10 adevăruri dure despre viața ta (pe care le știai deja, dar refuzi să le recunoști)

Etichete

oameni, sfaturi despre viață, sine

1. Oamenii dragi nu investesc cu (aceeași) semnificație lucrurile pe care tu le consideri importante.
2. Sacrificiul și nefericirea nu se răscumpără. Nu înzecit sau înmiit. Deloc.
3. Nu vei fi iubit cum iubești, și nici nu vei iubi după cum ești iubit.
4. Oamenii îți vor arăta că distanța de la cuvânt la faptă nu poate fi străbătută
5. Vei face toate lucrurile pe care ai spus că nu le-ai face niciodată.
6. Nu ești nici excepțional, nici special, de aceea viața ta va fi o platitudine crasă.
7. Vei minți și vei fi mințit. Vei înșela și vei fi înșelat.
8. Când vei cădea, nu va fi nimeni să te prindă și să te readucă printre cei vii.
9. Vei învăța pe pielea ta că sintagma „oameni frumoși” este un oximoron.
10. Arma ta va ajunge să fie arma prostului. În cel mai bun caz.

Viscol pe patinoar

Etichete

iarnă, oameni, sentimente, viscol

Stăm, fiecare de o parte a ființei lui și-n colțul său de lume. Nu ne privim în ochi și pretindem că nu ne simțim. Atingerile nu ne mai pătrund, carnea ne e rece și înverșunată ca sufletele. Nu ne mai înțelegem. Dintr-o dată sistemul de decodificare a gândurilor și gesturilor nu mai funcționează. Sistemul a fost perturbat și pus la pământ de-un cod roșu. Acea furtună așteptată care pândește orice flacără care-a apucat să ardă din senin.

Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi.

De atunci între noi e doar viscol. Un viscol în care suflăm vorbe amare, în care ne expunem orgolii și afișăm indiferențe. Un viscol în spatele căruia ne ascundem și în fața căruia ne umflăm pieptul. Îl înfruntăm, ca pe viață. Sau, cel puțin, așa pretindem. Nu ne lăsăm îngropați sub zăpezi. Doar suntem mai puternici decât stările noastre și decât sentimentele ce ar putea să ne rostogolească în afara zonei de control, ca pe niște bulgări de oameni. Nu ne mai îngăduim derapaje, nu am putea să ne mai frângem sufletele încă o dată pe gheața asta care a stat dintotdeauna între noi. Doar am învățat lecția, nu? Din cărți sau din viață. Trebuie să fim tari, tari. Mai degrabă să patinăm pe ideile și obsesiile noastre, decât să alunecăm în vreo nouă aventură care să ne-ntoarcă sufletul cu roțile în sus și să ne exileze în șanțul existenței noastre. Să ne punem așadar cauciucurile de iarnă și lanțurile în jurul pornirilor necuvenite, ca să rămânem pe drumul de la care credem că ar fi bine să nu ne abatem.

E-atât de cald în patul nostru rece, e-atât de bine în fotoliul de lângă soba obișnuințelor, încât de ce ne-am avânta să alergăm unul spre altul prin zăpezi și să punem, din nou, paie pe-un foc care ne va mistui și se va stinge? De ce ne-am lăsa spulberați când, din spatele geamurilor care au așezat un univers întreg de incertitudini și precauții între noi, părem atât de întregi?

Stimați atotputernici, distinși atotcunoscători,

Etichete

etichete, oameni, prejudecăți, stereotipuri

Vă rog eu frumos, în numele celor care simt monstruos și văd enorm, nu mai confundați urletul cu plânsul și hohotul cu bocetul. Încrâncenarea cu indispoziția, supărarea cu moftul, căderea în genunchi cu umilința, exasperarea cu nebunia. Scutiți-ne de privirea frugală și de evaluarea superficială. Luați-vă etichetele de pe fruntea noastră și lipiți-vi-le vouă pe ceafă. Voi nu sunteți nici ca noi, cum nici noi nu suntem ca alții. Voi nici nu știți, nici n-ați fost acolo, în noi, cu noi. Însă am dori să locuiți în pielea noastră pentru o zi, să petreceți pe ritmurile scrășnetului pe care-l face osul rașchetat de os. Să vă văd cum vă mai bucurați atunci de viață.

