Povestirile incredibile ale lesbienelor mele triste (I)

Etichete

adolescență, destin, iubire, lesbiene, singurătate

Când i-a luat mâna într-a ei erau în vestibulul unei săli de teatru. I-a întors-o și i-a dezgolit în căuș, trei linii goale și paralele ca blestemul unui destin. Dar era un destin împărtășit, căci plama stângă a lui Lili avea tăieturi identice cu-ale sale, de parcă s-ar fi născut amândouă la începutul sfârșitului, cu palmele lipite una de alta, când dragostea a fost separată de viață, iar dreptul la iubire, eviscerat din Univers.

Inima Cristinei o luase la goană, gândurile i se prelingeau pe încheietura mâinii, ispitite cu o mângâiere, pretins impasibilă, într-o strânsoare care-i urca insidios, într-un fior redundant, prin toate terminațiile nervoase, în amigdală și-napoi. Din senin, damnarea unei singurătăți predestinate căpăta o aură romantic-incestuoasă. Singurătatea împărtășită cu altul său identic, cu geamănul, contaminată de-o excitație aparent nevinovată, îi dădea Cristinei, neașteptat, un sens vieții închircite în bâlbâială, taină și spaimă.

— Ai mâna la fel ca mine. O mână de om singur. Dar tu nu trebuie să fii ca mine!

Și-i închise liniile în pumn. Și-n tăcere. Avea să înceapă reprezentația.

***

Cristina purta în seara reprezentației costumul de mire, verde-ou, croit drept, al lui taică-su. Care-i ședea paralel pe lângă corpul firav, androgin, și-i acoperea mâinile peste încheieturi. Cristina avea să-l joace pe Chiriac, amorezul ambetat de amor, alături de o Vetă, urâtă și nespălată, din aceaași clasă cu ea. Fuseseră „cuplați”, pe principiul înălțimii, pentru un festival de teatru destinat liceenilor. Doar că Veta mirosea a prăjeală și-a unosare. Și pe Chiriac îl ambeta numai de scârbă.

Cristinei îi fusese dat un rol de consolare. De bărbat, că era înaltă. Cea mai cuminte și timidă fată din clasă care-și înghițea cuvintele înainte să le rostească, căptătase un rol într-o piesă. Și acesta era un motiv de emoție și bucurie pentru fata închisă-n sine ca-n promisiunea unui damnări pe viață. Lili i-l dăduse. Deși Cristina ar fi vrut să-l joace pe Nae Cațavencu, dintr-o scrisoare pierdută, că parcă ăla nu era chiar așa de prost. Dar s-a mulțumit și cu tajghetaru. Era să nu primească nimic, deși repetase ore-n șir replicile, căutând să-și stăpânescă bâlbele. Nimeni n-avea încredere c-ar fi putut să ducă un rol până la capăt fără să se împiedice în silabe. Doar Lili se părea c-ar fi avut.

***

— Ce face actorul meu preferat?

Așa i-a zis în ziua aceea, când i-a citit destinul în palmă. Nu știa că e actorul ei preferat fiindcă n-o băgase niciodată în seamă. Cristina doar stătea pe margine privind Vetele cum i se încolăcesc în preajmă. Râzând, strângându-se în brațe, cochetând. Era sigură că de ea nici nu-și dăduse seama că există. Ce i-ar fi putut atrage atenția la fata din banca a doua de la geam, mereu îmbrăcată în blugi și tricou polo, nemachiată și cu părul prins în coadă de cal, care n-avea darul cuvintelor înșirate măiastru pe hârtie?

Nimic. A fost clar și mai încolo, când Cristina aveai să-i încredințeze spre prelungire, una dintre liniile din palma ei.

Va urma.

