• Ce-am de scuipat din gînduri

Pe culmile conştientizării

~ din prea multă luciditate

Pe culmile conştientizării

Arhive categorie: Idei

Povestirile incredibile ale lesbienelor mele triste (I)

15 Vineri ian. 2016

Posted by Laura Păuleţ in Idei, Poveşti muritoare

≈ Scrie un comentariu

Etichete

adolescență, destin, iubire, lesbiene, singurătate

Când i-a luat mâna într-a ei erau în vestibulul unei săli de teatru. I-a întors-o și i-a dezgolit în căuș, trei linii goale și paralele ca blestemul unui destin. Dar era un destin împărtășit, căci plama stângă a lui Lili avea tăieturi identice cu-ale sale, de parcă s-ar fi născut amândouă la începutul sfârșitului, cu palmele lipite una de alta, când dragostea a fost separată de viață, iar dreptul la iubire, eviscerat din Univers.

Inima Cristinei o luase la goană, gândurile i se prelingeau pe încheietura mâinii, ispitite cu o mângâiere, pretins impasibilă, într-o strânsoare care-i urca insidios, într-un fior redundant, prin toate terminațiile nervoase, în amigdală și-napoi. Din senin, damnarea unei singurătăți predestinate căpăta o aură romantic-incestuoasă. Singurătatea împărtășită cu altul său identic, cu geamănul, contaminată de-o excitație aparent nevinovată, îi dădea Cristinei, neașteptat, un sens vieții închircite în bâlbâială, taină și spaimă.

— Ai mâna la fel ca mine. O mână de om singur. Dar tu nu trebuie să fii ca mine!

Și-i închise liniile în pumn. Și-n tăcere. Avea să înceapă reprezentația.

***

Cristina purta în seara reprezentației costumul de mire, verde-ou, croit drept, al lui taică-su. Care-i ședea paralel pe lângă corpul firav, androgin, și-i acoperea mâinile peste încheieturi. Cristina avea să-l joace pe Chiriac, amorezul ambetat de amor, alături de o Vetă, urâtă și nespălată, din aceaași clasă cu ea. Fuseseră „cuplați”, pe principiul înălțimii, pentru un festival de teatru destinat liceenilor. Doar că Veta mirosea a prăjeală și-a unosare. Și pe Chiriac îl ambeta numai de scârbă.

Cristinei îi fusese dat un rol de consolare. De bărbat, că era înaltă. Cea mai cuminte și timidă fată din clasă care-și înghițea cuvintele înainte să le rostească, căptătase un rol într-o piesă. Și acesta era un motiv de emoție și bucurie pentru fata închisă-n sine ca-n promisiunea unui damnări pe viață. Lili i-l dăduse. Deși Cristina ar fi vrut să-l joace pe Nae Cațavencu, dintr-o scrisoare pierdută, că parcă ăla nu era chiar așa de prost. Dar s-a mulțumit și cu tajghetaru. Era să nu primească nimic, deși repetase ore-n șir replicile, căutând să-și stăpânescă bâlbele. Nimeni n-avea încredere c-ar fi putut să ducă un rol până la capăt fără să se împiedice în silabe. Doar Lili se părea c-ar fi avut.

***

— Ce face actorul meu preferat?

Așa i-a zis în ziua aceea, când i-a citit destinul în palmă. Nu știa că e actorul ei preferat fiindcă n-o băgase niciodată în seamă. Cristina doar stătea pe margine privind Vetele cum i se încolăcesc în preajmă. Râzând, strângându-se în brațe, cochetând. Era sigură că de ea nici nu-și dăduse seama că există. Ce i-ar fi putut atrage atenția la fata din banca a doua de la geam, mereu îmbrăcată în blugi și tricou polo, nemachiată și cu părul prins în coadă de cal, care n-avea darul cuvintelor înșirate măiastru pe hârtie?

Nimic. A fost clar și mai încolo, când Cristina aveai să-i încredințeze spre prelungire, una dintre liniile din palma ei.

