Viaţa în jurul catedrei (I)

Etichete

academic, învăţare, catedră, curs, demers, devenire, formare, magnetism, mediu, modele, monotonie, muncă, predare, profesorat, profesori, schelet, standarde, valori, viaţă, şcoală

Modelul liniar al devenirii

Existenţa mea s-a împărţit mereu static, metodic şi nespectacular între mersul programatic la şcoală, studiul temeinic (nu, tocilară n-am fost), cîteva fetişuri cultivate (le puteţi spune şi  pasiuni, hobby-uri sau obsesii) şi multă visătorie auto-alimentată. Nimic palpitant, nimic care să distrugă rutina, să-mi schimbe cursul monoton al vieţii sau să mă arunce în nebunii ori rătăciri esenţiale. Ceea ce mi-au fost impulsuri afective sau emoţionale, le-am consumat sponan şi asumat, dar nicidecum nu le-am cultivat sau perpetuat, fiindcă nu m-au convins că ar putea fi mai mult decît contingenţe derizorii, care nu s-ar fi alungat de la sine dacă nu le-aş fi dat eu însămi uitării. Nici o activitate mai profană ori mai practică nu a reuşit să concureze cu prioritatea învăţării (la început impuse, apoi auto-impuse). De aceea, demersul devenirii mi-a fost oarecum liniar şi s-ar putea considera, academic. Eminamente previzibil (privind acum uşor în urmă), viaţa mea s-a organizat în jurul catedrei. Modelele mi s-au ales dintre profesori, pasiunile la fel, motivaţiile, valorile, conduitele şi multe dintre opinii  îşi au sorgintea în anume discursuri, peroraţii şi demonstraţii suţinute de la catedră, împotriva cărora spiritul meu critic a rămas neputincios şi fascinaţia, captivă. Aşa că, eforturile şi resursele mele s-au aglutinat aproape toate  întru o cît mai bună prestaţie şcoalară, munca academică devenind cu timpul pentru mine un de-la-sine-înţeles, indiferent de cum s-au schimbat etapele de şcoalizare şi de cum mi s-au dezvăluit potenţialele traiecte alternative ale devenirii.

Nimic nu a putut egala mangnetismul meu faţă de spaţiul şcolii şi faţă de nişte oameni care se leagă inextricabil de activitatea predării şi învăţării (chiar dacă am avut nemuţumirile şi neajunsurile mele în raport cu indivizi care îl populau sau cu reguli care îl normau). M-am format astfel pe un schelet delimitat şi cel mai adesea impus de un mediu care mi-a oferit repere deţinătoare de pretenţii şi standarde care dădeau peste nas şi celor mai preţioase orgolii infantile. În faţa acestui scenariu de viaţă trasat aproape de-a gata, individualitatea mea (niciodată îndeajuns de puternică, îmi reproşez eu) nu a ezitat a se plia.

Ca şi cum aş fi fost un tren care mergea ca uns pe şinele sale precis delimitate (de alţii, nu de mine însămi), nu mi-am pus niciodată altfel decît ipotetic problema că aş putea renunţa la şcoală pentru a face altceva. Nici măcar în momentul cînd traseul meu de formare academică a atins un prag la care aş fi putut intra în cîmpul muncii. Soarta mi-a oferit un prilej de prelungire a copilăriei şi de-a fi un etern învăţăcel: de-a învăţa să-i învăţ şi eu pe alţii, aşa cum am fost eu învăţată. Nimic mai măgulitor pentru un împătimit al ideilor de şcoală, de formare, de devenire, de învăţare etc.

Şi totuşi, momentele în care m-am întrebat „ce-ar fi dacă trenul meu ar derapa?” mi-au fost perpetuu prezente în minte. Aş putea să învăţ să nu mai învăţ, descoperindu-mi libertatea de a trăi? Nereuşind şi negăsind alternative cu un mai mare potenţial fascinatoriu, răspunsul pe care mi l-am dat de fiecare dată a fost „nu”.

Voi mai reveni, inevitabil, cu scrieri pe această temă.