Somn și cutii

Etichete

colivia de aur, frustrare, ieșire, iubire, realitate, Rene Magritte, visare

Tu ai escamotat-o, eu am încercat să o provoc. Mi-ai zis că nu e de luat în seamă, m-ai îndemnat să fugim de ea. E drept că eu n-am vrut. Eu voiam s-o cunosc mai bine. S-o las să intre în mine, să mă pătrundă. Pe cît de frică-mi era, pe atît de mult doream să o întîlnesc. Nu știu dacă ai înțeles tu cît mă strîngea colivia de aur. Era atît de strîmt, cald și bine acolo, încît am vrut să mă umplu de libertatea înghețului. Am vrut ca ea să mă taie, să mă sfîșie, să îmi distrugă visurile și să-mi nimicească speranțele. M-am așteptat să mă înșele, dar nu să mă păcălească. M-am așteptat să mă doară, dar nu să mă răpună. De ieșirea în lume vorbesc, desigur. Tu mi-ai zis să mă întorc la tine, sau la mine; nu mai știu, fiindcă oricum, tot aia era. Însă eu voiam ca să intri tu însuți în ea. Da, în lume, în realitate.  De data asta să escamotezi tu. Să ieși tu din colivia ta, aceea blindată cu panglici de fum. Aceea în care niciodată nici n-a plouat cu aur, dar nici cu cenușă. Să ieși ca să vii înspre mine. Să ieși ca să simți și tu dezamăgirea. Ca să pot să-ți demonstrez că am avut dreptate. Aici, afară, cu mine, e frig. Libertatea ustură, încarcerarea devorează. N-ai de ales decît între totul și nimic, așa e în realitate. Tu zici să ne învelim în disonanțele noastre, că o să ne fie bine. Și totuși ne ia frigul în tușe groase. N-avem cu ce, dragă, să ne ținem de cald, doar dacă ne scuturăm de sentimente. Tremurăm deja sau ne prefacem că încă ne mai împotrivim? Hai să dormim.

By(e)pass

Etichete

amărăciune, bypass, iubire, renunţare, suflete moarte

Vine o vreme cînd toate lucrurile pe care le iubești îți aduc numai amărăciune. Care în loc să te alimenteze cu energie, te înseminează cu otravă. Nu deodată, ci cu picătura chinezească. Ți-e din ce în ce mai rău, de pe-o zi pe alta. Urci scările greu, te sufoci, ești obosit degeaba. Întîi nu mai vezi drumul, apoi nu mai vezi sensul, și mai apoi nu te mai vezi pe tine în lume și pe alții-n lume. „Boala” evoluează de la demotivare centrată pe sarcină, la incapacitatea de-a te mai trezi dimineața. De la stări proaste, pînă la momente de colaps. De la indispoziții, pînă la adevărate crize. De la nefericire, la gîndul (aparent) temerar al suicidului. Ceea ce odată te hrănea, acum te devorează pe dinăuntru, ca o boală autoimună. E musai să te tratezi, fiindcă altfel ai să mori. Dar cum să te tratezi de tine însuți? Cum să accepți că tu ești problema, tu cu țesătura ta de reprezentări, de percepții, de credințe, de visuri, de valori? Cum să te-mpaci cu ideea că răul e parte din tine, că e ceea ce te ține în viață și te distruge în același timp?

Dar parcă spuneam că vine o vreme. Oare boala să se fi declanșat de la vremea asta? Oricum ea era acolo și mocnea. Dar, totuși, ceva e cu vremea asta. E sufocant și uscat pe-aici. Copacii s-au golit de frunze și pămîntul crapă de amărăciune. Iar tu respiri greu. Te doare aerul tras în piept. Nimic din ce e curat nu-ți mai priește. Amărăciunea asta e de la ceva ce nu mai e și a fost, de la ceva ce nu mai e cum a fost. Oare să nu mai iubești înseamnă să trăiești fără un organ vital în minus? Se poate. Dar ce te faci dacă acela trebuia musai extirpat ca să îți pot duce viața în continuare? A trăi fără suflet nu e ca și cum ai trăi fără un rinichi, dar e ca și cum ai încerca să urci muntele fără un plămînt. Dar stați. De ce ne-am grăbit să extirpăm plămînul? Totul se putea realiza mai lesne printr-un bypass la inimă, în așteptarea rîndului la banca de suflete moarte.

Fericiţii iubirilor nefericite

Etichete

amărăciune, aşteptare, fericire, iubire, neîmplinire, nefericire, patos, ticăloşie

Eu nu cred în iubirile fericite. Cred numai în iubirile care oricîte haine ale nefericirii ar îmbrăca se înacarnează pentru totdeauna în fibrele fiinţei tale şi devin una cu tine. Cred în acele ataşamente definitive, care se reinventează mereu din propria cenuşă a amărăciunilor, ticăloşiilor şi înşelărilor. Cred în patosul urii şi-al durerii, al suferinţei prelungi şi-al sfîşierii pe dinăuntru. Cred în dragostea fără nume, fără obiect, atît de complicată încît nu poate îmbrăca nici o structură.  

Nu cred în necesitatea împlinirii în iubire, în manifestările ei ultime, în negocierea sensurilor, în compromisuri. Cred în aşteptarea definitivă a dragostei într-o gară mereu pustie a sufletului tău prin care se perindă numai marfare. Şi, mai presus de toate, cred că iubirile acestea nefericite sînt cele mai fericite dintre toate, fiindcă momentele lor de împlinire nu se pot măsura nici măcar cu viteza gîndului.

