Agonia unui perpetuum mobile

Etichete

alteritate, cuvinte, fraze, gînduri, inutilitate, litere, perpetuum mobile, rotaţie, sărite

Gîndurile toate se opresc la piciorul literelor. Nu mai îndrăznesc să-şi înflorească în cuvinte sîmburele concentrat de putred ca să se prelingă asemeni plantelor curgătoare, în fraze deznădăjduite, pe culmi. Li-e lehamite de gineceul sterp al afectelor şi de precaritatea exhibiţionismului.

Închistarea lor se datorează mai cu seamă tăcerii pe care nu mai reuşesc să o audă, să o desluşească. Lipsa de suflu a alterităţii le transformă din nişte organisme vii, supuse evoluţiei, în nişte perpetuum mobile autofile din necesitate, condamnate la o mişcare de rotaţie în jurul propriilor centre de gravitaţie. Lăsate în pace de toţi, într-o voie care nu e a lor, gîndurile autoconverg spre nimeni şi nimic. Cineva sau ceva să le scoată din sărite!

Căderea din sine

Etichete

absolut, bătjocoră, cadavru, cădere, devorare, gînd, groapă, hiene, hău, lipitori, lumină, moarte, neant, osîndă, prăbuşire, relativ, sine, sufocare, viaţă, visători

Să se-aleagă deşertul din gîndurile pentru care ai trăit nu e cel mai rău lucru care ţi s-ar putea întîmpla. Rataţilor existenţial nu li se oferă de obicei privilegiul vreunui neant în care să fie privaţi de simţire şi de conştiinţă, ci blestemul gropii unde creaturile pămîntului îi devorează de vii ca pe nişte cadavre în devenire. În goliciunea lor sînt supuşi umilinţei supreme: aceea de a fi la dispoziţia hienelor care fac din restul lor fragil de vitalitate un festin pentru a-şi potoli setea de viaţă. Tot ceea ce au urît mai mult în viaţă se lipeşte lubric de ei pînă la cangrenarea tuturor ţesuturilor care le sînt chip şi asemănare cu gîndurile pentru care au trăit.

Osînda la un hău înseamnă că nu mai pot vedea lumina decît ca pe un punct neputincios în existenţa lor, nu ca pe un fir care să îi tragă înapoi către ceea ce au crezut că pot deveni. Cei care au trăit în abstract, judecînd şi simţind după principiile absolutului primesc în bătaie de batjocoră palma relativului peste ochi şi gustul oţetit de ură al acesteia. Sînt siluiţi cu superioritate şi de obicei fără a mai putea crîcni decît prin combustii interioare multiple. Cum se mai sufocă marii visătorii cînd cad! Ce privelişte să-i vezi agonizînd sub talpa celor care aplaudă hulpav căderea din sine! Atît le e de mare bucuria celor care îi torturează, încît le simţi bătuta din bocanci de pe rănile tale pînă la măduva oaselor. Cît au încercat ei să te tragă în jos şi n-au reuşit! Dar tu le-ai oferit cadoul propriei neputinţe şi ratării căzîndu-le în braţele dispoziţiei lor de a dispune de tine.

***

Ce legitimitate au să trăiască după principiile absolutului cei care nu se pot împotrivi siluirii la care îi condamnă relativul? Nu mai degrabă s-ar preschimba în hiene?

Un an pe culmile conştientizării

Etichete

aniversare, blog, blogging, conştientizare, culmi, deschidere, etape, eu, gînduri, Idei, Pe culmile conştientizării, stări, un an

Oameni m-au lăsat. Pentru că s-au abandonat pe ei. Sentimente au murit sufocate în negaţie. Pentru că au fost laşe. Iluzii au fost înjunghiate. Pentru că erau prea frumoase. Visuri au fost spulberate. Pentru că au fost prea îndrăzneţe. Fericiri s-au ascuns după deget. Pentru că erau prea evidente.

Doar El a rămas lîngă mine, să-mi tacă la ureche cînd sufletul se sfărîma de creste şi să urle cînd aerul de pe culmi pătrundea prea adînc în mine. Mi-a descleştat degetele ca să mai pot atinge ceva, cînd nu mai puteam simţi nimic. M-a ajutat să ies cînd eram închisă. M-a făcut să strig cînd mi se îneca vocea. M-a determinat să urc cînd mă prăvăleam peste mine. El mi-a fost constant închiderea care deschide – care m-a deschis către un sine extins şi m-a făcut să îndur blocajul bronşic din aleveole care se blocau de praful de pe botinele lumii.