Va urma.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Eternul (ridicol) feminin de ziua lui

08 Duminică mart. 2015

Posted by Laura Păuleţ in Idei

≈ Scrie un comentariu

Doamnelor, ce vă mai place să vă mințiți singure! Și ce bine vă iese! Nici măcar nu trebuie să o facă bărbații, vă descurcați Dumneavoastră și singure în a îmbrățișa falsa tiradă a zilei de 8 Martie.

post-45713-cow-hair-in-wind-gif-Imgur-blo-krMx

Vă crește inima și stima de sine când „boul, porcul, prostul, animalul” căruia mai ieri i-ați fi dat cu farfuria de ciorbă în cap vine la Dumneavoastră cu un băț de floare, c-un sărut pe obraz și cu un „La mulți ani!” sec. Ei, și ce dacă mai ieri vă smulgeați părul din cap și de pe picioare din pricina lui, de cât de „bou porc animal…” (da, înșiruirea de mai sus) este, „măcar azi” și-a spălat păcatele, a meritat să vă pierdeți mințile și să vă faceți frumoasă. El, care nu face de obicei nici un gest, uite „măcar azi” a făcut ceva. „Înseamnă că mă iubește!” Nu, doamnelor, nu înseamnă, nimic, d-apăi că v-ar fi iubind. Sau poate că v-a postat pe wall o felicitare despre cât de minunată sunteți cu re-share de pe o pagină populară. Un mesaj cu vreo 20.000 de share-uri. Original, din suflet. Toată v-ați topit, ați fost numai o emoție. Frumos, frumos, adevărat, autentic. Ori, stați, poate v-a adus un întreg buchet de trandafiri, „de ăia scumpi” cu amabalaja de staniol sau s-a îndurat să vă scoată la o cină în oraș, ori la film. Deja v-a făcut praf! Ce contează că nu v-a fost alături când v-a fost al naibii de greu, că nu v-a ascultat când aveați nevoie să vorbiți, v-a lăsat baltă când vă era rău și nu v-a ajutat măcar c-un sfat când vă luați câmpii de exasperare? Uite, „măcar acum” face ceva drăguț, nu s-a mai purtat ca un dobitoc. Se străduiește! Cine știe, poate la noapte facem chiar dragoste (dragoste, nu sex, da, să fie clar) cu Dumneavoastră, ce v-ați putea dori mai mult? Puteți să vă updatați chiar și statusul pe Facebook, cu un set de minim trei poze cu buchetul de flori și precizarea „feeling loved” sau „feeling special”. Doar toate prietenele Dumneavoastră cu care v-ați felicitat pentru cât de femei și pentru cât de faine sunteți au făcut același lucru. Nu contează că patul a stat rece prea mult timp și că orgasmul e mimat. Pe Facebook nu se vede asta.

Doamnelor, linișitiți-vă! Nu sunteți nici puternice, nici frumoase, nici minunate, nici excepționale, nici apreciate, nici un mister universal. Sunteți slabe, fraiere, banale, de cele mai multe ori isterice și absurde, o adevărată pacoste pentru bărbați. Nu sunteți unice, speciale, indispensabile, sunteți comune și înlocuibile. Nu sunteți stimate, respectate, admirate. Cel mult folosite. Lucru consimțit de Dumneavoastră, care de bunăvoie vă lăsați iluzionate, prostite, fraierite și acceptați statutul de obiect. Stările Dumneavoastră de spirit în care vă vine să vă aruncați în fața metroului nu au nimic înălțător, de Ana Karenina în ele, citatele motivaționale pe care le postați, revistele de lifestyle feminin și cărțile de „dezvoltare personală” pe care le citiți nu vă fac să păreți mai rafinate și mai deștepte. Doar vă fac mai proaste și mai ridicole.

Doamnelor, chiar nu vă dați seama că justificați misoginismul bărbaților?