Reclame

Pedofilie în zăvoi (I)

Etichete

bagatelă, copii, devenire, didactic, discipoli, elevi, fals, formare, formativ, impostori, impostură, legitimitate, mentori, minciună, profesori, ratare

Copiii, mentorii şi impostorii

Ignoranţa unora impune limita formativă a altora. Suficienţa de sine, susţinută şi printr-o funcţie publică de ocazie, legitimată prin întîmplare, poate însemna, la limită, ratarea conjuncturală a unor destine. Mă refer aici la acei oameni care ocupă funcţii „aberante” pentru competenţele şi pregătirea lor profesionale şi care impun unor „naivi” norme false. Mai mult de-atît, aceşti închipuiţi acţionează ca forţe represive pentru cei legitimaţi în a oferi direcţii, bagatelizîndu-i pe aceştia în faţa celor cărora pot beneficia de nişte linii directoare viabile în devenirea lor. Se perpetuează astfel o minciună gravă, esenţială, care oferă unui obiect o imagine absolut deformată. Înşelătoria este totală, de ambele părţi – într-o dublă rebutare – obţinută prin marginalizarea celor avizaţi. Vorbim aici de discipoli „păcăliţi” de maeştri total închipuiţi, fără pertinenţă în actul didactic, total străini de ideologiile şi formulele pe care le propovăduiesc. Sărăciţii habar n-au de farsa care li se joacă: li se pare că răul vine de la cei care le arată realitatea cu degetul. Fiindcă ei n-au de unde să cunoască realitatea şi minciuna „avizată” şi căldicică care le pică mult prea lesne la stomacul lor leneş de asolescenţi. Nu ar putea metaboliza adevăruri total străine de experienţa lor şi total exterioare instanţelor cărora li s-au supus pînă în prezent.

Limita formativă pe care o capătă se transformă în însăşi igoranţa celor care nu sînt în stare să discearnă între instanţele formative. Copiii sînt cele dintîi victime – cei cu ochii vii şi curioşi, adolescenţi cîrcotaşi şi neastămpăraţi, tinerii cu vulturul în sînge. Drama este doar a celui care îşi închiupuie că devenirea acestora ţine seama de identificarea conştientă a diferenţelor dintre impostură şi legitimitate.

Dacă toţi profesorii ar fuma…

Etichete

fumători, iluzionare, lleida, profesori, UdL, ţigară

De cît timp sînt studentă pe la Universitat de Lleida, adică de vreo trei luni încoace, tot tînjesc să intru într-o formă de dialog, măcar minim, cu profesorii mei. Însă, de fiecare dată, prilejurile s-au lăsat aşteptate între „Hola”-ul de la începutul cursului şi „Adeu”-ul de la final.

Degeaba m-am tot străduit eu să-mi depăşesc muţenia şi inhibiţiile impuse de analfabetismul datorat lacunelor lingvistice. Privirile binevoitoare din timpul cursurilor sau atenţia relativă acordată intervenţiilor mele nu s-au lăsat cu prilej de schimb de vorbe după ore. De pomană ajungeam pe la jumătea clasei ori cu un sfert de oră mai devreme, sau întîrziam în strînsul foilor sau încheiatul hainei, aşteptînd să mă întrebe proful sau profa ceva şi eu să trebuiască să-mi înving temerile. O posibilă speranţă erau pauzele de ţigară. Dar acelea, vorba lui Caragiale, erau sublime pentru că lipseau cu desăvîrşire. Nimeni nu s-a declarat însă fumător – nici dintre studenţi, nici dintre profesori. Se impunea o atitudine din partea mea, dar, ca întodeauna, îmi era teamă de exces sau de o îndrăzneală nelalocul ei. Aşa că m-am instalat în condiţia şi expectativa prilejului. 