Și noi să vă arătăm cu degetul și să vă călcăm în picioare, ușor pe coadă și mai apăsat puțin pe suflet.

Dar noi nu suntem atât de cruzi ca voi, deși suntem înrăiți de suferință și îndârjiți de lume. Totuși, în chip de răzbunare pentru anatema pe care ne-ați aruncat-o, am vrea să vă lăsăm să vă plimbați cu aceaste etichete pe care ni le-ați atribuit. Să fiți și voi, în ochii altora, pentru o vreme, slabi, naivi, inadaptați, nevrotici, plângăcioși, fraieri. Și noi să vă arătăm cu degetul și să vă călcăm în picioare, ușor pe coadă și mai apăsat puțin pe suflet. Până strigați și voi că nu sunteți așa, că eticheta nu este a voastră și, de fapt, nu vă reprezintă. Să trebuiască să dovediți în fiecare clipă contrariul a ceea ce păreți a fi, să vă justificați orice vorbă, oricine acțiune, orice mișcare încercând să vă deziceți de stereotipul inadecvat și de prejudecata falsă. V-ar plăcea un astfel de joc, doamnelor, domnilor?

Sursă foto: The New Order

Dializă

Etichete

bucurie, distrugere, moarte, oameni, viaţă

Cum unii se nasc cu pofta de viață în sânge, alții se nasc cu durerea curgându-le prin vene.

Primii, de obicei, se identifică drept oameni de lume, energici, în măsură să-i încarce pe cei din jur și pe ei înșiși de bună dispoziție. Pentru ei existența curge, clipa se trăiește. Lucrurile trec, ușor ca vorbele, dezamăgirile lasă semne, dar nu urme adânci, bucuriile sunt fruste și autentice. Schimbările sunt surse de auto-validare, punerile în genunchi, motivații de-a se ridica mai în forță. Pentru ei viața e o sumă de experiențe din care extrag esențialul, care se va dovedi în cele din urmă, util. Cei mai mulți au o gândire pragmatică, direcționată de verbul a face. Sunt carismatici, fermecători, de obicei sunt simpatizați, integrați, iubiți. De cele mai multe ori sunt cei care reușesc, care se remarcă și se afirmă. Dintre ei se aleg oamenii realizați, împliniți sau de succes. Ei se hrănesc din social, precum alții se hrănesc, împreună cu ei, din bucuria de-a fi.

Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții.

Cei cărora le curge otrava de-a fi prin vene sunt oamenii-umbră, care-și petrec viața prin unghere întunecate ale sinelui. Oamenii bolnavi de viață ca de o afecțiune auto-imună. Lipsiți de vitalitate, mereu triști, abstrași din contigent și închiși în sine. Pentru ei existența este un calvar, un blocaj de zi cu zi. Orice experiență îi mutilează, orice dezamăgire îi lasă cu câte o rană definitiv deschisă, pe care trebuie s-o ferească în fiecare clipă de infecții. Schimbările, oricât de nesemnificative, îi traumatizează. Socialul îi golește și-i tulbură. Întreaga lor viață e țesută în jurul verbului a gândi. Care îi împiedică să acționeze. De cele mai multe ori nu reușesc să facă nimic cu viața lor, în afară de-a se distruge pe ei înșiși și pe cei din jur. Sunt antipatici, de cele mai multe excluși (sau auto-excluși) din lume, marginalizați, detestați. Sunt cei care, cu morbul auto-distrugerii, sug viața din ceilalți, îi alungă și-i îndepărtează. Și nu cunosc niciodată bucuria și firescul de-a fi.

Considerându-se cel mai adesea profunzi, complecși, rafinați și complicați, oamenii bolnavi de moarte îi acuză pe oamenii sănătoși, și plini de viață, de superficialitate, de frivolitate, de ticăloșie, de mercantilism, de ignoranță, de limitare. Fiindcă, cel mai probabil n-au ajuns niciodată să cunoască, cu-adevărat și îndeaproape, un om de lume pe care să-l iubească mai mult decât pe ei înșiși. Și să-și fi dorit, de dragul lui, să-și schimbe sângele.