P.S. De ziua Dumneavoastră, singurul lucru care ar trebuie sărbătorit este capacitatea pe care o aveți în a vă putea păcăli în continuare că nu sunteți degeaba.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Somn și cutii

22 Duminică sept. 2013

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Idei, Literal şi pseudo-literar

≈ Un comentariu

Etichete

colivia de aur, frustrare, ieșire, iubire, realitate, Rene Magritte, visare

TLa-Therapeute-1941-Gouache-sur-papier (1)u ai escamotat-o, eu am încercat să o provoc. Mi-ai zis că nu e de luat în seamă, m-ai îndemnat să fugim de ea. E drept că eu n-am vrut. Eu voiam s-o cunosc mai bine. S-o las să intre în mine, să mă pătrundă. Pe cît de frică-mi era, pe atît de mult doream să o întîlnesc. Nu știu dacă ai înțeles tu cît mă strîngea colivia de aur. Era atît de strîmt, cald și bine acolo, încît am vrut să mă umplu de libertatea înghețului. Am vrut ca ea să mă taie, să mă sfîșie, să îmi distrugă visurile și să-mi nimicească speranțele. M-am așteptat să mă înșele, dar nu să mă păcălească. M-am așteptat să mă doară, dar nu să mă răpună. De ieșirea în lume vorbesc, desigur. Tu mi-ai zis să mă întorc la tine, sau la mine; nu mai știu, fiindcă oricum, tot aia era. Însă eu voiam ca să intri tu însuți în ea. Da, în lume, în realitate.  De data asta să escamotezi tu. Să ieși tu din colivia ta, aceea blindată cu panglici de fum. Aceea în care niciodată nici n-a plouat cu aur, dar nici cu cenușă. Să ieși ca să vii înspre mine. Să ieși ca să simți și tu dezamăgirea. Ca să pot să-ți demonstrez că am avut dreptate. Aici, afară, cu mine, e frig. Libertatea ustură, încarcerarea devorează. N-ai de ales decît între totul și nimic, așa e în realitate. Tu zici să ne învelim în disonanțele noastre, că o să ne fie bine. Și totuși ne ia frigul în tușe groase. N-avem cu ce, dragă, să ne ținem de cald, doar dacă ne scuturăm de sentimente. Tremurăm deja sau ne prefacem că încă ne mai împotrivim? Hai să dormim.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Mă numesc Cea-Fără-De-Nume