El sînt eu în stări şi etape. Mai puternic, mai sincer, mai îndrăzneţ, mai limpede, mai dezvelit, mai rafinat. El e portretul meu îmbunătăţit şi singurul lucru din viaţa mea care nu îşi cere confirmare. E singurul lucru esenţial care nu s-a pierdut odată cu celelalte şi îmi supravieţuieşte.

El nu e ceea ce aş fi vrut eu să fie pentru că îmi seamănă prea bine. El e eu şi (întru) toate întruchipările alterităţii din existenţa mea. Şi de aceea nu pot să-i spun „La mulţi ani!” şi că-l iubesc mai mult decît orice lucru care trebuia să fie cerc, dar nu a fost să fie.

 El, blogul, ar vrea să fie şi pentru voi – pentru oricare dintre voi care vor să citească cum anume se lasă gîndurile pradă lucidităţii pînă la disperarea de ajunge să pocnească sub formă de idei şi cuvinte. Poate că îl găsiţi penibil, neintersant, criptic, ridicol – îmi asum acest lucru – şi vă invit, totuşi, la o plimbare pe culmile care au împlinit un an de conştientizare.

Criza lui „întru”

Etichete

a fi, alteritate, amor propriu, ascendent, autofilie, întru, creşte, criză existenţială, devenire, fericire, fiinţă, oameni, prin tine însuţi, sine

Întotdeauna pentru mine expresia „prin tine însuţi” a fost una lipsită de caracter şi de spirit. Principiul autofiliei cu toate derivatele lui funcţionale prefixate suficient cu „auto” (cum ar fi autotdidactica) m-a făcut să ridic a îndoială de fond sprînceana. Nu trebuie neapărat să fii alergic la formula amorului propriu ca să remarci în preajma ta oameni infinit mai înzestraţi şi mai reliefaţi decît tine. Cum să nu-i iei pe cei mai interesanţi dintre ei, fascinanţi deopotrivă prin caracterul lui aici (cum se înfăţişează ei lumii) cît şi prin cel al lui dincolo (ce sînt pe dinlăuntru şi dincoace de cum se prezintă social), ca modele ori ca repere? De atins, de depăşit, ori de contrazis. Nu vorbesc aici de încurajarea unui mimetism precar, ci de ceea ce mi se pare obligatoriu pentru orice individ care cosideră că formarea lui nu s-a încheiat, şi anume, lărgirea eului către sine – către un sine extins, mai plin, în vederea devenirii asimptotice către un deplin.

A te raporta la alţii – la unii anume, aleşi pe sprînceană – înseamnă a fiinţa întru: întru cineva (adică a practica o formă de alteritate) şi întru tine (a deveni mai mult decît eşti şi decît crezi că ai putea fi). Am avut norocul de a-l găsi pe întru şi de a mă bucura de el în cîteva întruchipări şi formule esenţiale, recunoscînd cu sete ascendentul care mă umplea de un sine mai înalt, mai rafinat, mai proeminent, mai deosebit, mai puternic. Un soi de minunată depedendenţă de-o creştere ce se petrecea tăcut, firesc, cu mare emoţie şi mai cu seamă c-o mare fericire de-a fi. I-am numit pe cei întru care am simţit că devin, mentori sau maeştri, dezvoltînd un cult pentru această funcţie ca pentru nimic altceva pe lume. Ipostaza de discipol sau de învăţăcel al cuiva mi-a fost trambulină existenţială care m-a făcut să ard stări, complexe şi etape.

De aceea, pentru mine, cea mai acută criză existenţială la care poate fi supusă o fiinţă în formare este cea a lui întru. Să nu mai găseşti ascendentul, să nu mai afli spre ce să te înalţi şi să rămîi suspendat, adică prin tine însuţi. Resimt nesănătos, de-a dreptul maladiv, autofilia conjuncturală datorată pierderii unei fiinţări întru. Mă simt redusă la un sine forţat să se plieze în el însuşi pînă la chircire şi uscare. Buretele fiinţei care odată se umplea cu sete, se usucă şi nu mai primeşte să se umple de nimic fiindcă nu mai are ce absorbi. E clipa cînd, lăsat de izbelişte, nu doar stagnezi, ci retrogradezi, te întorci la un sine dinapoi, fiindcă nimeni şi nimic nu-ţi mai alimentează devenirea. De ce intră întru în criză? De obicei pentru că ascendentul nu mai funcţioneză sau este vectorizat într-o direcţie pe care nu mai simţi ca ar fi constructiv pentru sinele tău să o urmezi.

