, în virtutea naivităţii şi‑a obstinaţiei de‑a deveni şi de‑a se construi, se arunca în toate provocările. Cînd se gîndeşte la cît de curajos era şi la cît de laş a devenit! Cît de multe visuri avea şi cîte corăbii i s‑au înecat! Fără doar şi poate, prematur. Dar, asta e. Ce să mai facă acum? El ar face, dac‑ar putea. Aşa îşi spune, anesteziîndu‑şi conştiinţa. Întreaga lume se mişcă în jurul lui, provocîndu‑i nostalgii. Oricum, dacă s‑ar putea motiva să iasă din mizeria asta, ar fi defazat. Cîte lucruri a pierdut, cît de departe i‑au devenit toate! Cum să se mai întoarcă la ceea ce a abandonat? Cum s‑o mai ia iar de la capăt, acum cînd a văzut că viermele învinge de fiecare dată? Şi totuşi, aşa nu poate rămîne. Îi era fără doar şi poate mai bine înainte. Ar vrea să ierte toate ticăloşiile, să uite toate dezamăgirile. De fapt, pesemne că a şi trecut peste ele, văzînd că mai rău e fără rău. Cît ar vrea să mai găsească o justificare, să se întindă după o nouă iluzie, să se cufunde într‑un supliciu constructiv şi nu într‑unul destructiv. Este oare prea tîrziu?

Nespusul

Etichete

abandon, clipă, confirmare, declaraţii, evidenţe, fericire, jubilaţie, negare, nespus, tăcere

Tînjind inutil şi disperat după cuvinte uiţi să citeşti. Refuzînd să crezi în realitatea unei priviri, în adevărul unei tăceri şi în evidenţele dindărătul vorbelor, te oglindeşti în prăpastia nihilismului şi a renunţării, ca într-o oglindă falsă, dar aparent fără cusur. Avînd nevoie în mod precar, juvenil şi orgolios de mărturisiri şi declaraţii sterpe pe care oricum nu le-ai lua în seamă, acestea dezgustîndu-te în mod barbar, te îndepărtezi pînă la limita abandonului şi negării de lucrurile cu adevărat importante şi de oamenii esenţiali. Capeţi un soi de miopie existenţială, care te îneacă în dezgustul de tine pînă la iminenţa vie şi perfect justificabilă  a sinuciderii. Plînsul ore în şir, în cel mai rece colţ de cameră e atunci invenţia ta, rezultată din neputinţa de a mai crede şi de a te mai încrede. De a mai crede că încrederea în sistemul de iluzii nu este doar necesară, ci şi propriu-suficientâ, prin Altul. Încrederea în Nespus e iluzia encriptată la nivelul substanţelor metabolizante ale fiinţei. În acel sentiment de nespus, în acele cuvinte nespuse pe care te-ai grăbit să le negi reproşîndu-le că nu au existat, deşi toate simţurile au complotat împotrivă-ţi. Nespusul e perfect ambivalent: e minciună şi adevăr, ascundere şi dezvăluire, e realitate şi iluzie, e convingere şi îndoială. Receptat în conştiinţă e totul: e raţiune de dincolo de conştientizarea voluntară, e bucurie pură, e abandon, e jubilaţie şi e fericirea  aceea perfect autentică de-o clipă, cînd ai prins alteritatea de-un picior şi n-ai vrea să-i mai dai drumul. Dar Nespusul e şi formă de retragere şi de asumare a recluziunii cînd ştii că viaţa ta afectivă trebuie să rămînă în spatele uşii interzise de dragul celor mai de preţ certitudini.