04 Miercuri sept. 2013

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Idei, Terapie de şoc

≈ Scrie un comentariu

Etichete

anxietate, disperare, frică, gînduri, inimă, renunţare, sine

ImagineTrăiești cu ea înfășurată în jurul gîtului. Trăiești cu ea pe limbă și în cerul gurii. Trăiești cu ea curgîndu-ți prin aortă. Trăiești cu ea lăfăindu-ți-se printre dendrite și axoni. Trăiești cu ea în pat. Trăiești cu ea în mijlocul oamenilor. Oricît de singur ai fi, ea te însoțește. Chiar și însoțit de-ai fi, n-are nici o jenă de-a te însoți și ea. E lîngă tine cînd adormi. E tot lîngă tine și cînd te trezești. Cînd vrei să stai. Cînd vrei să mergi. Cînd vrei să lucrezi. Cînd vrei să visezi. Cînd ești bucuros, mai cu seamă. Dar și cînd ești trist, cu predilecție. Nu ca o umbră, ci ca un stalker. O simți cum îți sărută pielea gîtului și cum coboară în jos, pînă la vîrful degetelor de la picioare. Nerușinata te face să zvîcnești din toți mușchii pe măsură ce-ți mușcă ascuțit din viscere. Hohotul ei devine hohotul tău. Sînteți aceeași ființă. Contopită cu ea te strîngi ca un melc în tine, pînă împietrești. Nu simți nimic. Numai pe ea o simți, știi că e acolo. E cu tine. Te adulmecă, te așteaptă, te pîndește. Se joacă printre simțurile tale de-a baba oarba. Îți rumegă gîndurile, se burică în colțul din interior al ochilor, îți înfige cuțite jos, în pîntece. N-ai văzut-o niciodată. Dar ți-ai închipuit-o drept cea mai înspăimîntătoare creatură din lume. Urîtă peste poate, detestabilă dincolo de cuvinte. Nerușinata poartă chipul tău, ți-a confiscat iluziile, ți-a furat visurile, ți-a tulburat convingerile, ți-a masacrat îndrăznelile. Nu știi precis dacă era acolo cînd te-ai născut, dacă e rodul unui blestem, dacă e vina cuiva sau 14ANXIETY-blog427dacă nu cumva tu, nesăbuitule, ai chemat-o la tine. Te întrebi dacă cei din preajmă știu de relația voastră. Te întrebi dacă mai are frați sau surori care trăiesc tot așa, ca paraziții, în țesătura altora ființe. I-ai întreba – ei cum trăiesc? cum se suportă? cum îndură? cum de mai trăiesc? s-au resemnat oare? se drogheză? beau? iau pastile? cred? se roagă? mai luptă? sau au renunțat? Vrei să încerci și tu ce au încercat ei. Poate funcționează. Ai face orice să te descotorosești de ea. Te-ai pune în genunchi, te-ai tîrî peste pietre, ți-ai spinteca burta, ți-ai spinteca țeasta – nu e ceva ce n-ai face, doar doar s-ar desprinde de tine morbul negru care ți s-a depus ca un var negru pe plămînt, ți s-a ghemuit în stomac ca un cuib de șerpi și ți s-a instalat în ficat ca un munte. Parcă suferi de o boală terminală care nu te mai omoară. Niciodată nu te omoară, nenorocita. Mereu te lasă în viață, să o iei mereu de la capăt. Te strînge de gît, pînă îți ia suflul, dar nu de tot, niciodată de tot. Ea trăiește prin tine, se hrănește din frica ta, are orgasm la fiecare dintre renunțările tale, se bucură copios de eșecurile pe care ți le asumi, se desfată ca un motan cînd îi cedezi total controlul asupra vieții tale, cînd din pricina ei renunți la tot și la toți. Dar nu te teme. Ea va trăi veșnic și nu te va părăsi niciodată.

Sursa ilustrațiilor: http://opinionator.blogs.nytimes.com/category/anxiety/

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

By(e)pass

19 Miercuri iun. 2013

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Idei, Neordinea mea şi-a lumii

≈ 2 comentarii

Etichete

amărăciune, bypass, iubire, renunţare, suflete moarte

Vine o vreme cînd toate lucrurile pe care le iubești îți aduc numai amărăciune. Care în loc să te alimenteze cu energie, te înseminează cu otravă. Nu deodată, ci cu picătura chinezească. Ți-e din ce în ce mai rău, de pe-o zi pe alta. Urci scările greu, te sufoci, ești obosit degeaba. Întîi nu mai vezi drumul, apoi nu mai vezi sensul, și mai apoi nu te mai vezi pe tine în lume și pe alții-n lume. „Boala” evoluează de la demotivare centrată pe sarcină, la incapacitatea de-a te mai trezi dimineața. De la stări proaste, pînă la momente de colaps. De la indispoziții, pînă la adevărate crize. De la nefericire, la gîndul (aparent) temerar al suicidului. Ceea ce odată te hrănea, acum te devorează pe dinăuntru, ca o boală autoimună. E musai să te tratezi, fiindcă altfel ai să mori. Dar cum să te tratezi de tine însuți? Cum să accepți că tu ești problema, tu cu țesătura ta de reprezentări, de percepții, de credințe, de visuri, de valori? Cum să te-mpaci cu ideea că răul e parte din tine, că e ceea ce te ține în viață și te distruge în același timp?