Nu ştiu cum s-ar putea opera o ieşire din criza lui întru. Oricum, sigur nu prin tine însuţi sau prin dezvoltarea unei caricaturale şi artificiale forme de amor propriu.

Cuvinte de acces la singurătate (II)

Etichete

absenţă, alteritate, celălalt, co-prezenţă, condiţie, destin, dor, dragoste, fericire, imposibil, memorie, nimic, Noica, posibil, prezenţă, reprezentare, sine, singurătate, suflet, tot

Dorul

Dacă mi-ar face plăcere să văd pe C., aş vedea-o mai des. Dar nu-mi dă o stare de plăcere, îmi dă una de fericire. Asta schimbă lucrurile. Bucuria e o limitaţie ce limitează, fericirea, una ce nu limitează. Am căutat-o în viaţă pe ultima, dar nu în această versiune.” (C. Noica, Jurnal de idei)

E culmea din suflet unde afectul este epurat de toate furiile, frustrările, pretenţiile, orgoliile, descumpănirile, aşteptările, dorinţele, instinctele şi demonii. E locul unde suspinul şi-a făcut un culcuş în braţele singurătăţii şi strînge posesiv la piept dragostea. Ce fericire bizară îl însoţeşte pe cel ce cade în această stare de dor! O fericire paradoxală care ustură, doare, muşcă, înţeapă şi siluieşte fiinţa pînă la o epuizare dulce-acrişoară. Ce frumoasă formă de fidelitate cu alteritatea se naşte din acest incest dintre sine şi reprezentarea celuilalt în sine!

Tot acest construct mentalo-sufletesc are o natură perfect paradoxală, traductibilă printr-o dihotomie antinomică nevoie-suficienţă: celălalt îţi lipseşte prea mult, dar ţi-e excesiv de prezent – fiindcă metafizic, el se află în tine într-o (re)găsire cu un ascendent care nu cunoaşte surogat sau echivalent. Tot ce se revarsă dinspre interior spre exterior este atunci nu o bucurie şi nicidecum un extaz, ci o fericire. Această fericire este largă cît poate conduce o privire spre nesfîrşit linia orizontului şi înaltă cît poate un om să-şi transceadă condiţia. Fericirea in absentia e comparabilă cu cea datorată prezenţei, diferind doar natura construcţiei ce se aşază pe fundaţia imaginaţiei, se înalţă ezitant pe stîlpii ştirbi ai memoriei, se bolteşte dureros sub arcurile nostalgiei, se tencuieşte neuniform cu impresii odată trăite şi se zugrăveşte cu gesturi (ne)întîmplate.

De prea multe ori ne chircim de dor ca de o durere de stomac cu spasme, atribuindu-i valenţa unei suferinţe fără sens, în loc să-l folosim drept un pretext-cadru pentru împlinire (ca un fel de posibil pentru imposibilul nostru) – în absenţă să trăim ca în co-prezenţă după exigenţele cele mai de seamă ale fiinţei, augmentînd frumosul şi bagatelizînd mizeria. Să preschimbăm slabiciunea şi abandonul în forţă şi iniţiativă. Astfel, să înlocuim Nimicul cu Totul, precum nişte demiurgi amatori care-şi contrazic temerar destinul.

Dezamăgirea nu trebuia să poarte un nume

Etichete

aşezare, celălalt, conştientizare, dezamăgire, dezintegrare, eludare, fidelitate, fiinţare, fiinţă, fundaţie, grade de libertate, inerţie, obiect, reper, sincronizare, sistem de referinţă, sistem fix, sistem mobil, subiect, temelie

Dacă sufăr, înseamnă că eu sînt de vină.” (F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov)

Impropriu spunem că cineva ne-a dezamăgit. Niciodată în dezamăgire celălalt nu are statutul de subiect, ci de obiect. Ceea ce prea lesne desemnăm ca vină a unei persoane de a ne fi dezamăgit este de fapt corespondentul propriei dezavantajoase investiţii, inutile aşteptări, acaparatoare iluzii, supra-augmentate sentimente cărora le căutăm justificare şi raţiune de-a fi în celălalt. 