Foto: Edvard Much, The Dance of Life

Mai apoi a fost cuvântul

Etichete

ceartă, cuvinte, durere, oameni

Cuvintele care odată dansau în aer și-și căutau, ghiduș, îmbrățișarea sau tachinarea, acum se izbesc brutal unele în altele. Se-mping, se-mpung, se bruschează. Se lovesc, compulsiv, vindicativ, schimonosindu-se în fel de fel de expresii. Și-au rătăcit sensurile figurate, și-au inversat semnificațiile și s-au scuturat de glumă. Nu se-opresc până nu se rănesc unele pe altele. Carnal, adânc și definitiv. Până se prelinge pelinul din ele. Dar niciodată tot. Doar cât să mai rămână pentru încă o doză, încă o tură, încă o rundă, pe când rana nici nu va fi prins crustă.

Cuvintele acestea, prea reci, fac carnea să tremure-ntr-un fel care amintește de patima pe care o stârneau cele fierbinți. Dar ele nu mai înalță, nu mai unesc, ci îngroapă și dezbină. Ele nu se mai leagă în conversații nesfârșite, ci plesnesc în reproșuri. Nu mai îmbracă adevărul, ci îl maschează. Cuvintele acestea catapultează numai bolovani de ură ca să submineze temelia iubirii. Se traduc greșit unele pe altele, se interpretează strâmb. Parșivele de ele refuză meta-descrieri. Nu mai e nimic, de spus, de clarificat. S-au fixat într-o retorică destructivă, într-o frazeologie anapoda, au pus după ele punct, unde trebuia să fie o virgulă. Sunt instrumente de tortură, așa de tare s-au ascuțit în certurile care-au luat locul discuțiilor.

Ticăloasele astea de cuvinte sunt de fapt exasperate. Fiindcă oamenii care pretind că le stăpânesc nu știu să le folosească.

Cînd memorabilă e doar umilinţa

Etichete

animale, aprecieri, aroganţă, ceilalţi, complimente, căşldură, dispreţ, distanţă, injurii, laude, masochism, mustrări, Nochevieja, oameni, oameni minunaţi, oprobriu, perdaf, pretenţii, reproşuri, răutate, tînjire, umilinţă

Oameni şi ne-oameni

Sînt oameni cărora le-au fost destinate dintotdeauna complimentele, laudele, aprecierile, măgulirile şi unii care s-au ales mereu numai cu observaţii, mustrări, injurii, reproşuri. Nici nu e de mirare că primii sînt cei care, deşi nu-i întrec pe cei din cealaltă categorie în privinţa calităţilor fizice sau intelectuale, trec răzbătător prin lume, dominîndu-şi vecinătăţile, doar cerînd ce-şi doresc cu o bătaie mofturoasă din picior. Cei educaţi că sînt cei mai buni, ce mai frumoşi, cei mai deştepţi îşi permit mereu să facă nazuri fel de fel, să impună pretenţii şi condiţii celor din jur. Sînt cei ce apelează la şantaj sentimental şi la frecare ca mijloc pentru a obţine ce-şi doresc. Şi obţin. Pe lîngă ceea ce-şi doresc şi calificarea de „excepţionali”, „minunaţi” sau „talentaţi”.  Uneori De cele mai multe ori fără a face nimic. Chiar sînt invitaţi ca şi cum ar fi nişte oaspeţi de seamă la „pupitrul” unei slujbe bănoase sau în preajma vreunui om minunat. Acolo sînt alintaţi, îngrijiţi să le fie cald şi bine, recompensaţi pentru orice nimic şi glorificaţi doar pentru că sînt. Spre deosebire de aceştia, cei învăţaţi să suporte umilinţe, să  fie certaţi şi perdăfuiţi aproape cu orice prilej, nu cer niciodată nimic. Acceptă orice slujbă de mizerie, stau în preajma unor indivizi a căror companie nu-i încîntă defel, doar pentru că se gîndesc că ceva mai bun nu li se cuvinte întrucît nu au făcut niciodată nimic memorabil. Mai mult, lor le rămîne doar să tînjească după ce şi-au dorit să aibă, dar le-a revenit celor care au cerut. De obicei sînt lăsaţi cu ochii în soare asemenea unor animale cărora li s-a închis uşa de la intrare în nas şi ei au trebuit să rămînă pe preş. Iar cînd, surpinzător!, neaşteptat!, incredibil!, la capătul unui travaliu li se împlineşte o dorinţă cît de nesemnificativă, se simt nedemni de o asemenea favoare a destinului şi exultă de parcă ar fi primit în dar luna de pe cer. Sătui de a se avea numai pe sine şi nimic altceva, îşi asumă să fie ei cei care îi caută pe cei dragi, care se preocupă, cărora le pasă, care le preiau grijile ca şi cum ar fi ale lor, fără a aştepta în schimb măcar vreo mîngîiere şi bucurîndu-se de orice „os”, chiar dacă e aruncat cu dispreţ din prag.

