Re:amintiri (I)

Etichete

Alexandru Paleologu, citate, consolare, existenţă, iluzii, iubire, lucrurile esenţiale, mediocritate, memorie, oameni, Octavian Paler, pierdere, salvare, umor, vis

Mă consolez:

„Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră.
Dar mediocritatea iluziilor nu are cine o scuza.
Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.”
(Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă)

„Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi cele mai importante lucruri în viaţa asta sînt, cred eu iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa) şi umorul. Dacă te naşti cu ele, e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa gîndindu-te foarte mult la ele, reprezentîndu-le în diverse circumstanţe. Cele ce salvează cele mai proaste şi mai ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial este, totuşi, iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii. În viaţă, poţi să fii un dobitoc, sau poţi să te salvezi. Şi nu poţi să te salvezi decît iubind pe cineva mai mult decît te iubeşti pe tine însuţi.”
(Al. Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor)

Osînza căldicelului. O evaluare fierbinte

Etichete

abandon, adevăr, banal, confort, căldicel, echilibru, exces, extremă, facil, fata morgana, hibernare, iele, individ, mediocritate, obişnuit, plafonare, precar, provocare, renunţare, social, temperatură psihică

Ştiu faptele tale: nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, dacă ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te vărs din gura mea.” (Apocalipsa, 3, 15-16)

Dintotdeauna mi-a repugnat obişnuitul, cu toate categoriile, implicaţiile, sinonimele şi simpatizanţii lui. L-am asimilat fără excepţie aproape precarităţii, căldicelului, banalului, comunului, mediocrităţii, la limită,  chiar ordinarului (păstrînd şi conotaţia vulgară a termenului). Mi s-a părut formula, scuza, apanajul şi bordeiul sărăcăcios al celor săraci cu duhul, al celor neputincioşi, al celor puţin înzestraţi, conformiştilor fără ideologie, mefienţilor constitutiv, eternilor complexaţi şi abulicilor incurabili.

Fiindcă obişnuitul oferă un atare confort şi un echilibru fabricat ieftin şi facil de generaţii la rînd, avînd„calitatea” de a constitui opţiunea de-a fi a majorităţii oamenilor, acesta a căştigat teren şi legitimitate în faţa altor forme de-a fi mai reliefate, mai complexe, ce oferă posibilitatea unor perpetue provocări fiinţiale care implică verificarea neostenită a adevărului. De aici supremaţia banalului şi exilarea celorlalte formule existenţiale la periferia unde se primesc etichetele ciudăţeniei, extremismului, excesului. Astfel, excesivi, complicaţi sau neadaptaţi sînt aceia care refuză lucrurile primite de-a gata, care nu se compromit fiinţial şi nu se mutilează voluntar să doarmă cu pinguinii în pat, care nu ţin strîns vrabia în mînă de teama ciorii de pe gard şi care nu se prezintă „în regulă” la examenul neindulgent al opiniei publice.

Nici vorbă că ar exista vreo dificultate sau vreo provocare în a trăi în mijlocul banalului cotidian după „normele” lui. Temperatura psihică a fiinţei umane este acolo una indecisă, oscilantă în dreptul mediocrităţii, individul trăindu-şi viaţa cu „privilegiul” de-a fi un om social, dar ignorînd că se află în moarte spirituală, nemaiputînd să dezvolte pasiuni sau să se livreze trăirilor limită.

Nicicînd un om perfect social, adaptat fără vreun cusur formal vieţii printre semeni, nu va avea calitatea distincţiei, unicităţii şi nu va fi la rîndul său demn să constituie obiectul unei pasiuni a vreunui individ deosebit de ceilalţi. El va avea admiraţia nesăţioasă a celor asemenea lui – adică a mediocrilor – şi „podiumul” consacrat reuşitelor acestora. Cu greu se va mai putea lansa la vreun pol pulsatil al existenţei dacă s-a obişnuit să trăiască în afara crizelor şi febrelor fiinţiale, a suferinţelor şi fericirlor extreme. Însă, va beneficia de echilibrul inextricabil al unui pămînt sigur, nebîntuit de mişcări tectonice în stare să producă un cutrem destructiv decisiv, în măsură să-i răstoarne existenţa pe de-andoaselea total. Nu va fi ameninţat încontinuu de gropi fără fund, de oaze de apă în deşert, de fete morgana mascate în oameni sau de iele despletite, de draci împieliţaţi meniţi să demonteze turnuri de fildeş sau de îngeri care împrăştie briza absolutului. Nu va fi ameninţat nici de dezamăgiri, nici de posibilitatea de-a pierde ceea ce are – de aceea va putea să nu facă niciodată nimic cu adevărat temerar, deci cu potenţial constructiv. Va fi eternul plafonat care oricît s-ar căi nu ar mai putea să-şi întoarcă în răspăr cursul vieţii.

Se poate ca la un moment dat luptătorii cu morile de vînt, indivizii fără vreun căpătăi formal, obosiţi de căutările lor şi învinşi de provocările pe care şi le-au asumat mai mult ideatic decît pragmatic să tînjească după stabilitatea ordinarului şi după lipsa de neprevăzut a acestuia. Nici nu ştiu aceştia ce-şi doresc şi acceptă închiderea în mediocritate ca pe o consecinţă firească a salvării de eterna pribegie prin lume. De-şi dau seama că au greşit, va fi iremediabil.

Greu de spus dacă un om obişnuit este mai fericit decît unul neobişnuit sau ciudat (conform unei accepţii sociale cvasi-unanim împărtăşite). Însă cu siguranţă este mai mort fiindcă la temperaturile la care trăieşte nu are nevoie de o cantitate prea mare de energie. Consumul lui este redus la minim, ca al unui animal aflat în hiberanare. Altfel spus, îşi este sieşi resursă a ceea ce a acumulat cîndva. El nu mai e îndreptăţit să ceară nimic. A ales o formă de îndestulare echivalentă suficienţei care să-l menţină în viaţă vieţuire şi-atît.

Mediocrii cu stea în frunte

Etichete

alegere, aleşi, destin, fericire, genial, luciditate, mediocrii, mediocritate, nefericire, oarecare, privilegiu, rege, supuşi

Aleşii

În orice ins mediocru există primejdia de a se crede într-o bună zi genial. Totul e dacă nimereşte situaţia care declanşează boala”. (O. Paler, Un om norocos)

Există oameni cărora destinul le pune în traistă. Dincolo de orice meritocraţie, indivizi care nici măcar nu problematizează aspectul salvării lor de ei înşişi sînt aleşi spre a exista într-un trai mai înalt decît le-ar fi fost destinat. E vorba despre cei care nu-şi propun vreodată să-şi depăşească propria condiţie, dar se strecoară pe sub pielea celor care i-ar putea cocoţa undeva mai sus decît ar fi putut ajunge prin strădania proprie. Ei sînt mediocrii perfecţi, paraziţii cu sistem cerebral minimal, care speculează oportunităţile şi-şi încununează singuri capetele luminate artificial şi conjuctural de alţii. Ei îşi vor ţine fruntea sus, călcînd deseori prin străchini, dar ştiind că asta n-o să-i coboare cu nimic în ochii celor care i-au „miruit”. Nici vorbă de conştiinţa că au fost aleşi, nici vorbă de a primi „darul” ca pe-o pomană sau ca pe-un miracol. Pe tron se vor urca întocmai ca nişte principi legitimi, nicidecum ca nişte copii din flori, supunînd apoi bucuroşi pe alţii ca ei. Pe cei pe care eventual îi vor simţi, graţie unor antene speciale, pericole întru contestarea lor, „înscăunaţii” îi vor strivi prin defăimare, minciună şi victimizare. Încet, încet sau rapid şi sigur îşi vor scoate din scenă toţi potenţialii adversari. Nu pentru că ar avea măcar această capacitate, ci pentru că lor, „împăratul” care i-a ales, le-a oferit încredere infinită. În cel mai scurt timp, mediocrii vor uita cine-au fost şi-şi vor asuma condiţia regală ca dat biografic. Ei vor legifera, vor comanda şi vor împărţi legitimitatea cui vor dori, crezîndu-se născuţi la conac, deşi au fost scuipaţi în existenţă la periferia ei. Foştii boschetari se vor lepăda uşor de vechile obiceiuri şi-şi vor arbora discursurile pretenţioase şi sterile, ca blazon regal. Cu sceptrul în mînă, vor face o poză grotescă pentru cei ce i-au cunoscut aşa cum sînt de fapt. Vor stăpîni tot, însă în sala oglinzilor nu vor intra niciodată, căci ar fi ca şi cum ar pătrunde în temniţă. Pe cît le va creşte încrederea în ei înşişi, pe atît se vor dori păziţi de mai mulţi supuşi, nu cumva să vină cineva să le fure locul. Nu vor războaie, ştiu că nu le-ar face faţă. Le place doar aerul rarefiat, împănat cu dulcegării de sub palma ocrotitoare a binefăcătorului lor căruia îi vor face plecăciuni fără număr, îi vor săruta picioarele chiar şi dacă nu-i nepărat cazul, îi vor sufla, preventiv, în fund cu discursuri de prea-mărire.  Se prea poate ca şi regele să fi fost, la rîndul lui, tot un mediocru îmbolnăvit de-o circumstanţă favorabilă să se creadă atotstăpînitor, altfel de unde predilecţia spre a face alegerile dintre mediocrii mediocrilor? Cît mai contează, cînd aceşti mediocri privilegiaţi sînt nişte mediocri fericiţi?!

Damnaţii

Drama mea e drama renunţării la mediocritate. Am vrut neapărat să devin «cineva» şi am dispreţuit fericirea «oarecare».” (O. Paler, Un om norocos)

De partea cealaltă, sînt mediocrii din anonimat, cărora nu li s-a pus niciodată nimic în traistă. Acei mediocrii damnaţi să aibă conştiinţa mediocrităţii, dar nu şi capacitatea de depăşire a propriei condiţii. Aceia care nu-şi pot accepta statura şi care îşi destinează viaţa unei lupte perpetue cu ei înşişi, cu propriile neputinţe, cu propriile temeri şi cu vicisitudinile drumului „de parcurs”. „Mediocrii lucizi” vor face pe dracu-n oricîte părţi trebuie, se vor da de ceasul morţii, vor călca pe cadavre, vor arunca în aer limite aşteptînd să întîlnească lumina recunoaşterii. În tribulaţiile lor şi-n eforturile pe care şi le-au asumat nu vor fi sprijiniţi de nimeni şi nimic. Li se vor întinde numai capcane, li se vor pune numai piedici. Ei se vor ridica mereu, mînaţi de o ambiţie distrugătoare şi de un patos absurd. De fiecare dată mai slăbiţi, dar şi mai înverşunaţi împotriva celorlalţi şi ai lor înşişi. Cei mai mari duşmani le vor fi mediocrii privilegiaţi care le vor aşeza cu grijă beţe în roate după stratagemele simpliste ale discreditării ilegitime şi mincinoase. Pe ei nu-i va alege nimeni niciodată. Nu vor fi salvaţi nicicînd, din contra. Li se vor da bîte în spinare, vor fi biciuţi cu injurii, vor fi legaţi de stîlpul infamiei sub pretexte false, le vor fi arse iluziile în faţa unui public format din paiaţe, clovni şi pupişti în fund profesionişti. Vor fi reduşi la tăcere, li se va interzice intrarea în „castelul” de posibilităţi ale devenirii. Nu li se vor recunoaşte meritele şi progresele. Ei nu se vor gîndi că nu luptă cu armele bune. Nu vor deveni slugarnici şi ipocriţi ca ceilalţi mediocri. Vor rămîne mîndri şi încăpăţănaţi, chiar învinşi fiind. Vor dispreţui fericirea celorlalţi ca pe un lucru derizoriu. Asta pentru că lor, pomana nemeritată şi pentru care nu s-a vărsat sînge le repugnă. Cu spiritul ofensiv al cuceritorilor ei vor să fie învingători prin tăria gîndului, prin forţa cuvîntului, prin statura morală. Ceea ce ştiu că nu pot nu vor oculta, ci vor mărturisi. În clipa loviturii de graţie nu vor scuipa pe mormintele lor, ci îşi vor deplînge singuri destinul de luptători cu morile de vînt ale vieţii. Nu-şi vor arbora virtutatea generatoare de dramă. Pe cine-ar interesa să privească atît de-adînc, pînă-n fiinţa unor mediocri nefericiţi?