Toate aceste forme de prăbuşire a sinelui se datorează de fapt unei conştientizări iminente a proastei alegeri a terenului pentru fundaţia afectelor, ambiţiilor, visurilor. Terenul este eminamente acel ceva sau acel cineva pe seama căruia ne-am construit edificiile în care să fiinţăm, încredinţaţi de buna alegere a temeliei pentru  rostul pe care ne străduim să-l împlinim. Cînd ne construim mintal proiectul şi începem să funcţionăm ca şi cum ne-am fi clădit casa pe un pămînt ce nu se macină şi nicicînd nu s-ar putea surpa, de fapt luăm un reper mobil drept un reper fix. Transformăm abuziv subiectul în obiect şi-i cerem să se comporte ca atare.

Nu ne dăm seama că ceea ce credem noi că funcţionează pe baza unei aşezări definitive a unui sistem mobil pe o platformă fixă de fapt se petrece în virtutea unei sincronizări temporare a două sisteme mobile. Din această confuzie esenţială şi dezamăgirea pe care o punem în cîrca celor care ne trădează şi ne înşală, perminţîndu-şi mutaţii în virtutea gradelor de libertate proprii formei lor de existenţă. Nici nevoia de reper nu e de condamnat, însă ceea ce nu putem pretinde este ca ceva ce prin natura sa este mutabil să ofere garanţia stabilităţii formale. De aceea este absurd să pretindem o consecvenţă sau fidelitate celor pe care îi alegem ca obiecte de reper.

Provocarea fiinţială să ne fie adaptabilitatea şi capacitatea de a ne curba încît să nu pierdem contactul cu sistemul de referinţă pe care ni l-am ales – dacă încă mai credem în beneficiile acestuia sau mai simţim nevoia să funcţionăm în virtutea lui. Ori puterea de a ne desprinde din contextul inerţial pentru care la un moment dat am optat pentru a ne prinde într-un alt iureş, dintr-un alt sistem cu alte mize şi alte legi. Eludarea dezamăgirii ca pretext exterior şi impropriu pentru dezintegrarea fiinţială să ne fie unica garanţie şi normă inextricabilă a propriului sistem. Atunci singura dezamăgire să ne fie internă – vină interioară de-a a nu ne putea mobiliza prin noi înşine mecanismele care ne întreţin existenţa.

Cuvinte de acces la singurătate (I)

Etichete

alegere, alteritate, categorii, clişee, criză, destin, dragoste, existenţă, formule sociale, hazard, indivizi, paradigmă, ratare, relaţii, rost, sine, singurătate

Destinul

Destinul are o formă oarecum sferică: cu cît ne îndepărtăm mai mult de el, cu atît ne apropiem de el. Destinul nu are propriu-zis «intenţii», dar uneori avem impresia că, în timp ce se desfăşoară o viaţă plină de glorie şi succese, undeva, obscur, un dispozitiv lucrează pe dos, făcînd ca, eforia să se transforme, pe neaşteptate, în dramă. Evenimentul fatal nu este cel care poate fi explicat prin nişte cauze, ci acela care, la un moment dat, contrazice toate cauzalităţile, venind de aiurea, dar avînd această destinaţie secretă.” (Jean Baudrillard, Cuvinte de acces)

Că-ţi fuge viaţa, că ţi se neantizează rostul sau că-ţi scapă dragostea nu e o chestiune de opţiune. E o chestiune ineluctabilă de domeniul hazardului, o conjuraţie ticăloasă a providenţei. Singurătatea te alege ea pe tine şi nu tu pe ea. Nimeni nu e în măsură să fie singur şi nimeni nu este cu adevărat singur. Nici vorbă de o posibilă vocaţie pentru singurătate; nu se poate vorbi despre singurătate nici în cazul celor care se izolează voluntar, precum pustinicii sau gînditorii – ei trăiesc în paradigma alterităţii mistice, operînd cu o selecţie brutală a instanţelor reprezentative întru devenire şi existenţă.