Ssst… îmi ascult audienţa privată

Etichete

destin, edificiu afectiv, esenţial, iubire, neputinţă, oameni perfecţi, perfecţiune, precaritate, părăsire, sens, spirit critic

„Dacă ura celorlaţi – covîrşitoare uneori -, invidia lor, mîrşăvia lor sînt neputincioase, este pentru că există cîţiva oameni pe care îi iubim pînă la capăt.” (G. Liiceanu, Declaraţie de iubire)

Am întîlnit şi oameni perfecţi. În care nu era nimic precar. În fiinţa cărora defectele erau pete de culoare care-i făceau nu hidoşi şi repugnaibili, ci fermecători şi seducători. Care, orice ar fi zis şi ar fi făcut era minunat. În faţa cărora spiritul critic n-a putut decît să lase neputincios garda jos. În fiinţa cărora toate abjecţiile, toate minciunile, toate căderile n-au însemnat nicicînd o ameninţare de a le clătina statuia din edificiul meu afectiv. Sînt cei cu care nu am apucat niciodată să „stau de vorbă” îndeajuns sau să petrec timp destul. Sînt cei care m-au făcut să nu îmi pară atît de rău că sînt, încît să decid că viaţa mea chiar nu are nici un sens (cît timp se găseau ei în ea nici nu aveam cum!). Sînt cei de care m-am lăsat luată simbolic de mînă şi condusă pe acoperişul lumii. Sînt acei cu adevărat neînlocuibili din inima mea, indiferent ce aş face sau ce ar face, unde aş fi sau unde ar fi, ce aş deveni sau ce ar deveni. Sînt aceia care au contat mai mult decît propriile neputinţe sau determinări. Aceia care m-au apărat şi m-au salvat de mine. Acei în prezenţa cărora şi gravitatea şi rîsul nu avut avut niciodată nimic derizoriu. Pentru care aş fi vrut să pot face ceva care să le lumineze destinul. Sînt cei care nu aveau cum să mă dezamăgească, chiar dacă au făcut-o. Aceia pentru care nici un efort nu a fost vreodată un sacrificiu, ci doar o bucurie inegalabilă de-a le fi fost alături. Nu ştiu dacă i-am iubit fiindcă erau perfecţi, sau erau perfecţi fiindcă i-am iubit. Nu contează decît faptul că pentru mine au fost şi sînt perfecţi şi astfel mi-au oferit şi mie sentimentul de-a fi perfectă, iubindu-i.

P.S. La un moment dat, trebuie să înţelegi că, deşi oamenii aceştia perfecţi te părăsesc sau îi părăseşti tu pe ei (într-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, concret sau simbolic),  totuşi, rămîn cu tine şi nu trebuie să-i (re)negi.

Re:amintiri (I)

Etichete

Alexandru Paleologu, citate, consolare, existenţă, iluzii, iubire, lucrurile esenţiale, mediocritate, memorie, oameni, Octavian Paler, pierdere, salvare, umor, vis

Mă consolez:

„Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră.
Dar mediocritatea iluziilor nu are cine o scuza.
Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.”
(Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă)

„Farmecul existenţei este că nu te poţi baza pe nimic. Totuşi cele mai importante lucruri în viaţa asta sînt, cred eu iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa) şi umorul. Dacă te naşti cu ele, e foarte bine; dacă nu, se pot învăţa gîndindu-te foarte mult la ele, reprezentîndu-le în diverse circumstanţe. Cele ce salvează cele mai proaste şi mai ingrate împrejurări, ceea ce este esenţial este, totuşi, iubirea. Iată concluzia, după o viaţă de om: nimic nu contează în afara iubirii. În viaţă, poţi să fii un dobitoc, sau poţi să te salvezi. Şi nu poţi să te salvezi decît iubind pe cineva mai mult decît te iubeşti pe tine însuţi.”
(Al. Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor)

Cred

Etichete

acel ceva, alteritate, ceva, clipe, cred, credinţă, entuziasm, iubire, naivitate, oameni, speranţă

Nu vreau încă să cred că totul e minciună şi totul a fost o farsă. Vreau să cred că nişte clipe anume – scrise, rostite sau trăite – au fost adevărate. Am nevoie de motorul entuziasmului şi de credinţa naivităţii ca să mai pot spera că unele clipe vor mai fi crescătoare în devenire. Vreau să cred că, nişte oameni anume, dincolo de jegul afişat, ascund acel ceva pentru care îi iubesc. Vreau să cred că, dincolo de un ceva afişat, mă iubesc. Vreau să cred pentru că, în virtutea acestei iubiri neafişate, vor mai fi nişte clipe care mă vor face să sper. Şi, în definitiv, aceste clipe să mă  facă să cred, naiv,  că nu sper fără rost.

