Coşmarul unei seri de primăvară

Etichete

a face, absenţă, amici, d, drag, fără sens, gol, neant, prieteni, priorătăţi, sens, solicitări, treburi

Sînt seri în care lucrurile de făcut suportă amînare şi nu te presează fizic îndeajuns de tare încît să te apuci de ele. În aceleaşi seri nici orele de la master nu se ţin, iar prietenii au alte priorităţi în existenţă. Pînă şi amicii pe care nu prea i-ai suna, dar pentru care totuşi faci tu concesia de a-i căuta, te refuză. Nici telefonul nu vrea să sune ca să te enerveze cu o voce răspicată care să îţi ordone vreo comandă „urgentă”. Atunci îţi dai seama cît de fără sens e existenţa ta, care mai ieri era sufocată de imperativul de a face ceva – de dragul a ceva, de dragul de a face sau de dragul cuiva. Sau de imperativul în sine. Aşa apare starea de gol, de neant, de insuficienţă, de tristeţe, de dor şi mai pe urmă de disperare. Nu ai unde să te duci, nu ai în ce să te refugiezi, doar ţi-ai desconsiderat vecinătăţile şi pasiunile pe baza unor treburi urgente şi a unor priorităţi pe care le credeai mai înalte şi deosebit mai semnificative. Nici berea nu-ţi mai place; de fapt, aşa, de unul singur a fost întotdeauna numai o zeamă amară, chiar dacă ai vrut să crezi că măcar aia te face să uiţi de sine. De sinele în care nu mai ai loc fiindcă te dezgustă frecuşul de aceleaşi idei şi iluzii, de aceleaşi speranţe, de aceleaşi lipsuri şi dezamăgiri. Te transformi astfel într-o fiinţă fără de fiinţă, suspendată în lumea care e a tuturor numai a ta nu. Ai vrea să adormi, dar nu poţi. În ce întuneric mai negru de atît ai putea să cazi?

Reclame

Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

Jocul cu Fiinţa de plastic

Etichete

adevăr, existenţă, fiinţă, ignoranţă, indivizi, joc, libertate, lume, minciună, neant, oameni, ontic, ontologic, responsabilitate, sine, societate

Minciună şi inexistenţă

A vrea adevărul înseamnă a prefera Fiinţa înainte de toate, chiar şi sub formă catastrofală, pentru simplul fapt ca ea este.” (J. P. Sartre, Adevăr şi existenţă)

Majoritatea oamenilor trăiesc din adevăruri moarte. În cuşti afective şi ideologice unde gratiile sînt sentimentele şi convingerile cusute cu o aţă îngălbenită de vreme. Confortaţi precar în obişnuinţă, nu se mai preocupă de verificarea adevărurilor pe care odată, în virtutea unei pasiuni sau intuiţii, şi le-au stabilit ca definitive. Confundînd momentul cu eternitatea, se deplasează prin existenţă prin tîrîire, asemenea moluştelor, lăsînd dîre de ignoranţă prin spaţiul cleios unde s-au condamnat să îşi consume pasiv viaţa. Pentru a-şi apăra formula orizontului restrîns îşi neagă orice transcendenţă, printr-o ignoranţă deliberată, menită să apere fiinţa de invazia de tribulaţii ale reconsiderării. Altfel spus, transcendenţa se maschează, îşi inversează sensul prin neputinţă, întrucît Fiinţa Adevărului e ceva înspăimîntător. Ontic, individul îşi neagă dreptul natural la libertate, constituţia elementară de-a căuta iluminarea. Ontologic, îşi diminuează fiinţa, prin desconsiderarea Fiinţei. Frica ce îi străjuieşte edificiul putred al în-claustrării este o manifestare a obsesiei neantizării care ameninţă cu golul orice aventurier care încearcă marea cu întreaga sa fiinţă. Societatea cu temniţele ei numite comunităţi, grupuri, cupluri, familii este un rod al fricii ca eludare sistematică şi programatică a Adevărului. Este o Minciună legitimată de împrejmuiri invizibile, denumite cutume, rituri, tradiţii – corespondente ale adevărurilor moarte.