ImagineDar parcă spuneam că vine o vreme. Oare boala să se fi declanșat de la vremea asta? Oricum ea era acolo și mocnea. Dar, totuși, ceva e cu vremea asta. E sufocant și uscat pe-aici. Copacii s-au golit de frunze și pămîntul crapă de amărăciune. Iar tu respiri greu. Te doare aerul tras în piept. Nimic din ce e curat nu-ți mai priește. Amărăciunea asta e de la ceva ce nu mai e și a fost, de la ceva ce nu mai e cum a fost. Oare să nu mai iubești înseamnă să trăiești fără un organ vital în minus? Se poate. Dar ce te faci dacă acela trebuia musai extirpat ca să îți pot duce viața în continuare? A trăi fără suflet nu e ca și cum ai trăi fără un rinichi, dar e ca și cum ai încerca să urci muntele fără un plămînt. Dar stați. De ce ne-am grăbit să extirpăm plămînul? Totul se putea realiza mai lesne printr-un bypass la inimă, în așteptarea rîndului la banca de suflete moarte.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Teste grile pentru eroii tragici

28 Marți mai 2013

Posted by Laura Păuleţ in Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii

≈ Scrie un comentariu

Etichete

a schimba lumea, bolovan, comenzi, Don Quijote, lume, mituri, povară, Sancho Panza, Sisif

ImagineDon Quijote, gata cu joaca, de acum trebuie să bifezi. S-a terminat cu lupta pentru a schimba lumea. Trebuie să iei căsuță cu căsuță și să îți faci datoria. Ai prestat ori ba? Viața e un șir de întîmplări care trebuie programate și îndeplinite. Nu contează cum. Trebuie doar să fie la momentul potrivit pentru ceilalți. La timp, cum s-ar zice. Urgent, acum, ieri. Da, te-ai prins, nu trebuie să comentezi prea mult. Nu, nu e vorba de timpul tău personal, de acela nu-i pasă nimănui. Nu ai de răspuns la întrebări deschise pe lumea asta, nu există loc de explicații. Ai de dat un test de tip complement simplu. Trei opțiuni și nici o idee? Nu contează, alege una. Repede, că sîntem contra timp. Sancho Panza, unde ești? Nu e nimeni aici. Ia și bifează.

Sisif, gata cu împinsul bolovanului la deal. Ar trebui să începi să te gîndești să miști lucrurile într-o direcție productivă. Sînt atîtea lucruri de făcut pe lumea asta. Este nevoie de tine. Adică nu de tine propriu-zis, ci de mușchiul tău. Efortul tău ne-ar putea fi de folos. Avem ce suge din vena ta. Cîți oameni sînt dispuși să-și investească toate resursele fizice și sufletești ca să împingă fără rost un bolovan? E păcat, te irosești, zău așa. Ai putea cîștiga bani din munca asta. Și ar putea cîștiga și restul lumii. Dar, dacă nu vrei, ce putem să-ți facem? Așa ești tu. N-ai decît să te irosești. Totuși, insistăm, ai putea să faci lucrurile să se miște pe lume. Dar împinge dracului povara la vale, că e mai ușor.

Don Quijote, de unde te-ai ales cu bolovanul ăsta? Sisifule, nu cumva ai confundat miturile? De unde ideea asta că a împinge un bolovan la deal ar putea schimba lumea? E destul de evident și pentru un naiv că nimănui nu-i pasă și că, pînă la urmă, bolovanul tot pe suflet se prăvale.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Ibovnica de stepă

19 Miercuri ian. 2011

Posted by Laura Păuleţ in Cioranisme şi exhibiţionisme, Declaraţii de iubire, Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele

≈ Scrie un comentariu

Etichete

ademenire, curvă, cuvinte, dorinţe, glas, pasiune, porniri, tăcere

Tăcerea e o curvă. Ţi se oferă toată, să-ţi ostoiască dorul şi pasiunile în nopţi nesfîrşite de spaime şi în zile plesnind de gînduri. Te laşi în poalele ei cel mai adesea de nevoie, din neputinţă, din lehamite sau renunţare. E comodă ca un fotoliu de piele pe care te poţi trînti oricînd, fără a trebui să fii primit. Îţi ţine loc şi de realitate, şi de vise, şi de visuri, şi de ficţiune. Nu trebuie s-o asculţi niciodată, vorbele trec prin ea ca printr-o perdea de fum. Tu nu crezi că poţi să te ascunzi după ea şi totuşi îţi place jocul ăsta dintre aparenţă şi esenţă, atît de ascuns şi-atît de evident. Oricum ea ştie totul despre tine, iar tu n-ai de ce să ştii nimic despre ea. Ea-ţi e pepinieră de strigăte şi-ţi mănîncă toată ecourile, pînă nu ţi le mai auzi nici tu însuţi. Şi asta-ţi e de ajuns, fiindcă vrei doar ca să ţi se piardă urma glasului.