Gîndind negativ şi descumpănit, singuratic şi idealist, prin curtea interioară a UdL-ului, s-a făcut că, timid, în ultima săptămînă, s-au arătat ca prin minune o seamă de profesori de-ai mei. Surprinzător, la ţigară. Cît ei stricau o ţigară, eu fumam două şi mai şi monologam cu frenezie. Nu conta asta. Nici măcar că vorbeam jenant de stricat. O aruncare în speranţă ca în gol, cu frica în sîn, m-a făcut să uit că sînt o sumă de neputinţe. Nici că tema de discuţie era una absolut penibilă sau clişeistică, ridicolă sau precar-impersonală, precum nevoile esenţial umane, imaginea României în Spania sau diferenţa dintre sistemul educaţional universitar de aici şi cel „de la noi”, de ce pot înţelege catalana, dar vorbesc castellana ş.a.. Am refuzat să insist a conştientiza că profesorul era vizibil dezinteresat de dezvoltarea unui dialog mai consistent. 

Esenţial era confortul posibilităţii iluzorii a creării unui liant – ca o speranţă de vizibilitate -, a construirii unui semnificat pentru sinele meu dintr-o multitudine de semnificante ce (nu) se pot sesiza prin lentilele de la catedră. Esenţial şi bucurie ştiam că îmi sînt iluzia vecinătăţii ascendentului pe care mi-l oferă conversaţia cu o persoană care are potenţialul (măcar teoretic) de a-mi stîrni admiraţia intelectuală. Cu încredere în întîmplarea petrecută chiar la momentul în care îmi venea să îmi şterg visurile de devenire cu spălătorul de sîrmă, mi-am dat curaj pentru încă o zi şi încă una în spaţiul lleidatan, făcîndu-mi gînduri că dacă aş mai reuşi să transgresez nişte limite lingvstice, unii profesori s-ar catadicsi să-şi îndrepte atenţia spre emulaţia mea. Nu mă pot gîndi la profesorat ca o meserie part time, cum îmi pare pentru cei de-aici. E ca şi cum mi-aş nega fiinţa în raţiunea devenirii.

Culoarea zilei mele o poate schimba un profesor care să îmi dea încerederea că datul din coate nu e de pomană, prin semnificaţia pozitivă din spatele vorbei aspre şi dindărătul pretenţiei de mai mult, adresate individual. La UdL asta nu mi s-a întîmplat. Prefer să nu dau vina pe profesori ci pe mine, pe Uniunea Europeană, care n-a înţeles că ţigara oferă cel mai prielnic prilej de socializare şi pe catalanii ce n-au priceput că orgoliul şi dragostea lingvistică sînt mai puţin importante decît nevoia de comunicare.

Creativitatea?! Se amînă

Etichete

absurd, clişee, conformism, creativitate, limitanţi, limitaţii, narativitate, profesori, UdL, viaţă

Îtîi de toate trebuie să înveţi să fii conform (cu ceva/ cineva) şi conformist (în raport cu ceva/ cineva). Accesele de creatvitate sînt penalizate şi sancţionate la Universitat de Lleida. Pînă la notă, cu strîmbături din nas, ridicări din strîncene sau, mai direct, cu tăierea elanului şi aplombului „aberaţiei” din rădăcină, cu toporul cuvîntului-interjecţie „Nu!”. Ideile năştruşnice trebuie îngropate adînc în gropiţele delicate ale obrajilor înroşiţi. „Am greşit că am gîndit prea departe, nu trebuia să mă aventurez mai mult decît lungul nasului”, ar trebui să sune mustrarea din conştiinţa celor cu îndrăzneala ideii în rucsac şi fără simţul realităţii. „Nu, deocamdată nu vă lansaţi în idei care să iasă din schemă. Nimeni nu face asta decît după 50 de ani, cînd deja are o serie de producţii la activ”, cam aşa a sunat un sfat prietenesc al unuia dintre profesorii de aici. Da, prietenesc, nu rău intenţionat, grefat pe pragmatica existenţei. Narativ, viaţa şi structura ei evenimenţială e liniară şi previzibilă. Ar trebui să ştiu, ţine de „simţul comun”. Totuşi, după cum îmi stă în fire, m-am revoltat. „Adică dacă eu am o idee care „ar putea funcţiona”, după cum spuneţi dumneavostră, dar contrazice schema, n-o pot folosi?”  O mustaţă freamătă în gross-plan. „Nu!”