Mergînd pe stradă, îi veţi distinge uşor pe unii de ceilalţi. Cei obişnuiţi cu laudele şi mîngîierile vor fi cei mai şterşi, dar însoţiţi, senini, optimişti şi surîzători. Cei supuşi mustrărilor vor fi stridenţi ca apariţie, poate chiar excentrici, mereu singuri, cu sarcasmul şi ura întipărite pe chip.  Primii vor apărea prietenoşi şi calzi, cei de pe urmă răi, distanţi şi aroganţi. Nici nu ar putea fi altfel cei învăţaţi dintotdeauna cu ocara. Ei vor căuta mereu, paradoxal, să atragă numai oprobriul şi dispreţul celorlalţi, fiindcă neprimind niciînd vreo vorbă de bine, au fost nevoiţi să uite de nevoia de căldură şi apreciere din inima lor. Unii îi numesc masochişti.

Coeficientul de frecare în vid nu este nul

Etichete

atenţie, ceilalţi, fitness, frecare, gest social, jeg, mijloace, oameni, ostentaţie, reflex, scop

Dacă pisicile se gudură, oamenii de freacă. În cazul speciei noastre, indivizii adaptaţi sau în curs de adaptare cu societatea practică  „frecarea” ca pe o formă de fitness cotidian. Toată lumea se freacă de toată lumea: copiii se freacă de părinţi şi părinţii de copii, soţiile de soţi, prietenii de prieteni, iubiţii de iubiţi, studenţii de profesori, profesorii de alţi profesori ş.a. Frecarea acesta, care nu are nimic din farmecul comportamentului felin, se poate realiza indiferent de mediu şi prin orice mijloace, fizice sau nu. Asta nu se întîmplă numai atunci cînd există neapărata nevoie de acest gest pentru a se ajunge la îndeplinirea vreunui scop concret-pragmatic sau abstract-filozofic. De cele mai multe ori, indivizii se freacă preventiv, în chip de gest social şi dintr-un reflex dobîndit. Nu e musai să obţină ceea ce şi-au propus, în fond nici nu contează dacă au vizat sau nu o finalitate, ce anume au obţinut şi dacă au obţinut. Esenţial e că ceilalţi se vor simţi măguliţi de atenţia acordată şi vor înregistra comportamentul în zona semnificaţiei atribuită celui care a „executat” frecarea. Astfel vor deveni indivizi vizibili şi cu statut social.

Această frecare preponderent ostentativă a noastră de ceilalţi, de obicei nu ne produce vreo plăcere şi cu atît mai puţin vreun orgasm. Dar aşa ne-am obişnuit sau ni s-a impus să ne obişnuim. Nici măcar siguri asupra eficienţei „metodei” frecării nu sîntem, dar aşa am văzut la alţii şi, prin efectul de mimetism am preluat obiceiul ca pe un „must do”. Nu-i de mirare că de la atîta frecare, jegul a devenit o boală mai răspîndită decît gripa.