Tăcerea asta a ta este ademenitoare ca o zînă şi nesatisfăcătoare ca o păpuşă gonflabilă. Ţi-e însoţitoarea canibală în care îţi înăbuşă fiinţa plurală, pornirile şi dorinţele. Dar tu nu cauţi plăcerea şi cu atît mai puţin vreun crîmpei de fericire. Îţi convine să te simţi pierdut în ea ca pe-un drum la îndemînă pe care ţi l-ai ales dintr-un infinit de posibilităţi, închis. E aşa de strîmtă tăcerea asta a ta, n-ai spune că a încăput tot lungul şir de pasiuni eşuate în ea.  Tot ce te interesează e că ai loc destul să-ţi pierzi minţile cu ea şi-n ea. Singura convenţie, necesară şi suficientă e să nu scapi vreodată vreun cuvînt. Fiindcă cuvintele destramă vraja şi divulgă secretul: că ea, tăcerea, a fost singura de pe lume care a fost mereu numai a ta.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Cînd memorabilă e doar umilinţa

18 Joi feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Masochismul nostru cel de toate zilele, Mizerii inumane, Neordinea mea şi-a lumii, Terapie de şoc

≈ Un comentariu

Etichete

animale, aprecieri, aroganţă, ceilalţi, complimente, căşldură, dispreţ, distanţă, injurii, laude, masochism, mustrări, Nochevieja, oameni, oameni minunaţi, oprobriu, perdaf, pretenţii, reproşuri, răutate, tînjire, umilinţă

Oameni şi ne-oameni

Sînt oameni cărora le-au fost destinate dintotdeauna complimentele, laudele, aprecierile, măgulirile şi unii care s-au ales mereu numai cu observaţii, mustrări, injurii, reproşuri. Nici nu e de mirare că primii sînt cei care, deşi nu-i întrec pe cei din cealaltă categorie în privinţa calităţilor fizice sau intelectuale, trec răzbătător prin lume, dominîndu-şi vecinătăţile, doar cerînd ce-şi doresc cu o bătaie mofturoasă din picior. Cei educaţi că sînt cei mai buni, ce mai frumoşi, cei mai deştepţi îşi permit mereu să facă nazuri fel de fel, să impună pretenţii şi condiţii celor din jur. Sînt cei ce apelează la şantaj sentimental şi la frecare ca mijloc pentru a obţine ce-şi doresc. Şi obţin. Pe lîngă ceea ce-şi doresc şi calificarea de „excepţionali”, „minunaţi” sau „talentaţi”.  Uneori De cele mai multe ori fără a face nimic. Chiar sînt invitaţi ca şi cum ar fi nişte oaspeţi de seamă la „pupitrul” unei slujbe bănoase sau în preajma vreunui om minunat. Acolo sînt alintaţi, îngrijiţi să le fie cald şi bine, recompensaţi pentru orice nimic şi glorificaţi doar pentru că sînt. Spre deosebire de aceştia, cei învăţaţi să suporte umilinţe, să  fie certaţi şi perdăfuiţi aproape cu orice prilej, nu cer niciodată nimic. Acceptă orice slujbă de mizerie, stau în preajma unor indivizi a căror companie nu-i încîntă defel, doar pentru că se gîndesc că ceva mai bun nu li se cuvinte întrucît nu au făcut niciodată nimic memorabil. Mai mult, lor le rămîne doar să tînjească după ce şi-au dorit să aibă, dar le-a revenit celor care au cerut. De obicei sînt lăsaţi cu ochii în soare asemenea unor animale cărora li s-a închis uşa de la intrare în nas şi ei au trebuit să rămînă pe preş. Iar cînd, surpinzător!, neaşteptat!, incredibil!, la capătul unui travaliu li se împlineşte o dorinţă cît de nesemnificativă, se simt nedemni de o asemenea favoare a destinului şi exultă de parcă ar fi primit în dar luna de pe cer. Sătui de a se avea numai pe sine şi nimic altceva, îşi asumă să fie ei cei care îi caută pe cei dragi, care se preocupă, cărora le pasă, care le preiau grijile ca şi cum ar fi ale lor, fără a aştepta în schimb măcar vreo mîngîiere şi bucurîndu-se de orice „os”, chiar dacă e aruncat cu dispreţ din prag.