Trebuie, întodeauna, şi în orice context, să fie vorba de „ceva mai simplu”, oamenii n-au vreme de pierdut cu nişte complicaţii inutile. Cine „are nume” îşi poate permite să se joace după bunul plac. Dar, pînă atunci, „Nu!”. Totuşi, oamenii au nevoie de suprize, de răsturnări de situaţie, de suspans, de conflicte inedite… „da, dar şi astea să fie după schemă”. O schemă care nu ia mai mult de o pagină A4 şi care rezidă în configuraţia cultural-psihologică a minţii omeneşti. E demonstrat, degeaba mă zburlesc şi găsesc că ceea ce a fost „succes” în istoria omenirii a fost împotriva curentului, inovator şi deosebit de îndrăzneţ. „Noi” sîntem nişte oameni normali, obişnuiţi, şi trebuie să ne comportăm ca atare. Ce credem „noi” că s-ar numi idei sînt simple deviaţii. Nu e acum vremea lor. Ne dăunează. Oricum nu am reuşi să facem nimic, nu sîntem dintre „cei aleşi”. De ce? Pentru că deocamdată nu ştim nici măcar să fim conformişti. Categoria lui „noi” se stabileşte în cel mai bun caz ad-hoc, de cele mai multe ori fortuit. „Tu” sau „eu” putem fi accidente, dar înlăuntrul lui „voi” nimeni nu ne vede. Datul din coate nu e o soluţie, nu se cade să-i loveşti pe alţii. Revenind. A învaţa să fii conformist e formă de inteligenţă, pînă la urmă. A avea „idei obişnuite” înseamnă a fi recompensat cu priviri încrezătoare şi cu o batere pe urmăr. „Puteţi copia o idee care a mai fost folosită şi să o explicaţi în felul vostru, nu e nici o problemă!”. Aaaa…. Păi nu se cheamă plagiat? „Nu!” e normal, aşa face toată lumea. Mirare?! Lăsaţi. Ar trebui să fim încîntaţi, nu trebuie să ne strofocăm decît să n-o facem pe-a altora şi nici pe-a noastră. Calea de mijloc, presărată cu multe clişee şi constante fumate pînă dincolo de filtru e cea mai sigură. Şi singura. Soluţia pentru devianţi e să-şi iasă din fire. Adică să-şi părăsească firea. Fără părere de rău, doar cu încrederea aglutinată a tuturor celor care „i-au sfătuit de bine”. E calea cea sigură. Trebuie să învăţăm să ascultăm, revolta inutilă nu intră în schema vieţii.

Dumneavoastră, vă rog, părăsiţi limba!

Etichete

academic, desemantizare, discurs, dumneavoastră, lleida, politeţe, profesori, pronumele personal de politeţe, resemantizare, studenţi, UdL

Într-o singură privinţă s-au pus de acord catalanii cu spaniolii: că pronumele personal de politeţe ar trebui scos din uz. De tot. „Voste” şi respectiv „usted” s-au demodat, pragmatica limbii le dă cu şutul şi le scoate afară pe uşa din dos. Se pare că nici un context de enunţare şi nici o formă de discurs nu le mai primeşte. Nu că au devenit inutile, mai rău, dacă te trezeşti tu cumva, ca un neştiutor naiv şi nătîng, să încerci să le foloseşti, vei fi calificat, irevociabil, drept „prea civilizat”. Şi asta nu e de bine în spaţiul spaniol. E ca şi cum ai spune „căcat” la un curs într-o universitate românească, întorcîndu-ţi asupra-ţi tot oprobriul şi catalogarea în registrul peiorativului (nu, dacă spui „merde” la un curs, în Lleida nu se întîmplă nimic, vei primi doar un zîmbet complice). Cum de această răsturnare de perspectivă?  Una dintre ele, cea „oficială” este liberalizarea spaţiului academic şi încercarea de a stabili un raport de egalitate şi de apropiere între profesori şi studenţi, uşurînd procesele de comunicare de povara asumării rolurilor. O alta, influenţa culturii anglo-americane (deşi al spune totuşi că aici nu prea ar fi pertinentă această explicaţie întrucît, aproape nimeni nu poate susţine nici măcar dialoguri minime în engleză). Cea mai plauzibilă, în opinia mea, este comoditatea. Sau mai precis, lenea limbii. La propriu. Cînd au auzit spaniolii cam cum ar suna „usted” pe româneşte li s-au încîlcit instant sinapsele la ideea că noi avem obstinaţia de a-l pronunţa. Şi nu arareori, ci foarte frecvent. „Ce civilaţi sînt oamenii în România!”, a sunat mirarea netrucată a lui Jordi.