Dar nu este oare, o responsabilitate apriorică a individului căutarea perpetuă a adevărului pentru a şi-l livra viu, sieşi şi Celuilalt? Nu aşa cum se consideră viu, ca existent, trebuie să trăiscă înconjurat de lucruri vii? Individul are datoria să-şi pună întrebări încontinuu, să chestioneze Aparenţa şi să sondeze Esenţa, adică să probeze şi să se probeze. Problematizarea e o chestiune intrinsecă ce mobilizează şi demobilizează întru cunoaşterea imperativă pe care trebuie să şi-o asume orice om pentru a ajunge la certitudini. Certitudini, evident vii, nedefinitive, cu o perioadă de existenţă determinată de rezultatule succesive ale procesului de verificare. Realitatea umană nu poate exista în lipsa acţiunii fiindcă libertatea trebuie să cucerească tot timpul, fiind o exigenţă căreia individul trebuie să-i facă faţă chiar cu preţul Neantului. Libertatea este aceea de a ajunge la o coincidenţă autentică cu sine însuşi. Autentică, dar nu inextricabilă. Însă, ce-i drept, libertatea poate fi şi aceea a refuzului adevărului, prin refuzul actului de verificare şi-al actului de iluminare. De aici şi problemele autenticităţii şi legitimităţii opţiunilor existenţiale.

Faptul că adevărul nu e ceva irefutabil şi definitiv, însă are un aspect al lui ireparabil, face ca invizii să opteze cel mai adesea pentru minciună. Minciuna, ca expresie a ignoranţei care, la limită este o fatalitate. Ignoranţa faţă de adevăr se traduce atunci în suprimarea Fiinţei ca rezultat al desconsiderării şi al ocultării faţă de sine al unui esenţial dezvăluit. Prin minciună, adică prin refuzul privirii şi-al verificării, al punerii în acţiune, individul se scoate pe sine din jocul libertăţii şi-al adevărului, practic se dezice de Fiinţă. Prin pasivitatea sa se alege cu o eroare, care presupune intrarea în ne-fiinţă. Fiinţa ne-fiinţei este amară ca devenitul care-şi neagă orice posibilitate ulterioară de devenire.

***

Majoritatea oamenilor trăiesc printre morţi. Majoritatea oamenilor nu se mai caută, nu se mai dăruiesc, nu se mai trăiesc şi şi-au pierdut responsabilitatea faţă de lume pentru că şi-au desconsiderat condiţia libertăţii şi şi-au suprimat vocaţia adevărului. Majoritatea oamenilor nu trăiesc în lume aşa cum le place să creadă, ci sînt trăiţi de lume. Pasiv.

Căderea din sine

Etichete

absolut, bătjocoră, cadavru, cădere, devorare, gînd, groapă, hiene, hău, lipitori, lumină, moarte, neant, osîndă, prăbuşire, relativ, sine, sufocare, viaţă, visători

Să se-aleagă deşertul din gîndurile pentru care ai trăit nu e cel mai rău lucru care ţi s-ar putea întîmpla. Rataţilor existenţial nu li se oferă de obicei privilegiul vreunui neant în care să fie privaţi de simţire şi de conştiinţă, ci blestemul gropii unde creaturile pămîntului îi devorează de vii ca pe nişte cadavre în devenire. În goliciunea lor sînt supuşi umilinţei supreme: aceea de a fi la dispoziţia hienelor care fac din restul lor fragil de vitalitate un festin pentru a-şi potoli setea de viaţă. Tot ceea ce au urît mai mult în viaţă se lipeşte lubric de ei pînă la cangrenarea tuturor ţesuturilor care le sînt chip şi asemănare cu gîndurile pentru care au trăit.

Osînda la un hău înseamnă că nu mai pot vedea lumina decît ca pe un punct neputincios în existenţa lor, nu ca pe un fir care să îi tragă înapoi către ceea ce au crezut că pot deveni. Cei care au trăit în abstract, judecînd şi simţind după principiile absolutului primesc în bătaie de batjocoră palma relativului peste ochi şi gustul oţetit de ură al acesteia. Sînt siluiţi cu superioritate şi de obicei fără a mai putea crîcni decît prin combustii interioare multiple. Cum se mai sufocă marii visătorii cînd cad! Ce privelişte să-i vezi agonizînd sub talpa celor care aplaudă hulpav căderea din sine! Atît le e de mare bucuria celor care îi torturează, încît le simţi bătuta din bocanci de pe rănile tale pînă la măduva oaselor. Cît au încercat ei să te tragă în jos şi n-au reuşit! Dar tu le-ai oferit cadoul propriei neputinţe şi ratării căzîndu-le în braţele dispoziţiei lor de a dispune de tine.

***

Ce legitimitate au să trăiască după principiile absolutului cei care nu se pot împotrivi siluirii la care îi condamnă relativul? Nu mai degrabă s-ar preschimba în hiene?

Refluxul unei obsesii

Etichete

alături, înec, distanţă, existenţă, final, gînd, lucruri esenţiale, mare, neant, obsesie, părăsire, reflux, sine, singurătate, suflet, tristeţe, vicii

Printre puţinele lucruri pe care le-am învăţat la vreme sau le-am intuit din timp este că doar trecerea pe lîngă lucrurile esenţiale e singurul fapt de neiertat într-o viaţă de om. Şi-atunci mi-am sculptat miracolele, surpinzător întîmplate, în gînd şi-n inimă, în chip de viciu sau de obsesii, eludînd orice-ar fi putut interfera frumuseţii lor de-a mi se fi petrecut tocmai mie. Pentru ele mi-am vîndut sufletul fără a sta la îndoială, mi-am abandonat comodităţiile, mi-am transgresat fobiile, mi-am eludat trebuinţele, mi-am defrişat împrejurimile şi mi-am masacrat pasiunile. Oferirea totului în schimbul a „nu ştiu ce” nu a fost însă nicicînd o opţiune, ci mai mult un act reflex. Spontan şi aproape necondiţionat, disperat şi aproape inconştient. Cu toate astea miracolele mi-au fugit mereu ca nisipul printre degete şi mi s-au evaporat din existenţă mai degrabă ca spuma de mare. Tristeţea care mi-a rămas întotdeauna de pe urma lor, ca un preinfract provocat de o fericire prea mare pentru o fiinţă searbădă, mi-a fost balsam amar peste o rană care se căsca şi mă înghiţea în chip de consolare precară ca o burtă de peşte. Chiar şi-aşa mi-a fost mai bine dintotdeauna, doar să nu mă părăsească de tot memoria lor, ca o fantomă bîntuindu-mi sinapsele. Mă bucuram, părăsită şi dezorientată, să mai pot simţi undeva într-un cotlon de inimă că ceva putrezeşte – semn că ceva a existat.

M-am simţit mereu protejată aşa, înghiţită, – de-o bere rece, de-un fum gros, de-o viteză prea mare, de vreun copac prea înflorit, de un freamăt extatic ori de vreo foaie de hîrtie prea impregnată de idei. Toate astea însă niciodată n-au făcut nimic fără o prezenţă anume alături – într-un lîngă de la o distanţă de gînd, de unde să mi-o pot alătura empatic oricînd.

Mă ia cu friguri de la inimă cînd mă lasă obsesiile, cînd viciile îşi pierd savoarea şi gîndul nu mai pipăie decît neantul vîscos care mi se prelinge prin muşchi. Imaginea mea din oglindă se volatilizează şi rostul de-a fi se  îneacă asemeni unui soare care se răzgîndeşte chiar în clipa de dinainte de a răsări. Degeaba se mai agită marea atunci ademenindu-mă cu valuri. Singurătatea mă ia de la stomac, cu greţuri, asemeni unui rău de mare care mă face să dau afară orice rest de vitalitate. Lîngă nu mai sînt decît eu atunci cînd gîndul se izbeşte de un perete de sticlă hidos şi artificial construit din cealaltă parte. Rămîn un eu pe care nu-l mai percep în lipsa rostului ce mi-l oferea obsesia pe care o simt agonic cum se închide în melcul ei pentru a muri. E clipa refluxului cînd esenţialul se-ndepărtează de mine fără a-l putea opri cu nici un urlet.

Căutarea nu are nici un sens, nici aruncarea în larg. Sinuciderea se petrece de fiecare dată la mal. La malul la care se îneacă toate miracolele care mor încolăcite-n flori.

Funeraliile entuziasmului. Fără alai, fără însoţire

Etichete

disperare, Don Quijote, eroism, existenţă, idealism, moartea entuziasmului, naivitate, neant, retrogresiune, Sisif, vegetativ

Tot ceea ce nu izvorăşte din naivitate şi nu duce la naivitate aparţine neantului. Există vreo atracţie pentru neant în om? Desigur că ea este mult prea misterioasă pentru ca să o putem sesiza. Dar din moment ce eu părăsesc seducţiile vieţii naive sau sînt silit să le părăsesc, pentru a mă arunca în lume fără nici un sens – căci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului –, trebuie să existe această atracţie misterioasă.” (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Moartea entuziasmului este moartea fiinţei. Ieşirea din starea de graţie, intrarea în neant. Rămas fără încrederea în lucrurile esenţiale, în imposibilitatea de a te bucura, nu mai ai la îndemînă decît tristeţea prelungă şi sterilă. Odată profund  înşelat în toate aşteptările, trădat în iubirile tale, nu-ţi mai rămîne decît abandonul definitiv al atitudinii naive în faţa vieţii. Devii eroul nimănui, un Don Quijote care se mai luptă cu cîte o moară de vînt, nu pentru a mai demostra ceva – căci nu mai crede în nimic –, ci pentru a-i trece timpul şi a-şi consuma rămăşiţele nefolositoare de energie. Ateu al propriei existenţe, ai apela la retrogresiune dacă ţi-ar fi posibil. Ţi-ai ieşi din pielea de om şi te-ai transforma într-o plantă, reducîndu-te la o existenţă vegetativă, imanentă. Ai renunţa bucuros la tot, pentru că oricum nu mai ai la ce renunţa. Toate ţi-au fost luate de afluxul de dezamăgiri. Nici de-a Sisiful nu poţi să te mai joci. Şi bucuria asta ţi-a fost luată. Nu e nevoie de un idealist printre oameni! Eşti prea mult pentru lumea asta şi, în acelaşi timp, prea puţin, întrucît nu trebuieşti nimănui. N-ai luminat destinul nimănui, n-ai atras privirile cui trebuia, nu ţi-ai împlinit nici un vis.  Nimeni nu a vărsat sînge pentru tine, şi cu atît mai puţin vreo lacrimă. Nici sinuciderea nu ţi-e la îndemînă, pentru că eşti prea dezgustat de tot – şi de viaţă, şi de moarte – în aşa hal încît ai vrea să fii un vrăjitor care să se neantizeze în urma unei pocnituri din degete. Agonia ta nu mai e o lecţie nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. Nici răzbunare nu-ţi mai trebuie, n-ai vrea nici măcar să dai foc planetei. Omenirea nu merită purificată! Şi, de unde entuziasm pentru un asemenea gest eroic? De unde atîta naivitate pentru a mai crede în veleităţile curative ale unui potop de foc?