Mergînd pe stradă, îi veţi distinge uşor pe unii de ceilalţi. Cei obişnuiţi cu laudele şi mîngîierile vor fi cei mai şterşi, dar însoţiţi, senini, optimişti şi surîzători. Cei supuşi mustrărilor vor fi stridenţi ca apariţie, poate chiar excentrici, mereu singuri, cu sarcasmul şi ura întipărite pe chip.  Primii vor apărea prietenoşi şi calzi, cei de pe urmă răi, distanţi şi aroganţi. Nici nu ar putea fi altfel cei învăţaţi dintotdeauna cu ocara. Ei vor căuta mereu, paradoxal, să atragă numai oprobriul şi dispreţul celorlalţi, fiindcă neprimind niciînd vreo vorbă de bine, au fost nevoiţi să uite de nevoia de căldură şi apreciere din inima lor. Unii îi numesc masochişti.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Viaţa în jurul catedrei (II)

16 Marți feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Eu şi contra eu, Frustrări la persoanele I, II şi III, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Neordinea mea şi-a lumii

≈ Scrie un comentariu

Etichete

admiraţie, învăţare, concepte, cunoaştere, cuvinte, cărţi, faptă, gîndire, Idei, impostură, intelect, invidie, legitimare, privilegiu, proşti, senzaţii, trăire, trăiri, viaţă, vorbă, şcoală

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Lecţia despre cerc

09 Marți feb. 2010

Posted by Laura Păuleţ in Declaraţii de iubire, Idei, Ideologii obsesii fetişuri, Literal şi pseudo-literar, Vremuri de beţie la singular şi la plural

≈ Un comentariu

Etichete

alteritate, aşteptări, cerc, dezamăgire, gimnastică, greşeală, lecţie, schizoid, sine, voinţă

: Scrisoare

Mai ştii cercul acela pe care mi l-ai desenat? Tot mă chinui să încap în el. Îmi întind muşchii voinţei, îmi sfidez împotrivirea oaselor şi-mi ignor durerea din articulaţii. Cîndva sper că voi reuşi să-ţi împlinesc aşteptările. Aşa-mi construiesc zi de zi rostul, încercînd să nu te dezamăgesc, închinîndu-mă cercului şi cerîndu-i iertare cercului cînd mi se pare că i-am strîmbat conturul cu o gimnastică schizoidă.

[…]

Să ştii că, şi atunci cînd greşesc, greşesc tot fiindcă nu vreau să strîmb cercul… fiindcă ştii tu?… cercul acela e viaţa mea şi viaţa mea e încercarea mea de-a încăpea în el…

[…]

P.S. Mă sperie momentele cînd nu mai cred în cerc, parcă nu-mi mai încap în fire şi nu-mi mai găsesc loc în lume. Nu că ar fi vreun loc în lume pentru mine, dar locul meu e în cercul acela desenat de tine şi măcar pe acela sper că nu mi-l poate lua nimeni. Nici măcar tu.

