Etichete

, , , , ,

Se face că după multă vreme am ajuns și eu la o reprezentație de teatru. M-a invitat o colegă, am zis da. Am cumpărat biletul citind superficial descrierea piesei – O mie de motive, cu Florin Piersic Junior – ceva despre depresie, deci avea să-mi fie pe plac, iar pe Florin îl mai văzusem, long time ago, în Sex & drugs & rock’n’roll.

Am uitat de bilet până aproape de ziua evenimentului. Pe vremuri, înainte de-o piesă aș fi răscolit tot Internetul ca să-mi fac o pre-documentare – aș fi cititi recenzii ale reprezentației, detalii despre text și despre autorul textului, despre alte puneri în scenă, repetiții și tot ce se poate. Didactic, sistematic,… not anymore. Dezobișnuită de aceste obiceiuri à la carte, m-am dus ca ignoranta ce-am devenit. Mă așteptam la un one-man-show de teatru alternativ, impregnat de aroganță și nonconformism, având în vedere locația și actorul, dar nu și la o reprezentație participativă. Primisem niște cartonașe la intrare, mi-am dat seama că va exista ceva intercațiune cu spectatorii, dar nici asta nu m-a scos prea mult din apatie. În intima sală, stăteam chiar pe mijloc, perpendicular pe scenă, pe culoar. Picior peste picior, cu telefonul pe brațe, să nu care cumva să cad în sevraj.

M-am trezit deodată pe scenă, cu o carte în mână, în rolul Profesoarei. Trebuia să fac un rezumat al cărții. Mintea îmi era goală. Cu reflectoarele în ochi, nu eram în stare să procesez nici o idee, să emit nici o frază. Nici subiectul cărții nu mi-l mai aminteam (cum să nu-ți mai amintești subiectul cărții Robinson Crusoe?!). Am început să bâlbâi ceva incoerent. Florin, din public, așezat în locul meu, trebuia să pună întrebări. A întrebat ceva de genul „Cum poate un om care trăiește printre semenii lui să nu-și mai dorească să trăiască, când un om care, ajuns singur pe o insulă pustie descoperă dorința de a trăi?”. Blocaj, din nou. La această întrebare la care mi-am dat peste o mie de răspunsuri de-a lungul vieții nu știam ce să răspund. Într-un final, după secunde apăsătoare de tăcere am răspuns „Poate tocmai din cauza semenilor lui”.

M-am reîntors la locul meu de spectator pasiv. Deodată eram din nou liceanca aceea timorată, bâlbâită, care ascultată la ore nu este în stare să spună nimic, deși știe răspunsul, fiindcă emoțiile îi golesc creierul. Dar nu mai era nimic din profesoara care în cinci ani de predat reușise (cât de cât) să-și învingă „emoțiile de scenă”. Care ajunsese să țină cursuri și discursuri și să se simtă în largul ei în public. Căreia îi plăcea să fie privită. Mi-am dat seama că, în doi ani de „izolare” în fața unui calculator, la un job anodin, am piedut tot curajul pentru care muncisem atât. Că nu m-aș mai putea întoarce, cu ușurința de care mă credeam în stare, în rolul profesoarei, pe scena cu o catedră în mijloc. Dar ce ușor am revenit în rolul elevei timorate, încordate, pline de rușine, care se urăște pe sine fiindcă nu este în stare să-și gestioneze tracul! Mi-am reamintit de prima piesă din liceu în care am jucat un rol de băiat (rolul ăsta îl joc de la grădiniță) – lumea s-a mirat că m-am descurcat așa de bine. Nimeni nu se aștepta să reușesc să fiu stăpână pe mine. A fost unele dintre puținele momente în care m-am simțit mândră de mine. Iar teatrul, teatrul a fost mereu gura mea de aer unde evadam din lumea în care cu pream mult efort reușeam să mă încadrez. Până când m-am dezbărat și de pasiunea asta.

Mi-a picat ciudat toată experiența deaseară. M-a pus față în față cu niște repere identitare pe care am luptat să le câștig și le-am pierdut. Colega mea mi-a zis că m-a filmat, dar n-am avut curajul încă să mă uit la video (sunt convinsă că sunt foarte penibilă!). Mi-am dat seama însă că aș putea face lesne o listă cu 1000 de motive pentru care viața nu merită trăită.

Reclame