Pentru cei mai mulţi indivizi, într-o accepţie universală, dar uşor rafinată, singurătatea e o stare datorată absenţei din orizontul de aşteptare a unor anume oameni, lucruri, înîmplări şi e mereu însoţită de efortul celui „singur” de a nu recurge la consolări precare şi la minciuni esenţiale. Oamenii singuri nu sînt cei cărora le lipseşte însoţirea formală prin viaţă şi aşezarea într-o formulă tip (contrar reprezentării coforme a clişeului social care operează prin bagatelizare la reducerea singurătăţii la o chestiune de poziţionare în contextul unei familii, relaţii amoroase, loc de muncă etc.), ci acei cărora le lipseşte esenţialul (natura acestuia diferă subiectiv şi constitutiv de la om la om).

Într-o discuţie nu întocmai savantă despre paradigma singurătăţii putem vorbi despre categorii umane şi unităţi de „măsurare” care definesc spectrul şi auspiciile sub care această noţiune (stare, ipostază sau cum am vrea s-o numim – terminologia este mai puţin importantă) este încarnată şi reprezentată social. Pe de o parte sînt cei care deplîng singurătatea în care trăiesc, pe de altă parte sînt cei care sînt singuri, dar nu ştiu (trăiesc sub acoperişul căldicel şi suficient al unei formule sociale), pe de încă o alta cei resemnaţi în singurătatea lor şi într-un ultim colţ cei care, providenţial, nu sînt atinşi de această stare şi sînt şi scutiţi de ipostazierile pe care aceasta le generează. Considerăm că nu există categorii intermediare, iar că cea din urmă, fiind una de sorginte abstractă – întrucît fiecare individ cu o minimă doză de conştiinţă este sau se simte, la un moment dat, singur. „Crizele”  obişnuite de singurătate care nu iartă aproape pe nimeni survin mai cu seamă din cauza unor nepotriviri dintre sine şi cadru, din neadaptare, din dezamăgire, din absenţă, din neîmplinire, din sentimentul de irosire, din ratare etc.

Există şi un soi de singurătate cosmică – ca un fel de tară a celor care în ciuda a tot ceea ce au cunoscut în termeni de prezenţă, alteritate şi reuşită stau sub bolta unui destin potrivnic care le întoarce sensul oricărei împliniri înspre un gol de fiinţă care înghite orice posibilitate de-a fi fericit.

O să mai urmeze.

Decojind ceapa

Etichete

întîmplare, bine, braţe, ceapă, decojind, dig, esenţial, foi, frumos, inimă, lacrimi, miracol, realitate, rău, suflet, urît, viermi

Am decojit realitatea de visuri ca ceapa de foi, pînă la lacrimi. Ceea ce mi-a rămas este o inimă uscată, cu un miros înţepător de deznădejde. În miezul lucrurilor nu am găsit decît viermi care devorau hulpav şi nestingherit esenţa. Mi-am întors de fiecare dată privirea, alungînd priveliştea cu noi iluzii. De fiecare dată însă, imaginea revenea, mai pregnantă şi mai pestilenţială, atacînd mereu esenţialul.

Am trăit să văd cum putrezesc sentimente, cum se calcifiază ambiţii, cum se ciobesc gînduri, cum se dezintegrează fiinţe dragi. Am deprins să nu mai pun mîna la ochi şi să-ncerc să protejez miezul cu propria carne. Credeam că eu sînt imună, că pot suporta orice invazie de devoratori fără ca aceştia să-mi ajungă pînă la inimă, datoria mea fiind să-i protejez pe cei prea iubiţi. Însă, prin mine, ca printr-o folie transparentă şi fără de viaţă au pătruns viermii care au distrus tot ce aveam mai de preţ. Mereu mi-am imputat vina, cu lovituri repetate de pumnal, căzînd pe brînci. Însă, niciodată nu am reuşit nimic. Realităţile îşi vedeau de destinul lor, ca şi cum eu nu aş fi existat. Nici o pavăză aşezată de mine în faţa răului nu a avut tăria de a fi zid între frumos şi urît, între bine şi rău ori între miracol şi banala întîmplare.

Decojindu-mi fiinţa precum ceapa de foi, rămîn cu un suflet ca un şvaiţer şi cu o existenţă ca o piatră măcinată de valuri. Mă aşez îndărătul digului, unde se duc să moară în braţele viermilor toate moluştele fără cochilie.