Cum să-ţi faci orgoliu cioplit

Etichete

adersitate, alteritate, ameninţate, atac, autenticitate, înfruntare, bătălii, ceilalţi, cinste, cocon, credinţă, fragilitate, merit, mutilare, necinste, oameni, ofensiv, orgoliu, piedestal, rost, răutate, scut, sinceritate, sine, standarde, suspinciune, viaţă

Vine o vreme cînd trebuie să ne gonflăm orgoliul. Cînd trebuie să ne confecţionăm de unii singuri calităţi pentru a ne apăra de insidia celor care ne caută nod în papură şi-n lucurile care sînt rod al rostului nostru. Cînd trebuie să învăţăm să ne suim noi înşine pe piedestalul pe care nu ne-a cocoţat cinstea nici unui hazard şi nici cea a vreunui merit excepţional. E momentul cînd, sub presiunea celor din jur, ne îngropăm nemulţumirea de sine în spovedanii adresate unei singure alterităţi faţă de care nu putem şi nu vrem să ne prefacem a fi altfel decît am rămas pe dinlăuntru. Aceste clipe de slăbiciune, singurele momente de sinceritate cu noi înşine, devin însă, cu timpul, nemaipomenit de rare, pînă cînd ajung, şi ele, să se piardă.

Ne înfruptăm astfel, zi de zi, cu o cinste meritată în raport cu necinstea celorlalţi şi nemeritată în raport cu standardele noastre, ca nişte oameni care şi-au luat cu bună-ştiinţă în răspăr credinţa. Devenim ofensivi, dezvoltînd din orice suspiciune de adversitate adevărate pretexte pentru bătălii închipuite şi antipatii construite. De teamă să nu sfîrşim striviţi sub orgoliile celorlalţi, noi, cei cu armura cusută cu aţă albă, atacăm primii, cu un avînt don quijotesc care nu reuşeşte nicidecum să schimbe lumea, ci doar să ne mutileze pe viaţă.

Asta pentru că, oamenilor care-şi ţes orgoliul din fire de mătase şi se înfăşoară în el ca într-un cocon, li-e sortită dezvelirea inevitabilă chiar în momentul întîlnirii cu săgeţile otrăvite ale celorlaţi, care le pătrund pînă adînc în inimă şi-i răpun pe loc. Căci, în fond şi pe fond, orgoliul lor nu era decît o mască pentru timiditate, iar răutatea un scut pentru fragilitate. În lipsa acestora sînt nişte făpturi care aşteaptă deznădăjduite aprecierea şi duioşia celorlalţi, cu toate că ştiu că vor primi doar nepăsarea unor orgolii autentice.

Drama bateriei descărcate definitiv

Etichete

baterie, consumabile, descărcare, deşeuri, laptop, oameni, uzură, vitalitate

Mi-a murit bateria la laptop. Pricina? Am lăsat-o să se descarce dincolo de pragul avertizării cu triunghi galben. Nici că a mai vrut pe urmă să se încarce. Touşi, laptopul meu, ticălosul, mă minţea: „Your battery is able to charge normally, however it’s reaching the end of it’s usable life”.

Mi-am dat seama că aşa se petrece şi cu oamenii. Se consumă pînă nu mai rămîne nimic din ei, ignorînd semnalele de avertizare ale organismului care le transmite că nu ar mai trebui să mai îndure uzura fizică şi morală. Degeaba apoi aud de la alţii că, negreşit, încă îşi mai pot reveni şi o vreme vor mai putea servi nevoilor celorlalţi. Vor mai avea nişte spasme de vitalitate, apoi se vor bloca fix în faza de „bootare” şi vor deveni doar nişte deşeuri neecologice. În fond oamenii, ca şi bateriile sînt nişte consumabile. Evident, înlocuibile cînd nu mai folosesc nimănui la nimic.

Vorbe fără duh (III)

Etichete

esenţial, lucrurile esenţiale, oameni, plecare, păstrare, trecere

Despre esenţialul lucrurilor esenţiale

Poate că oamenii nu trec pe lîngă lucrurile esenţiale, ci lasă lucrurile esenţiale să treacă pe lîngă ei, înţelegînd că, dacă le-ar păstra, le-ar pleca de lîngă suflet.