Etichete

, , , ,

De-acasă, mi s-a zis încă de pe când nu aveam conștiință de sine, că eu nu sunt ca ceilalți. Mi s-a mai zis și că cele mai importante valori sunt casa-căsătoria-copiii (și școala, bineînțeles școala). Cu vremea, acestea s-au amestecat cu valori proprii, născute din lecturi filozofice (existențialiste, cioraniene, dostoievskiene, nihiliste), depresie, anxietate și multă singurătate resimțită.

Au ajutat mult la modelarea gândirii mele cu precădere controlul familial excesiv și respingerea resimțită din partea celorlalți. „Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreu!” a fost decizia pe care am luat-o la un moment dat. „Și nici nu vreau să fiu ca voi”. Părea pe-atunci un teribilism adolescentin. Toți erau convinși că o să-mi treacă și o să-mi vină mintea la cap.

Aveam să „cresc mare” și să-mi doresc să trăiesc în virtutea liberului arbitru, după propriile norme și să-mi fac eu singură legile. Mi-am făcut din acest lucru un scop în viață, respingând ideea de normalitate și infuzia de idei preconcepute rezultate din conformismul social. Hotărâsem, după cum vă spuneam, că eu chiar sunt diferită de ceilalți și că nu mă potrivesc în preferințe de nici un un fel cu oamenii „normali”.

Primul care a căzut „victimă” a fost trinomul casă-căsătorie-copii. Școala mi-a plăcut. Și a fost viața mea. O vreme. Marele meu noroc au fost prietenii, poate la fel de „razna” ca și mine, cu care mi-am alimentat și consolidat gândirea în nopți lungi de discuții întortocheate. Complexele de inferioritate mi le-am transformat, cu multă muncă, în complexe de superioritate. I was meant for something bigger! Nu aveam visele precare și rudimentare ale oamenilor simpli; nu aveam de gând să trăiesc pentru lucruri materiale, să leg vreun om de mine și să procreez. Eu trăiam în virtutea ideilor pure și în cea a libertății.

A trecut timpul și visele s-au năruit, majoritatea prietenilor au luat-o pe calea conformismului (nu toți, încă!), disponibilitatea mea de-a trăi în virtutea liberului arbitru a fost prost înțeleasă în relațiile consumate și, încet-încet, am devenit mai puțin curajoasă în a-mi apăra poziționarea în lume.

De ce ar trebui să se pună problema „curajului” de a fi diferit? De ce nu putem fi diferiți pur și simplu? Răspunsul este – din cauza presiunilor sociale. Când ești femeie pe la începutul celor 20 de ani e cool să fii „liberă”. Lumea crede că încă ești imatură și îți trăiești viața (te distrezi, cum ar veni). Deja când te-apropii de 30, treaba asta nu mai e percepută ca fiind cool. Realizații trinomului casă-căsătorie-copii se uită cu superioritate la tine și-ți arată ceasul. Cum? Ceasul tău biologic nu bate? Ai o problemă. Învățat să dai doi lei pe ce zic ceilalți și să faci ceva pe părerile lor, nu-ți prea pasă. Îți vezi de ce crezi tu.

Dureros este când prietenii cu care odinioară vorbeai câte-n lună și-n stele și erați voi niște eroi ai diversității, așteaptă inelul cu infrigurare, aleg invitațiile de nuntă sau schimbă scutece. Și nu mai au loc de  tine și ideile tale în viața lor. Tu le-nțelegi devenirea și încerci să le fii alături. Ei, din ce în ce mai puțin. Se uită la tine cu o compasiune nemărturisită (tu n-ai realizat nimic). Întrebat ce-ai mai făcut, n-ai cum să zici nici că ți-ai luat casă, nici că ai un bărbat pe punctul de-a te lua, nici că ai un copil în plan. Nu, nu te-alungă, dar simți că ceea ce odată vă lega nu mai există. Ai devenit mai puțin. Nici nu mai ești interesantă. Dacă sunt dintre aceia care încă nu au realizat încă trinomul (și manifestă o preocupare exclusivă pentru acest lucru), atunci toată energia lor se concentrează spre realizarea lui. Nici nu mai vorbim de familia ta, care e panicată de-acum de-a dreptul. Dar încă mai speră treaba aia cu venitul minții la cap.

Eu parcă am devenit din ce în ce mai lașă și mai conformistă. Am un job de 8 ore pe zi la o semi-corporație, unde mă duc pentru bani și nu pentru vreo cauză nobilă. A ajuns să mă preocupe mai mult celulita de pe coapse decât ontologicul lui Heidegger. De aceea, în loc să citesc, mă duc la sală. Nu sunt fericită, sunt mai degrabă plictisită decât motivată. În raport cu orice. Trag de mine în fiecare zi, să împac conformismul din viață cu nonconformismul din suflet și să supraviețuiesc disonanței.

N-am mai scris, după cum se vede de mai bine de un an. I feel like I’m falling behind mai values. Cu toate astea, ceasul biologic nu vrea să sune. Nu, o casă, un soț și-un copil nu m-ar face mai fericită. Îmi fac în continuare silă pozele cu inele de logdnă și nunțile. Și mai multă silă, cele cu copii. Și oamenii care le pun. Și gândirea lor simplistă. Simplul fapt că mă simt sufocată de ele, îmi face silă și mă îngrijorează. Mă îngrijorează și faptul că textul acesta e scris prost, că o să supere multă lume și că mai bine nu-l public. Totuși știu că o să-l public, de-al dreacu’, fiindcă simt nevoia să mă descarc. Consider în continuare că nu trebuie să-mi justific opțiunile de viață, mă dezgustă conformismul și dezideratul majorității de a trăi întru el, dar am devenit mai lașă și am nevoie de susținere. Simt să strig dincolo de pătura acesta de fericiri ale trinomului. poate m-aude „vreunul de-al meu”. Și mă ajută să nu ajung să-mi doresc, din lașitate, să devin conformistă.

Reclame