Ce mai contează

Etichete

adevăr, aer, afecte, afirmare, alteritate, închidere, îndoială, cer, contingenţă, cumpănă, deschidere, dezamăgire, dragoste, entuziasm, gînduri, iubire, libertate, luptă, minciuni, mocirlă, negare, nimeni, nimic, pendulare, perfecţiune, putregai, renunţare, scîrbă, sentimente, singurătate, utopie, vid

Cioburi de cer mai sînt printre noi şi cu ele ar trebui să dăm un răspuns lumii. (C. Noica)

Autofilia este o iluzie. Aşa cum a trăi în perfectă singurătate, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Oricît te-ai forţa să suprimi lucrurile esenţiale, din raţiuni care ţin de orgoliu, înşelare sau dezamăgire nu vei reuşi niciodată să-ţi alungi din suflet bucuria de a le avea în preajmă. Oricît de ciung, fragmentar, contingent, pîngărit sau condiţionat  ţi s-ar oferi, nu le poţi contesta imanenţa. Nu, oricîte cuţite ai înfige în alteritate nu vei obţine eliberarea de ea. Din contra. Vei creşte în tine însuţi doar disperarea, doar dorul de frumos şi ceva himere ce-ţi vor bîntui gîndurile de dinainte de a adormi. Nu te poţi închide în tine însuţi ca o carne în vid şi astfel să ajungi la conservarea propriului eu aşa cum ţi-ar plăcea el să fie şi cum nu reuşeşti să-l păstrezi din pricina interacţiunilor cu ceilalţi.

Trec printr-o perioadă de cumpănă. Mă găsesc suspendată între afirmare şi negare, între entuzism conjuctural şi scîrbă permanentizată, între luptă şi renunţare. Această balansare se petrece pentru mine în deplin întuneric, sub un cer în care norii îndoielilor esenţiale sufocă şi stelele şi luna. De aceea ea îmi este cu aît mai cruntă această incertitudine, de aceea mă mănîncă pe dinăuntru îndoiala. Mă întreb ce mi-a mai rămas, ce-a mai rămas din lucrurile esenţiale şi ce mai contează. Pendulez între tot şi nimic. Şi nu, ne e dreaptă această pendulare, pentru că adevărul nu l-am găsit la nici o extremă. Nu e drept să nu accept că adevărul e un măr proaspăt, dar că în pofida acestui lucru are şi o parte putrezită. Nu, eu nu ar trebui să-mi fiu de ajuns pentru a pretinde ca o cortină de fier să despartă adevărul de minciună, mizeria de curaţie, dragostea de indiferenţă şi abuz, singurătatea de alteritate. Nu e drept să valorizez nici lupta în mocirlă, nici retragerea în cochilia mea lustruită. Nu ar trebui să mă consider nici învinsă dacă mă găsesc persistînd în lupta în mocirlă, nici învingătoare dacă m-am desprins apolinic de nevoia de a mă raporta la contingenţele lumii. Nici una dintre aceste variante nu e mai demnă decît cealaltă. În nici un fel nu e bine.

Perfecţiunea este o iluzie. Aşa cum a trăi în absolut, neavînd nevoie de nimeni şi de nimic este o utopie. Nu te mai forţa să suprimi lucrurile esenţiale. Lasă orgoliul, uită de dezamăgiri, nu te mai simţi înşelat şi bucură-te de colţul de cer care ţi se dezvăluie preţ de-o clipă într-o privire. Într-o mîngîiere căreia deşi nu-i percepi atingerea îi simţi empatia. Nu-ţi mai condiţiona afectele, nu le mai pîngări cu gîndul strîmb, nu mai ciunţi alteritatea cu îndoiala şficuitoare. Lasă-ţi libertatea de a le îmbrăca înainte de a adormi cu braţele dorului. Nu le închide şi bloca în visul negaţiei. Trăieşte-le atît în prezenţă cît şi în  absenţă, înconjurîndu-le sănătos cu tot aerul din lume. Doar aşa vei conserva imanenţa lor şi-a eului tău şi le vei feri, odată cu tine, de scîrbă. Şi nu, asta nu e o utopie. E realitatea iubirii din tine pe care nu o laşi să moară cu nici un preţ.

Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Circuitul ticăloşiei în natură

Etichete

ascendent, călăi, dragoste, frustrări, indivizi, iubire, joc, neputinţă, practică, revoltă, răzbunare, societate, ticăloşie, victime, vindicativ

Îi rănim pe cei mai slabi ca noi, pe cei mai puţin orgolioşi decît noi, pe cei care depind de noi şi pe cei care ne iubesc mai mult decît îi iubim noi pe ei. Dar mai ales îi rănim pe aceia care ne înţeleg de fiecare dată şi neapărat fără reproş, pe care nimic nu pare să nu-i rănească îndeajuns de mult încît să ne rănească la rîndul lor sau să ne rebuteze. Pentru că avem certitudinea probată că răbdarea şi afectul lor sînt de fiecare date mai puternice decît accesele noastre de furie, despresie, paranoia, orgoliu, anxietate sau teribilism. Care ne primesc înapoi alături după ce-am luat-o razna, am apucat-o cîş şi le-am înşelat aşteptările, speranţele, visele, încrederea. Ei ne sînt o garanţie pe care n-avem nevoie s-o certificăm sau s-o valorizăm şi pe care o întreţinem doar atunci cînd avem chef sau timp. Eludăm mîndri şi suficienţi importanţa lor în existenţa noastră, convingîndu-ne că oricînd îi putem strivi sub indiferenţă sau uitare, fără ca să ne pricinuim vreo durere sau vreun soi de remuşcare. Ca doar nu ne trebuiesc, nu ne sînt esenţiali, nu? Doar ei sînt cei care au nevoie de noi şi avem grijă să nu le dăm vreo ocazie de-a încerca a realiza o rocadă de ascendent.  Noi avem alte preocupări, orgolii rănite şi alte obligaţiuni stringent de usturătoare care ne supun şi bagatelizează fiinţa şi cărora trebuie să le ţinem piept cu stoicism. Sînt oameni care ne joacă pe degete şi cărora sîntem ocupaţi să le facem jocul. Sînt oameni al căror ascendent îl simţim abuziv, impropriu, dar mai cu seamă paralizant. Care ne frustrează permanent şi de sub comanda cărora nu putem ieşi. Pe care îi iubim în fond, dar îi urîm în formă. Care ne fac să ne simţim mici, neputincioşi, care ne frustrează nespus şi care stîrnesc în noi spiritul vindicativ. Care ne injectează fiinţial regulat doze de otravă ce ne înveninează şi ne fac dependenţi de acte periodice de revoltă. Revolta însă nu se petrece însă împotriva lor pentru că nu „ne ţine” să ne luăm în piept cu ei. Este eminamente vorba de o chestiune de statură. De propria nimicnicie şi de frica de a-i pierde. Ştim că noi sîntem cei care avem nevoie de ei şi nu ne permitem să facem vreun gest necugetat cît timp  în raport cu ei noi exercităm rolul de aghiotant. Răzbunarea pentru fustrările noastre o executăm cu graţie şi emfază asupra celor „mai mici”, care ne vor înghiţi gesturile, aşa cum noi le înghiţim, la rîndul nostru, de la alţii „mai mari”.  

***

Practic, trăim în formule personale şi sociale constituite din relaţii între victime şi călăi, în care fiecare dintre noi joacă – nu pe rînd, ci concomitent – aceste roluri. Nici măcar nu le jucăm purtînd măşti. Căci este vorba de un joc de o natură paradoxală intrinsecă, care are drept finalitate un soi de compensaţie aproximativă şi injustă. Însă, n-avem de ce ne feri sau jena. Nu, nu este nicidecum o situaţie revoltătoare.  Nu trebuie să ne culpabilizăm pentru faptul că sîntem nişte ticăloşi, din moment ce nimeni dintre noi nu îşi poate transcede sau eluda această „calitate”. Şi mai ales, nimeni nu ar trebui să facă ceva să schimbe această practică sau să-şi metamorfozeze condiţia. Domnii Quijote sînt ridicoli. Nu pentru că practica ar fi una etică sau morală. Ci pentru că este singura formulă care are ca pretext, scop, cauză şi efect dragostea. Cît despre reciprocitate, de aceasta nu se poate pune decît nici măcar în termeni de ticăloşie. Iar în termeni de ticăloşie nu ar trebui să se pună, întru buna funcţionare a formulelor nici schimbul de ascendent.