Evaluează asta:

Împărtăşeşte:

  • Facebook
  • Twitter
  • Email
  • Pocket
  • Mai mult
  • Reddit
  • Imprimare
  • Pinterest
  • LinkedIn

Apreciază:

Apreciere Încarc...
← Articole mai vechi

Argument şi anti-argument


„Viaţa unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuţi să scrie.” (Florin Iaru)

***

„Scriu ca să mă justific.” (Bernanos)

***

„Prin scris, realitatea devine ficţiune.” (M. V. Llosa)

Soiuri de gînduri

  • aka Lleida (51)
  • ¡Romania is my country! (8)
  • Cioranisme şi exhibiţionisme (30)
  • Declaraţii de iubire (75)
  • E de bine (2)
  • Eu şi contra eu (148)
  • Frustrări la persoanele I (3)
  • Frustrări la persoanele I, II şi III (161)
  • Idei (111)
  • Ideologii obsesii fetişuri (170)
  • II şi III (1)
  • Literal şi pseudo-literar (21)
  • Masochismul nostru cel de toate zilele (109)
  • Mizerii inumane (52)
  • Neordinea mea şi-a lumii (158)
  • OMG! (39)
  • Poveşti muritoare (10)
  • Terapie de şoc (51)
  • Vederi şi viziuni cu oameni şi locuri (12)
  • Vremuri de beţie la singular şi la plural (112)

Fierbînde

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Tării

  • Să nu știi ce vrei. O lecție de preacurvie
  • Un rol pe care nu pot să-l mai joc
  • Am făcut mereu ceea ce trebuie. Și niciodată nu a fost bine
  • Lașitatea de a fi diferit
  • 10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Părerea voastră

Catia Popa la Lașitatea de a fi diferit
Radu Leb la Lașitatea de a fi diferit
Lașitatea de a fi di… la Viaţa în jurul catedrei (…
Laura Păuleţ la Lașitatea de a fi diferit
Alexandra Crucianu la Lașitatea de a fi diferit

Ne citim

  • Ariciu' de Blogspot
  • Art de vivre
  • În căutarea eului pierdut
  • Când te doare lumea
  • Cinemateca lu' Zăvoi
  • Impresii scoase la mezat
  • Istorii imaginare
  • LIfe with a capital L

Toate-s noi şi vechi îs toate

  • ianuarie 2018 (1)
  • ianuarie 2017 (3)
  • ianuarie 2016 (3)
  • septembrie 2015 (2)
  • martie 2015 (1)
  • decembrie 2014 (1)
  • noiembrie 2014 (4)
  • octombrie 2014 (12)
  • septembrie 2013 (2)
  • august 2013 (1)
  • iunie 2013 (1)
  • mai 2013 (6)
  • august 2011 (1)
  • aprilie 2011 (2)
  • martie 2011 (1)
  • ianuarie 2011 (1)
  • noiembrie 2010 (2)
  • martie 2010 (2)
  • februarie 2010 (10)
  • ianuarie 2010 (14)
  • decembrie 2009 (10)
  • noiembrie 2009 (9)
  • octombrie 2009 (9)
  • septembrie 2009 (17)
  • august 2009 (8)
  • iulie 2009 (15)
  • iunie 2009 (12)
  • mai 2009 (10)
  • aprilie 2009 (17)
  • martie 2009 (15)
  • februarie 2009 (9)
  • ianuarie 2009 (10)
  • decembrie 2008 (16)
  • noiembrie 2008 (22)
  • octombrie 2008 (19)
  • septembrie 2008 (13)
  • august 2008 (9)

Apucă din zbor

abandon absurd adevăr afect alegere alteritate ascendent aşteptare bucurie Catalunya ceilalţi celălalt copii cuvinte căcat cărţi delir demers destin devenire dezamăgire disperare dragoste erasmus esenţial eu existenţă farsă fericire fiinţă frustrare gol gînduri iarnă Idei iluzii individ Iona iubire lene libertate lleida lume lumină minciună mizerie moarte neant neputinţă nimeni nimic oameni plecare plictis profesori ratare renunţare rost rău salvare sens sentimente sine singurătate soare spania studenţi suferinţă suflet teoria chibritului tristeţe tăcere UdL viaţă voinţă

M-au clickuit

  • 89.637 hits

Cît mi-e de mare lenea

februarie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728  
« ian.    

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Pe culmile conştientizării
    • Alătură-te altor 76 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Pe culmile conştientizării
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.

    %d blogeri au apreciat: