Tristeţea de după

Etichete

amărăciune, bucurie, iluzie, neîmplinire, pepinieră, sentimente, suflet, tristeţe

Finalul meritoriu al unui supliciu asumat nu e un foc de artificii sau un alint după care ai tînjit prea mult. E un pumn în inimă, o lovitură de teatru sub centură şi o eludare conjucturală a manifestării bucuriei. Este punctul de la care energia vitală se scurge din tine ca un lichid de-acum nefolositor, întrucît nu mai lubrifiază nici o speranţă şi nici veleitatea vreunei împliniri. În lipsa lucrului mecanic motivaţional, fiinţa ta se dezhidratează instant, căpătînd o uscăciune şi-o rigiditate cadaverice, întrucît simte că nu are să mai primească nici un corpus de iluzie pe care să-l metabolizeze.

Nu mai trebuieşti nimănui, nu mai ai nici o justificare. Tocmai ai fost spînzurat în laţul unui vis. Rostul tău s-a consumat prea repede, ca un fapt derizoriu, iar premiul tău a fost căderea bruscă în propriul neajuns. Alături ţi-a fost doar plăsmuirea celui pe care ţi l-ai fi dorit în preajmă. În jur, circul obişnuineţelor precare nu şi-a stăpînit iureşul pentru a-ţi lăsa ţie loc de orgasm. Ci loc doar de-un zîmbet scurt şi amar, trăit cu jumătate de suflet.

Te-ai trezit peste noapte cu o coroană de spini prinsă-n viscere. Cu un neant crescîndu-ţi de capul lui, în centrul fiinţei. Te-ai pomenit beat de tristeţe şi nemaipomenit de singur pentru că ai ingerat o supradoză de amărăciune. O pepinieră de sentimente, oameni, lucruri, nădejdi primise verdictul de a continua să fie ferecată pe viaţă. Cu un conţinut ce avea să rămînă ascuns prin reprimare chiar şi deţinătorului de drept. Acesta nu avea să facă vreodată uz de el în scopul mercantil al vreunei forme de manifestare publice a bucuriei. Avea să-şi strîngă ochii, ascunzîndu-şi averea după pleoapa unei sărăcii prefăcute.  

Eşti invitat să petreci. Să-ţi petreci bucuria spre gropa unde se adună toate întîmplările neîntîmplate.

Paranoia şi alteritatea

Etichete

altericid, alteritate, autofilie, celălalt, derapaj, paranoia, rana, rebutare, singurătate, voodoo

Degeaba ne amăgim că sîntem prin noi înşine, începutul şi sfîrşitul, motivaţia dintîi şi scopul ultim, înfruntarea şi realizarea, cauza şi efectul. În fapt, nimic din frumosul, urîtul, reuşita sau eşecul a ceea ce întreprindem nu ni se datorează. Doar se petrece prin noi. Oricît de autofili ne convingem că ar trebui să fim, funcţionăm de fapt în paradigma alterităţii şi sub oblăduirea ei. Drept dovadă că atunci cînd devenim neputincioşi în singurătatea auto-impusă şi doar formal asumată, derapăm pe un drum bolovănos unde ne împiedicăm de noi înşine şi de propria neputinţă de-a mai fi. În fapt, ne fabricăm o rană care ne doare nespus ca să mai aibă rost să mai încercăm să ne ridicăm. Rana închipuită din mintea şi sufletul nostru creşte ca un puroi ce ne înăbuşă metabolizarea substanţelor vitale şi ne inversează optica existenţială. Ni se pare că deşertul şi arătura sînt realitatea, iar drumul neted unde cineva există pentru noi este o închipuire. Rebutarea forţată, altericidul artificial şi intenţionat ne înscrie rapid pe traiectoria nebuniei. Imperceptibil, devenim victimele masacrului comis cu instrumentele de tortură pe care noi ni le-am fabricat ca să ne scobim în rană pînă la os. Ne transformăm în nişte indivizi bagatelizaţi, ignoraţi, abandonaţi, lăsaţi, uitaţi. Paranoia autoflagelării noastre îl transformă pe celălalt într-o păpuşă voodoo. Nu este aşa cum ne convine să credem în virtutea egoismului nostru – răul nu ni-l facem mai cu seamă nouă, ci celuilalt. Însă celălalt este întotdeauna mai puternic, pătrunde în iureşul nostru demenţial şi ne salvează de noi înşine. Declicul ne aruncă fiinţa într-o ruşine faţă de grobianismul încercării noastre aberante de altericid. Şi, deşi sîntem recunoscători cu tot sufletul nostru recompus instantaneu pentru miracol, căutăm prea repede să uităm că sîntem cei mai norocoşi oameni. Pentru că am vrea să mulţumim şi nu ştim cum.

Layoutul masacrului fiinţial. O reprezentare grafică a compromisului

Etichete

11-M, alegere, compromis, design, existenţă, fiinţă, layout, masacru, proiect grafic, sine, tragedie, tren, viaţă

11-M al nostru

E drept că nu poţi trăi în lume fără a te mutila puţin în fiecare zi. Fără a te supune masacrului compromisurilor, fiind sadic cu sentimentele tale şi masochist în gîndire. Ne construim scheletul după tiparul societăţii. Ne clădim fiinţial după cum am fost educaţi. După modelul strîmb care ne-a fost impus de diverse instanţe cu etichetă falsă de ascendent, de impostori cu ecuson de formatori care ne-au convins că ar trebui să fim altfel decît sîntem de fapt. Adesea am contestat acest ar trebui, din prea multă dragoste pentru credinţele noastre, însă nu pînă la capăt. „Cine l-o fi normat pe trebuie?”, ne întrebam în gînd, sufocaţi de anxietate şi de năzuinţa de-a ne îmbrăţişa propriul adevăr pînă la sînge. Chiar. Cine i-a conferit legitimitatea şi ce-i face pe toţi să fie supuşi orbeşte acestui principiu abuziv axiomatic? De ce este trebuie numai unul? Ce e  acel ceva care ne face să ne ciopîrţim carnea dorinţelor, să ne măcelărim fetişurile ca pe nişte ruşini, să ne îngropăm iubirile ca pe nişte incesturi, să ne legăm la ochi propriile convingeri? E el mai breaz decît îndrăzneala noastră de-a fi?

Ne-am obişnuit a ne asocia (şi asemăna) cu faţa cuminte, gri, conservatoare şi austeră a unor ziare „seriose”. Ne-am învăţat că nu avem voie să ieşim prea mult în evidenţă, pentru că acest lucru ar atrage de la sine etichetarea de „scandaloşi”. Ne-am resemnat să ne purtăm sufletul asemenea unui deşert de plumb, care să ne determine automat prin natura sa să nu vrem să persistăm prea mult pe pagina de gardă a trăirilor noastre. Să nu mai putem să ne răsfoim gîndurile şi să ne prindem privirea printre lucrurile din viaţa noastră ştiind că designul lor e plictisitor şi că nimic nu ne va face să mai vrem să ne citim. Sîntem convinşi că e bine să nu ne afişăm în prea multe  poze mari, autentice  atunci cînd păşim în societate. Dacă avem în structura noastră fiinţială elemente contrastante proiectului grafic care ne-a fost destinat să-l îmbrăcăm toată viaţa, trebuie să ne prelucrăm esenţial în Photoshop. Dacă fiinţa noastră este însîngerată, ştim că nu putem lăsa să se vadă acest lucru pe prima pagină. Mai degrabă arborăm simbolic, o expresie de complezenţă, neagră în sinceritatea ei ca un steag de doliu. Ne prostituăm în metafore aluzive şi în texte lungi, rupte ca de nişte intertitluri de un rîs care-i mimat.

Toata acestea pot funcţiona, coerent şi convingător, aparent decent, pînă la momentul unei tragedii. Atunci proiectul grafic se modifică intempestiv. Ceea ce ocultam pînă atunci e scos la vedere, organele dorinţelor apar împrăştiate pe şinele de tren ale existenţei ca după o explozie a însuşi trenului pe care l-am ales pentru trece prin viaţă, ca printr-o lume străină de împlinire. Tragedia e momentul cînd sinceritatea ne adună în piaţa publică, alături de milioanele de sentimente pe care le-am reprimat şi ne cere să vărsăm lacrimi pentru acele trăiri pe care le-am omorît în atentatele împotriva noastră înşine. După zilele de doliu, e însă musai să ne prezentăm la alegeri. Am înţeles că, pentru a evita un alt dezastru,  proiectul grafic al propriei existenţe trebuie să ni-l construim noi.

Ultima ţigară

Etichete

fum, plămîni, sfărîmare, suflet, ultima ţigară, ţigară

O fumezi mecanic. Plămînii tăi nu se mai umplu decît de disperare, creierul se oxigenează cu groază, ochii îţi încremenesc la punctul terminus în care încă-şi mai pot păstra lacrimile în ei înşişi. Sufletul se frînge. Nu ştiai că sfărîmarea de pe urmă a sufletului doare ca frămîntarea în spasme a stomacului, că-ţi blochează respiraţia ca o criză de astm. Îşi trăieşti aşteptarea clipei cu o resemnare mimată. Rosteşti în gînd o rugăciune pe care nu ţi-ai mai spus-o niciodată. Degeaba. Focul ţi-a ajuns la filtru, ţi-a ars degetele şi ţigara s-a stins. Nu ţi-a adus nimeni o alta. De data asta chiar nu mai ai de-ales. Trebuie să accepţi c-a fost ultima.

Sentinţa sînt eu

Etichete

adevăr, alteritate, amăgire, condamnare, minciună, pansament, rana, salvare, sine, singurătate, zgaibă

Cînd Adevărul ţîşneşte prin toţi porii fiinţei tale şi de îmbată de el, atunci, degeaba te duci la culcare. Ai dormit destul în aşternutul căldicel al amăgirii care te-a curentat intermitent cu poticnirile lui din dreptul evidenţelor. Pansamentul nici unei minciuni nu va mai putea acoperi zgaiba care s-a preschimbat în însăşi fiinţa ta. De-acum, din cer va cădea numai sare şi peste tot vei da numai de cuţite care ţi se vor învîrti din oficiu în rană. Luciditatea te frămîntă ca pe un om în faza unei boli terminale, te face să urli din zvîcnetul tuturor capilarelor pentru că ştii că de-acum nu te mai poţi ascunde. Au căzut măştile pe care ţi le-ai pus să-ţi acopere oglinda şi nu eşti atît de ambiţios încît să mai poţi reconstrui ţesătura groasă şi alambicată a Minciunii. Aştepţi sentinţa. Însă de data asta sentiţa nu ţi-o mai dai nimeni. De nu vei reuşi să te salvezi, condamnarea trebuie să ţi-o semnezi chiar tu.

¿Cómo qué para nada?

Etichete

para nada, rosana

Ultimul îndemn pentru salvare

Etichete

alteritate, îndemn, fugă, salvare, singurătate, tară, şansă

Geografia fugii

Auzi, de ce nu fugi? De ce nu fugi la capătul lumii să-ţi inventezi acolo o ţară? Să trăieşti pe limba inimii tale, între graniţele pe care ţi le trasezi tu însuţi? Să umbli pe străzi dezgolit de temeri, cu sensibilitatea la vedere, nefardat şi nemascat? Într-o ţară în care potrivirea dintre oameni să se măsoare în statura visului, după culoarea pielii dorinţelor, în funcţie de condiţia socială a libertăţii, de educaţia de-a fi consecvent cu sine şi în moneda frumuseţii dinlăuntru? Să respiri în oazele pe care ţi le construieşti trăgînd aer proaspăt de bucurie în piept şi să-ţi consumi viaţa la temperaturile preferate de pe culmile sufletului tău? Să înoţi în marea ta de flori ale gîndului şi te laşi sufocat pînă la fericire de Adevărul tău?

Auzi, de ce n-o laşi pe ea, pe ei, pe el, pe ele? De ce nu renunţi la singurătate? De ce te gîndeşti atît cînd deja ar fi trebuit să fi fugit de mult? De ce nu laşi tot cînd nu ai nimic de pierdut? De ce te încăpăţînezi cu obstinaţie să te ce te ucizi lent şi cu bună ştiinţă, din slăbiciune? De ce nu dai dracului neantul şi minciunile de-aici?

Auzi, e ultima ta şansă. Prinde alteritatea de mînă, fugiţi şi inventaţi-vă o ţară.

Finalul unui învins

Etichete

învins, competiţie, cursă, cutie de viteze, decor, derapaj, direcţie, echipă, final, pilot, pistă, podium, premiu, sens, victorie, şampanie

Nu, finalul nu-i atunci cînd s-a terminat. E atunci cînd nu mai poţi. Cînd frînezi brusc în faţa liniei de sosire şi abandonezi cursa. Pentru că ţi-ai dat seama că întreaga cursă fusese aranjată. Nu conta că aveai să fii primul sau ultimul dintre toţi. Cursa fusese măsluită de un demiurg rău de la început. Numai că tu, naivule, nu ţi-ai dat seama. De fiecare dată cînd ai simţit că te lasă puterile îţi invocai voinţa şi continuai, de parcă ai fi trăit o competiţie legitimă şi te-ai fi înscris pe o direcţie predestinată. Naivule, habar n-aveai c-ai greşit pista. Şi ştii ce? N-ai greşit numai pista. Ai greşit şi sensul. Ai greşit şi echipa. Ai fost prea atent la ce ţi se comanda din cască şi aşa ai făcut numeroase excursii în decor, lăsîndu-te pradă atîtor derapaje necontrolate. Auzi, pilotule de duzină, cursa vieţii ăsteia nu-i de tine. Dar nimeni nu-ţi va spune asta vreodată. Uite, priveşte-i cu toţi se holbează la tine, oprit chiar înaintea locului unde comisarul de curse coboară steagul asemeni unei table de şah. Acuma, cînd îţi aminteşti, de cîte ori ai mai fost în pragul abandonului pe parcurs! Ţi s-a stricat cutia de viteze, parcă la un moment dat te-ai fi deplasat în marşarier, aşa te luau ceilalţi pe dinainte. Ai rămas şi fără frîne de mult prea multe ori. Inerţia te-a aruncat fără control din ce în ce mai în exteriorul curbelor. De fiecare dată, să ştii, a fost un miracol cel care te-a redresat. N-ai fost tu ăla care te-ai salvat. Erau acei mecanici care te-aşteptau la boxe. Ei ţi-au fost prietenii de nădejde. Dar, în orgoliul tău tu visai la podium şi la şampanie. Le-ai muţumit numai cu inima. Visai la sentimentul de a-ţi merita locul din frunte şi de-a avea tăria de a-i suporta bucuria. Dar mereu negai că vei cîştiga. Din frică. Ai fost întotdeauna un superstiţios. Ştiai tu în sinea ta că răul se va întîmpla. Tu l-ai chemat la tine. Ţi l-ai provocat. Apoi ai dat vina pe drum. Pe pistă, pe denivelări, pe injusteţea competiţiei, pe manevrele neregulamentare, pe corupţia şi pe subiectivismul comisarilor de cursă. Deşi ştiai prea bine că numai tu eşti de vină. Că nu ar fi trebuit să te urci la acel volan. Ştiai de la început. Dar ai ţinut morţiş să-ţi transgresezi limitele. Cu potretele maeştrilor tăi în minte, ai vrut să-i imiţi. Dintr-un exces de admiraţie. Ai vrut să le arăţi lor şi să-ţi demonstrezi ţie că nu eşti un mediocru. Deşi ştiai că te minţi. Ştiai că supliciul tău va fi degeaba. Ştiai că sudoarea vărsată nu te va întări ci de va extenua pentru totdeauna. Vroiai ca să nu-ţi treacă durata fără să fii încercat să fii printre cei mai buni. Ştiai că străduinţa în sine, fără vocaţie nu e destul şi că unde vocaţie nu e, nimic nu e. Sperai la un miracol. La încă unul pe lîngă atîtea. Închipuitule! Stai acuma în locul ăsta de ruşine, supunîndu-te la auto-penitenţe. Finalul ăsta tot tu l-ai ales deşi e bine că încerci să te convingi că el te-a ales pe tine. Că era singurul posibil. Închizi ochii şi încerci să uiţi de toţi: de competitori, de coechipieri, de echipă. Ai vrea să treacă o maşină să te spulbere. Sau să tacă mulţimea. Ţi-ai putea închipui că te ovaţionează pe tine. Dar nu, din sufletul tău e un strigăt de disperare. Nu, nu vor mai fi alte curse îţi spui. Vrei acum să te faci nevăzut. Să dispari. Ai vrea să fi lovit un zid. Să-ţi fi luat foc maşina la vreme. Să te fi acroşat îndeajuns de tare cineva încît fizic să nu mai fi putut continua. Aşa, a fost din nou vina ta. Ţiganule! Ce spui? Că linia de sosire nu era malul? Nu, nu era. Era un val care te-ar fi dus spre altul. Şi tot aşa pînă ai fi ajuns în mijloc mării. Al mării de aplauze. Ai fi putut atunci să le mulţumeşti prietenilor, să te-arăţi mentorilor fără-a ţintui pămîntul cu privirea şi echipei să-i împrăştii de sus şampania. Nu, n-am fost să fie aşa pentru că n-avea cum. Deh, demiurgul ăla care a măsluit cursa. Dar stai puţin? De ce măsluire? De unde ai tras tu o asemenea concluzie? Aşa simţi? Îmi pare rău, nu e un argument plauzibil. Într-o cursă nu contează ce simţi. Ci ceea tu poţi. Iar tu ai hotărît că nu mai poţi. Aplauze, vă rog.