Jordi e profesor de muzică. Şi la liceu şi la universitate. Are în jur de 35 de ani şi se îmbracă între dichisit şi elegant, mereu cu pantofi de piele cu bot ascuţit, oferind impresia unei persoane docte şi pretenţioase. Pare manierat şi politicos, dar limba i se împleticeşte mereu cînd vorbeşte într-o „idiomă” neidentificabilă pentru mine, catalană pentru el. „În Spania, la 35 de ani oamenii sînt tineri”, rîde el cu poftă şi cu ochii mari, cînd află că la 35 de ani un român începe să se instaleze în blazare. Cu studenţii are o comunicare bidirecţională. „Puta”, „coño” (nu ştiu dacă am nimerit grafia) şi variaţiuni pe această temă sînt constante locuţionare ale conversaţiilor profesor-student/ elev care suportă infinite procese cum ar fi gramaticalizarea, desemantizarea, resemantizarea, intertextualizarea ş.a. Nu din alt motiv, doar pentru coeziunea enunţurilor şi coerenţa discursului ambelor părţi.  Astfel, procesele de subînţelegere, implicaturile şi „chestiile” astea complicate care necesită un strop de logică şi consum nervos inutil vor fi înlocuite cu inferenţe. Imediate chiar. Fără negocieri de semnificaţii şi alte „minuni”. Simplu şi la obiect. Toată lumea subscrie unei simplificări a existenţei, aici nu încape loc de discuţie. De unde să începem să tăiem? Din limbă. Nu reducţionism, doar simplificare. „Usted” e mai lung decît „tu”, efort locuţional mai mare, energie consumată, epuizată, ce nu se supune princiipilor fizice (conform cărora, în natură energia nu se pierde). Şi în plus, unii n-au pronume de politeţe în limba lor şi nici nu le trebuie. Natura umană se pare că se epuizează, aşa că trebuie să aplice nu principiul schimbului de energie, ci acela al conservării. Spaniolii s-au prins la vreme, se pare. Revenind la Jordi. Dacă, în pauze, cumva, vreun student i s-ar adresa cu dumneavostră ar crede că s-a trasnformat în obiectul unei farse. Ar fi de-a dreptul scandalizat, nu i se poate întîmpla lui aşa ceva. S-ar simţi ca şi cum ar fi înjurat. Eva, care lucrează într-o bancă îl aprobă. Acolo mai aude din cînd în cînd cîte un „usted” sau un „voste”, uneori şi ea trebuie să-l articuleze, dar „Nu, nu, la universtate, cu profesorii?! Nu! Nu se obişnuieşte aşa ceva!”.

M-am apucat de perorat, mai mult în gînd, despre cultul meu pentru „dumneavostră”, argumentînd importanţa şi necesitatea folosirii lui. Cum că o limbă şi o cultură ar fi mai sărace fără pronumele de politeţe. Cum că „dumneavoastră” e în aceeaşi măsură o formă de a marca distanţa dintre două persoane, diferenţa de vîrstă, diferenţa de stattut social , fiind în acelaşi timp şi o formă de manifestare a respectului, o formă de a crea o interfaţă a spaţiului public etc. Catalanii au rîs cu poftă cînd au auzit că profesorilor-prieteni am reuşit cu greu să le spun „tu” şi pe numele mic, iar unora continuu să le zic în adresare şi în gînd „dumneavoastră”, aşa, mai mult ca o formă de afecţiune.  

Cu alte cuvinte, o formă de inadaptare la spaţiul spaniol şi de a fi necioplit în mod deliberat este folosirea pronumelui de politeţe, care te pune în cea mai jenantă situaţie posibilă din cîte te-ai putea încadra. Eu mă încăpăţînez să fiu penibilă şi nesimţită în realaţia mea cu profesorii. N-am înjurat toată viaţa mea atît cît am înjurat vorbind după ceea ce eu credeam că sînt norme universale de politeţe şi respect. Şi îmi dau seama că spaniolii, pierzîndu-l pe „usted” o să piardă şi savoarea ironiilor cu „dumneavostră” prin care i-ar putea „articula” pe studenţi. Dar nu, cum studenţii nu se complică, nici profesorii nu ar avea motive. Sper doar ca româna să nu-l piardă pe „dumneavostră” aşa cum i-au pierdut universităţile pe studenţii idealişti.

Pornografia catalană II

Etichete

film, lleida, porno, pornografie intelectuală, profesori, sex, UdL

Adevărata pornografie catalană se ascunde la universitate. De fapt, nici măcar nu se ascunde, ci se exprimă liber, fără inhibiţii şi fără a fi primită cu chicoteli din partea celorlalţi. La cursul de Narrativa, cu profesorul Jaume Cabre am vizionat un episod din seria intitulată Stacio del llac, scrisă de însuşi maestrul nostru. Totul a fost evident în chip strict educativ, întrucît trebuia să identificăm conceptele operaţionale tocmai predate – lucru care ar fi fost de-a dreptul facil dacă actorii ar fi vorbit catalana mai claaaar şi mai raaaaar. Totuşi, limbajul universal al semnelor şi explicaţiile concrete ale profesorului m-au elucidat în privinţa celor cinci fire narative principale, după cum urmează:

1. două lesbiene sînt în impasul existenţial în care una dintre ele trebuie să-i spună fiului ei că perechea ei este un ea şi nu un el;

2. doi tineri teribilişti joacă jocul sinuciderii în doi şi trag la sorţi care din ei să moară punînd o tabletă otrăvită în patru cafele – apoi trag la sorţi;

3. un el şi o ea se iubesc ei, dar din cauza intervenţiilor exterioare repetate şi intempestive nu apucă nici măcar să se sărute pe îndelete, d-apăi să mai să ajungă şi în pat;

4. doi studenţi care ar trebui să înveţe împreună la unul din ei acasă, hotărăsc să şi-o tragă după ce el o convinge pe ea, care era virgină, că sexul e fain. Nici această poveste nu e lipsită de năbădăi, pentru că eşarfa cu care fata acoperă veioza ca să dea în cameră o lumină romantică şi difuză mai să ia foc şi, la un moment dat, sînt chiar întrerupţi de iubitul mamei fetei. Însă, pînă la urmă, se descurcă ei, şi, în final reuşesc cu succes.

5. blllerynnbnfgvuioychsUIcgu…. adică n-am înţeles prea bine relevanţa acestui plan narativ, în care două personaje de sex masculin se mai întîlneau şi mai schimbau două vorbe.

Poveştile aveau toate un tempo diferit şi evident, se intersectau, se întrepătrundeau, pentru ca distracţia mea să fie şi mai mare. Jocul actorilor era pur şi simplu hilar, iar modul de zugrăvire al scenelor era de-a dreptul ridicol, cu clişee mai ieftine decît am văzut în telenovele de succes româneşti. Totuşi, să nu uit şi de partea educativă: am înţeles că atunci cînd doi vor să şi-o tragă dar nu mai reuşesc din cauza intervenţiilor exterioare se numeşte URST, iar homosexualitatea e cap problema, la fel ca şi moartea din joacă a unui om, ca şi dezvirginarea copilărească.

Filmul mi-a oferit şi satisfacţia faptului că mi-am dat seama că în ciuda lacunelor mele de catalană, am primit mesajele care trebuia şi mi-am clarificat conceptele operaţionale, aşa încît, dacă mai vizionez multe episoade mă voi gîndi să îmi schimb cariera şi să mă fac ghionista, adică scenaristă şi să filmez pe platourile UdL-ului un hard-core adevărat, în care să se vorbească atît cît să înţeleagă toţi erasmuşii străini de catalană.