Răul, doar răul

Etichete

disperare, fiinţă, gol, neant, pierdere, rău

În acest moment nu cred în absolut nimic şi nu am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am sentimentul trecutului, nici al viitorului iar prezentul îmi pare o otravă. Nu ştiu dacă sînt disperat, căci lipsa oricărei speranţe poate fi şi altceva decît disperare. Nu m-ar putea supăra nici un fel de calificativ deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Şi cînd mă gîndesc că acum se deschid flori şi cîntă paseri! Cît de departe sînt toate! (E. Cioran, Pe culmile disperării)

Ce să te faci cu tine cînd singurul lucru din viaţa ta e răul? Răul fără început şi fără sfîrşit, răul total în care s-au înecat toate corăbiile umanităţii, s-au ars toate speranţele lumii, au încremenit toate neputinţele sinelui? Răul care nu îşi mai are corespondentul dual, răul care a expandat asupra jumătăţii lui dihotomice, a înghiţit-o, a aglutinat-o. Răul care e ghilotina ta şi lumea tututor. Răul care e plinătatea de el însuşi a sinelui care se pipăie într-o mie de oglinzi pe care le priveşte din iureşul vieţii şi în care nu se mai vede nici ca pe-o schiţă, nici ca pe-o caricatură. 

Răul l-a devorat pe cel care a vrut pentru el binele suprem, s-a numit rege în lumea lui şi s-a înscăunat pe tronul ideilor absolute. L-a păcălit rîzîndu-i hidos în faţă. Răul a instaurat dictatura agoniei ca formă ilegitimă de autoguvernare a autocratului în ţara în care el a rămas singur pe neaşteptate, obligat fiind de propria lege să-şi fie deopotrivă stăpîn şi supus. Răul a demonstrat că absolutul înseamnă să n-ai cui să mai dai samă. Să nu mai existe instanţe  de judecată  în care să te mai poţi încredere, suflete în faţa cărora să te mai poţi spovedi. Răul ca exil în rău. Răului ca rău al răului. Răul de atunci cînd limitele nu s-au împins ci s-au aruncat în aer şi te-au lăsat să te cramponezi de propriul gol. Cînd regele s-a îmbrăcat cu hainele măscăriciului şi a început să se maimuţărească ca să se convingă că încă mai există.

De pe culmile răului, singura perspectivă este neantul. Hăul infinit în care nici căderea nu are un final. Izbitura izbăvitoare e doar o utopie. De pe culmile răului nu te poţi sinucide, pentru că nu mai ai în ce cădea. Cum să cazi din gol în gol? Unde ai mai putea ajunge? Ce e mai departe de neant şi dincolo de el? Ce e dincolo de sinele care nu mai are nimic? Care n-a avut niciodată nimic şi care, încercînd să se construiască a distrus tot şi s-a distrus de tot? La ce bun tot răul cînd nu suflă cu flăcări, cînd nu aruncă fulgere pe nări, cînd nu trimite potopul să purifice lumea din rădăcini?

Răul e atunci cînd totul e inutil. Cînd îţi dai seama că totul a fost inutil. Zîmbetul, plînsul, fericirea, efortul, eşecul. Cînd n-ai cui să mai reproşezi nimic, nici altora, nici ţie. Cînd nu mai urăşti. Cînd nu mai iubeşti. Cînd nu ai cui să-i mai declari război. Cînd n-ai împotriva cui să stîrneşti o revoluţie. Cînd nu mai vrei răzbunare, cînd nu mai ai nimic de demonstrat, nimic de contestat. Nici măcar pe tine însuţi. Cînd nu mai simţi – nici soare, nici ploi de săbii. Cînd totul s-a terminat, dar totul încă are să continue şi tu odată cu totul. Ca şi cum tu şi cu lumea aţi fi gemeni. Ca şi cum demiurgul cel rău a sortit viaţa ca pe-o boală de a lăsa individul şi viaţa lipiţi între ei, ca nişte siamezi care trebuie să se suporte clipă de clipă. Vei trăi infinit şi răul îţi va fi univers, orizont şi singură certitudine. Răul îţi va fi totul şi nimic, începutul şi sfîrşitul, trecutul, prezentul şi viitorul. Fără sincope şi fără fantomele binelui prin preajmă. Răul gol şi limpede, fără antinom.