Amărăciunea unor oameni

Unii oameni n-au nevoie să li se spună nimic. Nimic de bine. Niciodată. Pentru că nu-şi arată slăbiciunea, ci ghearele. Unii oameni n-au nevoie de nici o mîngîiere. Pentru că nu o cerşesc. Unii oameni n-au nevoie să-i însoţească norocul. Pentru că sînt în stare să meargă o viaţă întreagă cu ghinionul în traistă, fără să fie îndeajuns de împovăraţi de el ca să se sinucidă. Unii oameni n-au nevoie de ajutor. Ei fac totul bucurîndu-se că nu sînt inutili. Unii oameni n-au nevoie de reciprocitate. Pentru că li se pare îndeajuns miracolul de a fi întîlnit pe cineva destul de special care să le stîrnească un afect pozitiv. Unii oameni n-au nevoie de dreptate. Pentru că acceptă lesne injustiţiile. Unii oameni n-au nevoie de minciuni frumoase. Pentru că sînt obişnuiţi să trăiască în durerea adevărului lor. Unii oameni n-au nevoie de vise. Pentru că le prisoseşte luciditatea. Unii oameni ajung să nu-şi mai dorească nimic. Pentru că deja au toată amărăciunea neîmplinirilor, adevărului, injustiţiei, lipsei de reciprocitate, neajutorării, nenorocului. Unii oameni n-au nevoie să li se spună nimic. Niciodată. Absolut nimic. Pentru că au înţeles totul.

Mizeriile de pe Copou

Etichete

bătrîni, copii, Copou, Iaşi, mizantropie, narcotizare, oameni, parfum, sine, studenţi, tei

Mie nu-mi place mirosul de tei de pe Copou. Nu-mi place Copoul. Nu-mi plac oamenii de pe Copou. Nici studenţii de pe Copou. Nici vînzoleala caducă a indivizilor de pe Copou. Nici băieţii cool şi nici fetele hot de pe Copou. Nici boxerii la vedere şi nici bichinii cu ştrasuri de pe Copou. Nici copiii care zbiară inocenţi, nici adolescenţii care se dezvirginează în boscheţi, nici tinerii care îşi consumă orgasmele chipurile în taină, nici bătrînii care dormitează şi mai inocenţi decît copiii printre aceştia. Toţi, de pe Copou.

Nici soarele de pe Copou nu-mi e pe plac. Şi nici felinarele de pe Copou. Cu atît mai puţin spoturile de la Universitate. E prea plin de lumină întunericul Copoului. Prea ticsit de lume fără căpătîi, înseriată gregar ca pe-un cat-walk provincial. Prea previzibil în culorile sale de verde, prea îmbîcsit de crîşme odioase şi discoteci promiscue. Prea e descoperit Copoul. Prea inutili copacii, prea colorate parcurile, prea stricate trotuarele, prea dese maşinile. Prea mulţi oamenii. Prea ubicui studenţii. Prea stridenţi copiii. Prea pervertiţi adolscenţii. Prea prercari tinerii. Prea fără sens bătrînii.

Nu-nţeleg de ce Iaşul îşi adună toţi ibovnicii de ocazie şi toate curvele de lux pe Copou narcotizîndu-i, pe toţi, fără selecţie, superficial şi previzibil, cu acelaşi miros în fiecare an şi într-o aceeaşi perioadă a anului. Nu-nţeleg cum de oamenii se pot bucura de parfumul ăsta laolată cu atîtea alte mizerii umane coborînd sau urcînd un deal.

Mie-mi place mirosul de iasomie din spatele fostului Complex Avram. Nu, nu-i nevoie să ştiţi unde-i. După ora unu noaptea, nu mai trece nici dracu’ prin mijlocul umbrelor de plop care se culcă pe terasa cu mese de lemn ale unui loc’şor care ziua funcţionează ca o crîşmă ordinară. Maşinile trec distant, ca şi cum ar fi dintr-un alt film. Poţi să plîngi, să faci sex, să rîzi, să te gîndeşti sau să scrii la laptopul ce-ţi încape în poşetă. Te poţi lăsa narcotizat. Eşti departe de lumea dezlănţuită. Eşti complet singur.